Valoarea spirituala si artistica in pictura religioasa, iconografie, argintarie si broderie

Valoarea spirituala si artistica  in pictura religioasa, iconografie, argintarie si broderie

„Pictura, atât cea murală cât și cea din icoane, este teologia și viața Bisericii în imagini, este o cateheză și predică în culori, un auxiliar al cultului divin și o formă de exprimare a frumuseții dumnezeiești, reflectate în chipurile sfinte, și a bogățiilor duhovnicești pe care le posedă Ortodoxia. De aceea, lăcașul de cult ortodox nu se poate concepe fără pictură bisericească” – Pr. Nicolae Necula.

Iconografia:

Fundamentată biblic, icoana este în aceeași măsură fundamentată în Tradiția Bisericii. Dacă în primele veacuri imaginea a avut un rol mai mult simbolic, ea a devenit apoi exprimarea plastică autentică a adevărului de credință, precum și a cultului divin, îndeosebi a Sfintei Liturghii. Icoanele și frescele care împodobesc bisericile creștine, prin conținutul lor, reprezintă o doxologie continuă, un mijloc de exprimare a revelației divine în Biserică, împărtășită creștinilor sub formă vizuală. De aceea nu trebuie să fie pictate oricum, ci după anumite reguli sau canoane stabilite de Biserică, ce nu pot fi ignorate; artistul „dispare” în fața tradiției iconografice, iar icoana devine izvorul viu al prezenței, o teofanie, în fața căreia nu putem fi simpli spectatori, ci închinători.

Icoana participă la sfințenia și harul prototipului ei, de care și noi ne împărtășim. Icoana nu face altceva decât să ne înfățișeze sfințenia, ajutându-se de forme, culori, linii și procedee simbolice, adică de un limbaj pictural aparte.

Conținutul inteligibil al unei icoane are o strânsă legătură cu Adevărul revelat, frumusețea ei nefiind pur estetică, ci fiind frumusețea Adevărului pe care îl reprezintă. De aceea, nu sunt frumoase icoanele care sunt doar opere de artă, a căror frumusețe nu exprimă maturitate duhovnicească.
Icoana ortodoxă este o manifestare picturală a experienței ascetice specifice Ortodoxiei, experiență pe care, la nivelul cuvintelor, o regăsim în slujbele liturgice și în scrierile Sfinților Părinți.

Conținutul și semnificația unei icoane ortodoxe ne conduc nemijlocit la slujirea liturgică, la starea de rugăciune din fața ei. Alături de textele și de mișcările liturgice, icoana participă la rugăciune nu numai ca mijloc exterior, ci ca o prezență ce călăuzește și orientează din interior modul nostru de a ne ruga, până și în gesturi. Însuși modul de reprezentare a gesturilor în iconografie este unul liturgic.

Natura unei creații artistice este conferită în primul rând de forma ei, abia după aceea de subiectul pe care îl prezintă. Tot astfel, o pictură cu subiect religios nu poate fi considerată icoană dacă formele reprezentării ei sunt profane.

Arta sacră autentică este înrădăcinată în continuitatea liturgică a Bisericii. Orice abatere se înscrie în afara Bisericii, de fapt în afara Adevărului.

Culorile și lumina:

 Arta icoanei nefiind altceva decât expresia vizuală a învățăturii de credință, conținutul icoanei trebuie să fie în deplin acord cu conținutul credinței; ceea ce se arată privitorului trebuie să exprime o formă de propovăduire a adevărului Bisericii, iar nu rodul interpretării individuale a artistului, nici rodul unei concepții abstracte despre sfințenie. La realizarea acestui lucru contribuie și culorile în care sunt zugrăvite icoanele, culori care, unite, creează și luminozitatea compoziției. Acestea nu trebuie să fie terne, întunecate, ci vioaie și pline de prospețime.

Prin combinarea mai multor culori, icoana reușește să transmită privitorului un mesaj spiritual profund. Culorile traduc culorile corpului uman, dar nu carnația naturală a trupului, care nu ar putea să acopere deloc sensul icoanei ortodoxe. E vorba de mai mult decât de a reda frumusețea fizică a corpului omenesc. Aici, frumusețea este puritate spirituală, frumusețe interioară. Este frumusețea comuniunii dintre pământ și cer. Icoana dezvăluie frumusețea sfântă izvorâtă din Duhul Sfânt, lumina harului divin, care pictează în noi asemănarea lui Dumnezeu.

Absența realismului în reprezentare:

Elementele icoanei nu sunt orientate după realitatea acestei lumi, ci după realitatea împărăției cerurilor (icoana – fereastră spre absolut). Astfel, trupurile sfinților sunt doar asemănătoare cu modelul, nu identice, chiar dacă poartă aceleași veșminte pe care le-au purtat în timpul vieții pământești. Sunt lipsite de senzualitate, stare conferită și de proporțiile neobișnuite, oferindu-ne impresia unei seninătăți descătușate de viața naturală și a unei detașări de lumea aceasta. Datorită faptului că icoana este o invitație la închinare, ea nu desfată simțurile, degajând esențialul de orice element secundar (lipsa umbrelor, a perspectivelor spațiale), respingând sentimentalismul.

Nu reprezintă viața biologică, lumea fizică, ci lumea transfigurată. Adeseori trupul dispare sub veșminte, ale căror cute ajung să exprime nu numai mișcări fizice, ci, mai ales, viața duhovnicească.
Prin tot ceea ce exprimă, icoanele și frescele mărturisesc continuu biruința împotriva morții câștigată de Mântuitorul Iisus Hristos, prin Învierea Sa.

Legile iconografiei nu sunt legi pur artistice, ci sunt în primul rând legi duhovnicești. În lumea icoanei intri, iar pentru a o înțelege ai nevoie de pocăință și de smerită închinare, nu numai de observație sau educație artistică.

Stiluri arhitectonice românești

Stiluri arhitectonice românești

A.    Caracteristicile stilului bizantin:

Elemente specifice:

Ø  folosirea arcului semicircular, sprijinit pe coloane prin intermediul capitelurilor; cupola cu bază rotundă, situată central, deasupra naosului, sprijinită pe stâlpi, prin pandantivi.

Ø  Aspectul exterior este simplu, sobru, ca material de construcție folosindu-se cărămida, alternând uneori cu piatra. Planul bisericii este cruciform, cu diferite variante (cruce greacă, treflat, triconc).

Ø  Biserica este împărțită transversal în trei părți principale: pronaos, naos și altar, absidele fiind extinse la pereții laterali ai bisericii.

Ø  Altarul este despărțit de naos prin iconostas. La început, naosul, destinat doar celor botezați, era despărți de pronaos, destinat catehumenilor, printr-un zid cu o singură ușă.

Ø  Acoperișul este rotund, sub diverse forme.

Ø  Elementele decorative sunt diverse.

Ø  Ornamentația interioară este foarte bogată, realizată prin pictură în frescă și mozaicuri.

Ø  Sculptura apare doar la chenarele ușilor și ferestrelor și la capitelurile coloanelor.

Epoca de vârf a dezvoltării stilului bizantin este secolul al VI-lea, când, în timpul împăratului Justinian, s-a construit biserica Sfânta Sofia din Constantinopol.

Stilul bizantin s-a extins până în Italia, Franța, Germania, Rusia, etc.

Cel mai cunoscut edificiu în stil bizantin din Europa Apuseană este biserica San Vitale din Ravenna, cu o formă aproape rotundă în exterior.

Arta bizantină a influențat și dezvoltarea artei bisericești românești.

B.     Arta bisericească în Țările Române:

Mulțimea basilicilor paleocreștine descoperite în Schythia Minor, în Banat și în Oltenia, arată că pe teritoriul țării noastre a existat o intensă viață religioasă creștină încă din secolul al IV-lea. Începând din acea perioadă s-au construit biserici în toate stilurile arhitecturale, de la cel basilical până la diferitele forme ale stilului bizantin.

O dată cu consolidarea organizării de stat și bisericești (sec.XIV), în Moldova și în Țara Românească s-a consacrat definitiv, ca stil oficial de artă bisericească, stilul bizantin, cu diferite influențe. În Transilvania și Banat arta bisericească a fost puternic influențată de cea romanică și gotică.

Unitatea artei bisericești din cele trei Țări Române s-a realizat prin schimburile de meșteri dintre ele. Voievozii din Țara Românească și din Moldova au ctitorit biserici ortodoxe în Transilvania.

Evoluția arhitecturii bisericești a condus spre o artă autentic românească, ajungându-se la o creație nouă, cu elemente specifice.

1) Arhitectura în Transilvania:

În Transilvania nu se poate vorbi despre un stil arhitectonic propriu. Pe lângă elementele aparținând stilului bizantin, apar influențe ale stilurilor romanic și gotic în construirea bisericilor. Cele mai multe dintre acestea sunt din piatră. Arhitectura religioasă din piatră a cunoscut o mare înflorire în secolul al XIII-lea. Cele mai vechi biserici ortodoxe care s-au păstrat sunt cele din Hunedoara (Densuș, Strei, Prislop), din sec. XIII-XIV. Catedrala romano-catolică din Alba Iulia (sec. XII-XIII) este unul dintre cele mai renumite monumente ale arhitecturii romanice din Europa de Răsărit.

2) Arhitectura în Moldova: Arta meșterilor locali din Moldova, concretizată în vechile biserici de lemn care le-au precedat pe cele de piatră, a cunoscut într-o primă etapă influențe bizantine și romanice, apoi gotice. Acestea s-au concretizat în contraforții care sprijină zidurile, nervurile de piatră ale bolților, tendința de înălțare a bisericilor, elemente decorative ale sculpturii în piatră, forma acoperișului, a turnului și a clopotnițelor.

a) Stilul moldovenesc în epoca Drept credinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt: În timpul domniei lui Ștefan cel Mare (sec. XV-XVI) s-a dezvoltat în arta românească stilul moldovenesc. Acesta s-a caracterizat prin inovații la sistemul de susținere a cupolei, supraînălțarea bolților în interior prin suprapunerea arcurilor încrucișate (în diagonală), bazele stelate de la exterior, bogatul decor al fațadelor împărțite orizontal în registre și divizate vertical în panouri dreptunghiulare, cele din partea superioară terminându-se uneori printr-un segment de cerc. Deasupra panourilor registrului superior se găsesc ocnițele (firide care se repetă). Pardoseala este făcută din dale pătrate de piatră sau marmură ori din cărămizi aranjate în motive decorative. La unele mănăstiri apare pridvorul închis spre vest și gropnița. Reprezentative pentru stilul moldovenesc sunt mănăstirile Putna, Voroneț, Neamț.

b) stilul moldovenesc în epoca lui Petru Rareș: Stilul arhitectural moldovenesc s-a dezvoltat în cursul secolului al XVI-lea, atingând apogeul în timpul domniei lui Petru Rareș. Ca și în perioada anterioară, s-au construit mănăstiri fortificate, cu turnuri de apărare la colțuri sau la intrare. În construcția bisericilor au apărut elemente noi: ziduri mai zvelte, pridvorul deschis la fațada dinspre vest, pictura exterioară și, mai târziu, decorul sculptural exterior. Mănăstirile reprezentative din acest secol sunt: Humor, Moldovița, Sucevița, Probota.

c) Stilul moldovenesc în epoca lui Vasile Lupu: Ultima epocă de înflorire a stilului moldovenesc este începutul secolului al XVII-lea, în special în timpul domniei lui Vasile Lupu. În această perioadă apare influența artei orientale, concretizată în elementele de decor exterior. Mănăstirile construite acum (Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca și Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, ctitoria lui Vasile Lupu) au pereții exteriori acoperiți cu sculptură în piatră sub formă de benzi decorative cu motive geometrice.

d) Declinul stilului moldovenesc: Începând cu a doua jumătate a secolului XVII, se poate vorbi despre declinul stilului moldovenesc. Acest fapt a fost determinat de influențele venite din Țara Românească (înlocuirea zidului despărțitor dintre pronaos și naos cu trei arcade sprijinite de doi stâlpi, lărgirea pridvorului și creșterea numărului ferestrelor) și de cele venite din Apus, prin Polonia (motive arhitecturale baroce și neoclasice).

3) Arhitectura în Țara Românească:

Până la dezvoltarea unui stil propriu în Țara Românească, stilul bizantin (bisericile Sân-Nicoară și Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș, păstrate până azi) a primit influențe sârbești (Mănăstirile Tismana și Cozia), orientale (Mănăstirile Dealu și Curtea de Argeș), athonite (Mănăstirea Snagov, Catedrala Mitropolitană din Târgoviște).

a) stilul muntenesc: În Țara Românească s-a dezvoltat, începând cu secolul al XVI-lea, stilul vechi românesc sau stilul muntenesc. Construite în general în plan treflat, bisericile au dimensiuni mici și proporții armonioase. Pronaosul este despărțit de naos printr-un zid cu ușă sau prin coloane, altarul este semicircular, simplu la început, apoi cu două absidiole laterale. Deasupra pronaosului și a naosului se află câte o turlă. Ca element nou apare pridvorul pe arcade deschise, la fațada de apus. Decorul exterior este simplu, constituit din alternanța fâșiilor orizontale de cărămizi aparente cu fâșiile de cărămizi tencuite, compartimentarea în dreptunghiuri prin fâșii de cărămizi aparente așezate vertical din loc în loc, decorarea pereților exteriori cu un brâu median cu motive decorative, care împrejmuiește toată biserica. Reprezentative sunt: Bolnița Mănăstirii Cozia, Mănăstirea Mihai-Vodă din București, Mănăstirea Arnota, actuala Catedrală Patriarhală.

b) stilul brâncovenesc: Sub domnia Sfântului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), stilul autohton se dezvoltă și se maturizează, luând naștere stilul brâncovenesc. Monumentele brâncovenești au plan treflat, un turn-clopotniță pe pronaos, pridvor deschis în față, sprijinit pe coloane bogat ornamentate cu motive florale. Acest stil arhitectonic se caracterizează prin armonia și eleganța proporțiilor, prin bogata ornamentație exterioară a coloanelor din pridvor și a chenarelor de la uși și ferestre. Cele mai reprezentative construcții bisericești în stil brâncovenesc sunt: Mănăstirea Hurezi, Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București (gropnița domnească), Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, Biserica Stavropoleos din București (ctitoria arhimandritului grec Ioanichie).

4) Declinul artei bisericești:

O dată cu domniile fanariote se manifestă declinul artei bisericești atât în Moldova cât și în Țara Românească. Această decădere s-a accentuat în secolul al XIX-lea, când se înregistrează dispariția aproape totală a stilurilor românești, sub influențele artei occidentale și rusești. În secolul al XX-lea renaște stilul bizantin-românesc în arhitectura bisericească. Este perioada în care s-au restaurat unele biserici și s-au construit altele.

5) Bisericile de lemn, mărturii ale prezenței și continuității românești pe acest pământ: Parte componentă a artei populare românești, bisericile de lemn reprezintă o sursă importantă pentru cunoașterea culturii Europei de Răsărit. Ele sunt expresia unei tradiții arhitecturale românești, a continuității artei construcțiilor în lemn. Planul este de tip navă, similar caselor țărănești, dar adaptat cerințelor cultului creștin. Decorațiile exterioare ale stâlpilor de susținere și ale ușilor bisericii sunt identice cu cele ale caselor. În toate provinciile românești au fost construite biserici de lemn care, dincolo de elementele comune (planul și împărțirea interiorului), au ca particularități arhitectura și decorațiile specifice regiunilor respective. Elementele specifice bisericilor din lemn, care dau acestora o deosebită valoare artistică, constau în: proporționarea volumelor; îmbinarea cu măiestrie a bârnelor masive; pridvorul deschis în partea de vest, prevăzut cu stâlpi de susținere și cu o balustradă; înălțimea turnurilor (prezente mai ales în Maramureș), și apoi, ca elemente de influență gotică, apariția turnulețelor în secțiunea pătrată de la baza turnurilor (secțiune ce se continuă cu o galerie cu arcade, deschisă, unde sunt așezate clopotele); acoperișurile largi, în pante repezi, aplecate până aproape de pământ, sau acoperișul în poală dublă, cu două rânduri de streșini, cea inferioară mai largă; decorurile exterioare (crucea, brâul, soarele, pomul vieții, motivele geometrice), legate de texte biblice; absența temeliei îngropate, fapt care face posibilă mutarea bisericilor dintr-un loc în altul. Construcția bisericilor de lemn reflectă armonia dintre elemente de teologie ortodoxă, utilitate și estetic.