Trăirea în Hristos si mărturisirea Lui în lumea contemporană. Scopuri si obiective în cadrul catehezei si a educatiei religios – morale

Trăirea în Hristos si mărturisirea Lui în lumea contemporană. Scopuri si obiective în cadrul catehezei si a educatiei religios – morale

“Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Este menirea noastră să purcedem la atingerea acestui scop “lăsându-L pe Hristos să ia chip în acţiunile noastre personale şi sociale”. În acest fel elevii pot fi responsabilizaţi cu privire la faptele şi preocupările lor, pot fi îndrumaţi să se raporteze mereu la principiile creştine. Soloviov învăţa şi îndemna ca “înainte de a te hotărî la un pas cu o oarecare importanţă pentru viaţa personală şi socială, să-ţi chemi în suflet chipul moral al lui Hristos, să te cercetezi şi să-ţi răspunzi: ar face El acest pas, sau - cu alte cuvinte - l-ar saluta sau nu, m-ar binecuvânta dacă îl fac sau nu”.

Finalitatea orei de religie are în vedere convertirea personală, trăirea credinţei şi conştientizarea apartenenţei elevilor la o comunitate de cult şi de credinţă organizată>> (Vasile Timiș)

„… poruncit vouă” (Matei 28, 19-20). Porunca de a împlini această chemare nu se reduce la o lucrare pur liturgică prin botez și la una informativă prin însușirea adevărurilor de credință, ci este și o activitate educativă. Prin să păzească toate, se arată un îndemn spre trăirea învățăturii primite, deoarece predarea religiei nu constă în prezentarea unei simple învățături, ci a unei învățături care se cere transpusă în viață. Prin educația religioasă, profesorul trebuie să-i conducă pe elevi spre clarificarea sensului vieții lor și spre formarea convingerii că scopul educativ este esențialul creștinismului. Astfel elevii pot fi conduși la o stare în care sufletul lor este gata să primească influența Revelației divine și să se dăruiască lui Dumnezeu ca unicului Stăpân al vieții noastre, așa cum ne îndeamnă ectenia: “toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”>> (Sebastian Șebu, Metodica…)

<<În viziunea ortodoxă, misiunea creştină nu se reduce doar la simpla vestire a Evangheliei ci totodată “misiunea vizează încorporarea şi creşterea oamenilor ca membri ai Bisericii – trupul lui Hristos, până la măsura vârstei plinătăţii Lui < Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii în Hristos>(Efes 4,13)” (Bel, Valer), exigenţele misiunii vizează atât întoarcerea fiecăruia către Dumnezeu cât şi vieţuirea tuturor într-un duh creştin autentic, în Duhul Evangheliei lui Hristos>> (Vasile Timiș)

Scopurile şi obiectivele (Pr.prof. S.Şebu & prof. Monica şi Dorin Opriş, Metodica predării religiei):
Scopuri:

1.      informativ (vizează raţiunea),

2.      formativ (simţurile afective);

3.      educativ (conlucrarea primelor două, prin voinţă).

Leg. cu obiectivele cognitive, afective şi voliţionale (docere, delectare, flectere);

a)              informativ + cognitiv – rațiunea

b)               formativ + afectiv – sentimental

c)               educativ + volitiv – voința

 Obiective:

Ob. cadru (generale), de ex. „Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, în vederea mântuirii sufletului);

Ob. de referinţă (pe ani de studiu: la sfârşitul cl. I, elevii vor şti să…);

Ob. operaţionale (pe lecţii: la sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili să…);

Teologic vorbind, toate scopurile şi obiectivele vizează mântuirea (= desăvârşirea), cf. Ef 4, 13: „… vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit”. Altfel spus: formarea caracterului moral creştin (Pr. D. Călugăr, Caracterul religios moral-creştin).

Scopul informativ (pentru o credință luminată) constă în transmiterea de către profesor a adevărurilor de credință și morale (asimilarea de către elevi a unor cunoștințe din învățăturile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți), pe care elevii, însușindu-le și aplicându-le în viață (atât în interesul personal, cât și în interesul semenilor și al Bisericii), să ajungă la desăvîrșire (la dobândirea mântuirii sufletului).

Scopul formativ (formarea caracterului moral-religios) urmărește pregătirea morală și spirituală a elevilor prin dezvoltarea rațiunii, sentimentului și voinței acestora (dezvoltarea facultăților sufletești în vederea desăvârșirii). Prin educația religioasă se urmărește formarea caracterului religios-moral, dar aceasta nu se poate realiza fără un volum de cunoștințe religioase. Trebuie realizat deci un echilibru între informativ și.formativ.

Scopul educativ urmărește dezvoltarea la elevi a convingerii că viața creștină autentică este căutarea lui Dumnezeu, permanent, cu dorința de a ajunge la cunoașterea Lui și la desăvârșirea sufletului lor. Acest ideal fiind scopul suprem al educației religioase, trebuie să fie urmărit de către fiecare elev și după terminarea perioadei de școlarizare, până la sfârșitul vieții.

Obiectivele cadru ale religiei se definesc prin raportarea obiectivelor ariei curriculare “Om și societate“ la finalitățile învățământului obligatoriu și la specificul disciplinei de învățământ. Ele se referă la formarea unor capacități și atitudini specifice religiei și sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu.

Obiectivele cadru ale religiei sunt:

1.cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu, ca fundament al mântuirii și desăvârșirii omului;

2.cunoașterea și folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase;

3.cunoașterea învățăturilor Sfintei Scripturi, a tradițiilor religioase și a istoriei Bisericii;

4.formarea virtuților creștine și consolidarea deprinderilor de comportament moral-religios;

5.educarea atitudinilor de acceptare, înțelegere și respect față de cei de alte credințe și convingeri.

Aceste obiective vor fi transpuse în termeni de acțiuni sau manifestări observabile cu ajutorul obiectivelor de referință și al obiectivelor operaționale.

Obiectivele de referinta se definesc prin raportarea obiectivelor cadru la conținutul disciplinei de învățământ la nivelul unui an de studiu și la nivelul conținuturilor învățării. Aceste obiective specifică rezultatele așteptate ale învățării și urmăresc progresia în achiziția de competențe și cunoștințe de la un an de studiu la altul.

De exemplu, raportând obiectivul cadru 4 la conținutul educației religioase la nivelul clasei a III-a și la nivelul conținuturilor învățării, avem ca obiective de referință: La sfârșitul clasei a III-a, elevii vor fi capabili

4.1.să evidențieze care sunt datoriile unui creștin față de Dumnezeu și față de semenii săi;

4.2.să formuleze aprecieri asupra comportamentului unor personaje biblice din Vechiul Testament.

Obiectivele operaționale sunt enunțuri cu caracter finalist, concret, care detaliază obiectivele cadru și de referință la nivelul unei unități de conținut/lecții/activități de învățare (La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili să…), precum și pe domenii psihologice/clase comportamentale (precizarea obiectivelor operaționale, care sunt obiective concrete, observabile și măsurabile, se face folosind verbe din domeniile cognitiv – să explice, să definească, să compare, etc. – afectiv – să fie de acord, să aibă curiozitatea, etc. – volițional – să perceapă, să reacționeze, să intenționeze, etc.)

Obiective cognitive – ce cunoștințe, deprinderi, capacități, abilități trebuie să-și însușească elevul

Obiective afective – vizează formarea de interese/motivații, atitudini, convingeri și sentimente

Obiective voliționale/psihomotorii – desemnează mișcări reflexe, fizice, capacități perceptive, abilități motrice (dexteritate manuală, etc.), mișcări expresive, deprinderi de comunicare nonverbală.

În elaborarea și formularea obiectivelor operaționale (La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili…) se parcurg trei etape:

1. precizarea sarcinii de învățare (…să desprindă învățătura despre Dumnezeu Tatăl…);

2.precizarea condiției de realizare a sarcinii de învățare (…în urma lecturării textului Crezului…);

3. precizarea performanței minim-acceptabile/criteriului de succes/modului de evaluare (…folosind cel puțin două din atributele Lui).

În predarea religiei, un rol important îl au obiectivele formativ-educative. Ele evidențiază finalitățile educației religioase în ceea ce privește comportamentul elevilor în viața de creștin. În formularea lor se va preciza o singură schimbare de comportament, condiția de realizare a acesteia și criteriul de succes (Exemplu: elevii să-și exprime dorința de a face fapte bune fără a fi îndemnați de părinți sau profesori, ori de câte ori au prilejul).

Aceste obiective privesc în mod deosebit latura afectivă și volițională a personalității elevilor. Se precizează în legătură cu conținutul fiecărei lecții, dar se urmăresc pe parcursul mai multor ani de studiu.

Mântuitorul Iisus Hristos - Catehet si Pedagog Desăvârsit

Mântuitorul Iisus Hristos - Catehet si Pedagog Desăvârsit

1. Slujirea învățătorească

Cateheza creştină s-a născut o dată cu zorii creştinismului, avându-L întemeietor pe Hristos, iar ca izvor fundamental Evanghelia Sa. Slujirea învăţătorească, una dintre cele trei slujiri, egale în importanţa lor mântuitoare, asumate de Mântuitorul (deodată cu cea arhierească şi pastorală), este evidenţiată mai pregnant de către evanghelişti decât celelalte două. El era numit în mod obişnuit Învăţătorul (Rabbi, Didavskalo) apelativ pe care Însuşi l-a confirmat: “Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, că sunt” (Matei 23, 8-10).
Calitatea de învăţător era cerută în mod firesc de caracterul doctrinar, dogmatic, al creştinismului. Spre deosebire de păgânism, creştinismul este o religie-învăţătură şi trebuia, în consecinţă, să aibă neapărat un învăţător religios. Politeismul grec şi roman era o religie fără dogme, nepropunând adevăruri de credinţă, fiind, de fapt, un cult a cărui justificare se pierdea, teoretic, în legendă, mit, superstiţie. În contrast, creştinismul nu s-a mărginit la dimensiunea cultică, liturgică, cu toate că fost şi ea prezentă dintru început, ci şi-a conturat o doctrină, o teologie, pe baza învăţăturilor doctrinare propovăduite de cel mai mare Învăţător.

2. Deosebirea dintre Iisus și alți învățători

Chiar şi cei mai înverşunaţi dintre adversarii Săi au recunoscut cu sinceritate: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”! Care era, de fapt, “secretul” acestei supremaţii retorice incontestabile? Răspunsul ni-l dă Evanghelistul Matei atunci când spune: “...Căci îi învăţa ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (7, 29). Iar puterea izvora din persoana Sa dumnezeiască, căci Omul-Hristos este, în acelaşi timp, întărit, împuternicit, de Dumnezeul-Hristos. El este Pedagogul prin excelenţă, paradigmă a oricărei pedagogii autentice. Părintele bisericesc Clement Alexandrinul a fost pe bună dreptate inspirat atunci când Lui, Pedagogului desăvârşit, I-a consacrat una dintre cele mai însemnate scrieri patristice, Pedagogul, în care spune la un moment dat: “Pedagogul nostru este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire. Însuşi iubitorul de oameni Dumnezeu ne este Pedagog”

3. Conținutul mesajului Său

Conţinutul învăţăturilor Sale vizează realităţile veşnice: Dumnezeu, suflet, nemurire, viaţa viitoare etc. În principal, trei mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică: Dumnezeu (Sfânta Treime), lumea (ca operă a lui Dumnezeu), omul, ultimele două fiind abordate permanent în perspectiva veşniciei. De aceea, în esenţă, marea temă a predicii şi catehezei Sale o constituie vestirea împărăţiei lui Dumnezeu: “Plinitu-s-a vremea şi împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1, 15). Iar pentru dobândirea împărăţiei cereşti, a mântuirii propriu-zise, ascultătorii trebuiau să recunoască mesianitatea şi dumnezeirea Sa.

4. Principii și metode folosite

Metodele catehizării Sale anticipează, în sâmbure, cele mai eficiente principii şi mijloace pe care le-a promovat pedagogia ulterioară, inclusiv cea modernă, pe care le profesează de fapt şi astăzi. Esenţial, modul desfăşurării învăţământului hristic, la fel cu traiul Său cotidian, a fost simplu, apropiat, plin de iubire şi compasiune pentru cei umili, în acelaşi timp, însă, plin de demnitate, măreţie şi forţă spirituală. O simplă enumerare a principiilor şi metodelor pedagogice actuale va constata similitudini evidente în cateheza Mântuitorului. Selectăm câteva exemple:

a) Principii:
•1. Psihologic. Dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul se adaptează permanent la mentalitatea, cunoştinţele şi preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel vorbeşte cu cei simpli, în alt fel cu Nicodim cel erudit. Vorbeşte autoritar cu Petru cel impulsiv, dar plin de tandreţe cu Zaheu, vameşul cel smerit...
•2. Natural. Fără să suprasolicite efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind cu tact metoda inductivă, învăţa mai întâi cele uşor de reţinut, evidenţiind cu prioritate ceea ce este esenţial de reţinut şi urmat: “Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă...” (Matei 6, 33);
•3. Intuitiv. Acest principiu, atât de recomandat şi astăzi în procesul educaţional, a fost utilizat cu precădere de Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor, folosind diverse mijloace intuitive, cum ar fi acţiunile (grăirea Sa era urmată în chip pilduitor de o fapta concretă, ca de exemplu o vindecare, o înviere, înmulţire a pâinilor etc.), individualizările (insistând, concret, pe atitudini ca: “Dacă ochiul tău te sminteşte...”, “Dacă-ti va da cineva o palmă...”), contrastul (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Vameşul şi fariseul) etc.
•4. Temeinic, durabil: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu!” (Marcu 13, 31). Învăţătura Sa, dublată de exemplul iubirii Sale jertfelnice aveau să cucerească definitiv inimile ucenicilor Săi, încât Sf. Ap. Pavel se întreabă retoric şi mărturisitor, totodată: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Foamea, prigoanele, strâmtorările...?” (Romani 8, 35).
•5. Activ şi practic: vorbeşte plugarilor despre semănător; podgorenilor despre lucratorii viei; pescarilor despre pescuitul minunat; samarinencei despre Mesia Cel aşteptat etc.;
•6. Educativ: urmăreşte nu doar informarea “despre...”, ci formarea, zidirea sufletească a omului. Nu cele trecătoare, ci cele veşnice: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

b) Metodele, de asemenea, sunt cele mai eficiente şi astăzi:

1.      inductivă (parabolele),

2.      deductivă (predica de pe munte),

3.      analitică (pilda semănătorului),

4.      sintetică (“fiţi, dar, voi desăvârşiţi...”),

5.      genetică (“Eu sunt uşa...”),

6.      experimentală (pescuirea minunată, înmulţirea pâinilor);

c) Forma didactică este

- atât cea povestitoare (acroamatică), aşa cum o întâlnim în special în pilde,

- cea dialogică (întrebătoare sau erotematică), aşa cum o vedem în convorbirile particulare (de ex. cu samarineanca, cu Nicodim etc.).

Misiunea crestină si aspectele ei. Misiunea crestină si aspectele ei (definire, temeiuri biblice si teologice)

Misiunea crestină si aspectele ei. Misiunea crestină si aspectele ei (definire, temeiuri biblice si teologice)

1. Introducere:

Misiunea creştină constă în trimiterea Bisericii în lume în vederea vestirii Evangheliei şi a lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos.

Misiunea creştină are ca finalitate “integrarea oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu, întemeiată prin lucarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în Biserică prin pogorârea Duhului Sfânt, Împărăţie care se va manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos întru slavă” (Bel, Valer)

Misiunea face parte din însuşi planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, “ea se întemeiază pe universalitatea mântuirii şi desăvârşirii în Hristos şi participarea la trimiterea lui Hristos în lume” (Bel. Valer)
Fiecare creştin care îşi mărturiseşte credinţa, o trăieşte şi o păstrează curată devine un misionar deoarece “misionarismul creştin se realizează prin Biserică de către membrii clerului, dar şi alte persoane, în familie, şcoală, asociaţii etc” (P.F. Daniel)

Transmiterea dreptei credinţe se face printr-o predare explicită, strucurată şi sistematică în cadrul unui program de predici, cateheze, ore de religie. Harul botezului, deşi unic, trebuie conştientizat mereu pentru a fi actualizat în viaţa credincioşilor.

În cadul orelor de religie credinţa nu se predă şi nu se învaţă din perspectiva îmbogăţirii elevilor în ceea ce prioveşte cultura generală, ci spre a deschide sufletul lor spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi spre o viaţă în care ei să observe şi să urmeze principiile şi valorile creştine. Pentru transmiterea şi păstrarea dreptei credinţe preotul împreună cu profesorul de religie au misiunea de a desfăşura un program sistematic al activităţilor catehetice şi de îndrumare moral – duhovnicească a elevilor.

2. Definitie:

În viziunea ortodoxă, misiunea creştină nu se reduce doar la simpla vestire a Evangheliei ci totodată “misiunea vizează încorporarea şi creşterea oamenilor ca membri ai Bisericii – trupul lui Hristos, până la măsura vârstei plinătăţii Lui < Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii în Hristos>(Efes 4,13)” (Bel, Valer), exigenţele misiunii vizează atât întoarcerea fiecăruia către Dumnezeu cât şi vieţuirea tuturor într-un duh creştin autentic, în Duhul Evangheliei lui Hristos.

3. Dimensiunea misionara a educatiei religioase:

Dimensiunea misionară a educaţiei religioase vizează pe lângă instruirea tinerilor în ceea ce priveşte elementele de doctrină şi istorie creştină şi îndrumarea tinerilor spre împărtăşirea cu Sfintele Taine. Sfânta Liturghie este o înaintare împreună spre Împărăţia lui Dumnezeu şi în acelaşi timp un loc în care creştinii se pregătesc pentru misiune (Bel, Valer). Trimiterea liturgică cu pace să ieşim invită la mărturia evanghelică a tuturor, cheamă la convertire şi la iubirea aproapelui.

4. Forme concrete ale misiunii : prezenţa, proclamarea, participarea, rugăciunea şi cateheza:

a. Prezenţa. Chiar dacă este posibil şi câteodată binevenită vestirea Evangheliei prin mijloace mass-media nimic nu poate suplini eficacitatea şi pragmatismul prezenţei personale. Mântuitorul îşi trimite apostolii să propovăduiască Evanghelia în mod direct , atenţionându-i că vor fi primiţi de unii şi respinşi de alţii.
Prezenţa şi implicarea personală a preotului şi profesorului de religie în vestirea Evangheliei se contituie într-o formă de iubire agapică faţă de cei care vor primi mesajul evanghelic.

b. Proclamarea. Apostolul Petru îşi fundamentează activitatea apostolică spunând: noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi auzit (F. Ap. 4,20). Mesajul pe care trebuie să-l aducă Biserica l-am putea defini ca fiind vestea cea bună a Împărăţiei lui Dumenzeu, în conformitate cu acest mesaj, avem menirea de a aduce la cunoştinţă creştinilor în general şi tinerilor în special faptul că Dumnezeu împărăţeşte asupra Universului, asupra neamurilor, asupra celor vii şi asupra celor morţi.

c. Participarea. Proclamarea Evangheliei implică participarea concretă la viaţa celor care ne ascultă. Mântuitorul a spus: Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi (Luca 4,18).

Avem aici o percepţie a celor sărăciţi în duh, a trăi cu cei săraci înseamnă a trăi în comuniune cu ei, într-un plan care depăşeşte anumite repere sociologice sau civice. În mediile în care sărăcia şi lipsurile sunt cauza păcatelor, în mediile atinse de corupţie, imoralitate, droguri, alcoolism, lipsă de educaţie, avem o obligaţia să îndemnăm la întoarcere la penitenţă, la observarea şi ghidarea noastră după principiile evanghelice.
Căile de implicare şi participare la viaţa şi problemele credincioşilor sunt diferite, în funcţie de situaţiile date. Sfântul Apostol Pavel îndemna: cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi săi dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip să mântuiesc pe unii (I Cor. 9,22).

d. Rugăciunea. Vestirea Evangheliei ţine de pregătirea noastră în vederea aceptării harului Duhului Sfânt. El poate pregăti atât inimile noastre, în vederea vestirii Evangheliei cât şi inimile ascultătorilor în vederea receptării mesajului evanghelic. W. Thomas aprecia că “este mai important să stăm de vorbă o oră cu Dumnezeu cu privire la cineva şi doar zece minute să-i vorbim acestei persoane despre Dumnezeu”.

e. Catehizarea. În general predica şi ora de religie sunt receptate ca un apel de suflet, dar totuşi ca un apel care se adresează atât sentimentelor cât şi voinţei şi raţiunii. Orice predică, cateheză sau oră de religie are şi un aspect pedagogic, doarece învăţarea în sens biblic are valenţe emoţionale, raţionale şi volitive.
In acest scop s-au infiintat birouri speciale de catehizare la nivelul ficarei arhiepiscopii, protoierii, parohii. De amintit programul catehetic “Hristos impartasit copiilor”.