PRIMELE COMUNITĂȚI CREȘTINE DUPĂ FAPTELE APOSTOLILOR ȘI EPISTOLELE PAULINE

 PRIMELE COMUNITĂȚI CREȘTINE
DUPĂ FAPTELE APOSTOLILOR ȘI EPISTOLELE PAULINE

Deci cei ce au primit cuvântul lui, s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete. Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau (Fapte 2).

A. Biserica primară și ierarhia:

 De la început, Sfinții Apostoli au avut rolul de propovăduitori și conducători ai primei Biserici creștine. Ei botezau mulțimile (Fapte 2), alegeau pe diaconi (Fapte 6), judecau în numele întregii comunități (Fapte 4 și 5); de asemenea, ei administrau bunurile comune și pedepseau abaterile, păstrând astfel ordinea și disciplina în prima comunitate creștină (Fapte 5). Astfel, hotărârea cu privire la preceptele mozaice este promulgată la Sinodul Apostolic de la Ierusalim de către conducătorii Bisericii, ca o normă care se impune nu numai în Palestina, ci și în comunitățile creștine din Siria, Cilicia, Antiohia și Asia Mică: Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea... părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face (Fapte 15); Şi când treceau prin cetăţi, învăţau să păzească învăţăturile rânduite de apostolii şi de preoţii din Ierusalim (Fapte 16). Puterea de conducere în Biserică, cu care lisus Hristos a investit pe Sfinții Apostoli, n-a fost limitată numai la Apostoli, ci prin ei a fost destinată și pentru urmasii lor, episcopii, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel când se adresează către păstorii Bisericii din Efes: Drept aceea, luați aminte la voi și la toată turma,în care Duhul Sfânt v-a pus episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu(Fapte 20). În Noul Testament, pentru întâia oară, se vorbește despre preoți în înțeles de slujitori bisericești în treapta a doua a ierarhiei, în Fapte 11. Astfel, în anul 43-44 Barnaba și Saul au fost trimiși de creștinii din Antiohia să ducă ajutoare fraților lor din Palestina: Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare fraţilor care locuiau în Iudeea; ceea ce au şi făcut, trimiţând preoţilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul (Fapte 11). Tot în Faptele Apostolilor se istorisește că Sfântul Pavel și Barnaba, străbătând ținuturile Asiei Mici pentru a vesti cuvântul Evangheliei, hirotoneau preoți în orașele prin care treceau (Fapte 14).

B. Apostolul Pavel și viața celor mai de seamă comunități creștine, în epoca apostolică:

Aproape toate cetățile vechi, în care a pătruns creștinismul în epoca apostolică, rămân legate de numele Apostolului Pavel.

1) Frații mincinoși de la Ierusalim, în Antiohia Siriei:

Primirea celor dintâi păgâni în Biserică s-a făcut cu greutate. Apostolul Petru a fost chemat să dea seama, înaintea credincioșilor de la Ierusalim, de botezul sutașului Corneliu. Numai mărturia Apostolului că a avut poruncă de sus să boteze pe păgâni a adus ușurare în sufletele evreilor creștinați: Auzind acestea, au tăcut şi au slăvit pe Dumnezeu, zicând: Aşadar şi păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăinţa spre viaţă (Fapte 11). În vremea aceea, poate mai mult decât la Ierusalim, credința fierbinte în Iisus și dragostea frățească se arată în Antiohia, ca laturi caracteristice ale vieții creștinilor: Şi vorba despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Acesta, sosind şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi îndemna pe toţi să rămână în Domnul, cu inimă statornică(...). Şi a plecat Barnaba la Tars, ca să caute pe Saul. Şi aflându-l, l-a adus la Antiohia. Şi au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini (Fapte 11). După pilda Antiohiei, datorită și lucrării misionare a Apostolului Pavel în lumea greco-romană, au luat ființă Biserici alcătuite din iudei și păgâni în multe orașe ale Asiei Mici și Europei. Nemulțumirea creștinilor iudei de la Ierusalim izbucnește din nou după întoarcerea lui Barnaba și Pavel din prima călătorie misionară. Fără a întreba pe mai marii Bisericii, câțiva creștini din Ierusalim, coborând în Antiohia, învăţau pe fraţi că: Dacă nu vă tăiaţi împrejur, după rânduiala lui Moise, nu puteţi să vă mântuiţi. Şi făcându-se pentru ei împotrivire şi discuţie nu puţină cu Pavel şi Barnaba, au rânduit ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să se suie la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare (Fapte 15). Are loc sinodul apostolic de la Ierusalim, din anul 50, iar creștinii iudaizanți, înfrânți, s-au văzut siliți să-și plece capetele. Totuși, purtarea Apostolului Petru față de păgânii creștinați din Antiohia, la agape, la scurtă vreme după sinod (Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur – Galateni 2), a dat prilej iudaizanților să se ridice din nou. Cu multă îndrăzneală, Apostolul Pavel se împotrivește și acestei încercări de rupere a legăturii frățești dintre creștini, mustrând cu asprime pe Sf. Petru, înaintea tuturor.

2) Tesalonicenii, în așteptarea venirii Domnului:

Apostolul Pavel întemeiază în Macedonia, în a doua sa călătorie misionară, două Biserici importante, Filipenii și Tesalonicenii fiind bucuria și cununa laudei Apostolului. Îndeosebi Tesalonicenii, în ciuda prigoanelor, păstrau cuvântul dumnezeiesc, făcându-se pildă tuturor creștinilor din Macedonia și Ahaia: Căci, de la voi, cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia şi în Ahaia, ci credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit în tot locul, astfel că nu e nevoie să mai spunem noi ceva (1 Tesaloniceni 1). Printre Tesaloniceni se răspândește însă ideea unei parusii iminente, astfel încât unii creștini își părăseau ocupațiile lor zilnice, căutându-și apoi cele necesare traiului în munca altora. Pentru a îndrepta aceste lucruri, Apostolul scrie o a doua epistolă Tesalonicenilor, în care le reamintește ceea ce le mai scrisese și înainte (să trăiţi în linişte, să faceţi fiecare cele ale sale şi să lucraţi cu mâinile voastre precum v-am dat poruncă, ca să umblaţi cuviincios faţă de cei din afară (de Biserică) şi să nu aveţi trebuinţă de nimeni – 1 Tesaloniceni 4): Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi. Căci voi înşivă ştiţi cum trebuie să vă asemănaţi nouă, că noi n-am umblat fără rânduială între voi,nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi(...). Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind. Dar unora ca aceştia le poruncim şi-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor (2 Tesaloniceni 3). În epistolele sale, Apostolul Pavel îi îndeamnă pe creștini: Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc (1 Tesaloniceni 5); Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă (1 Timotei 2); Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite (Romani 13); Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun, să nu defaime pe nimeni, să fie paşnici, să fie îngăduitori, arătând întreaga blândeţe faţă de toţi oamenii (Tit 3).

3) Vrăjitorii Efesului:

Apostolul Pavel vine la Efes în a treia sa călătorie printre păgâni și rămâne acolo vreme de trei ani (55-57), fiindcă i se deschisese ușă mare pentru lucru (1 Corinteni 16). Activitatea Apostolului în Efes e descrisă în Fapte 19 (botezul cu Duhul Sfânt asupra ucenicilor care nu aveau decât botezul lui Ioan, minunile care se făceau prin mâinile lui Pavel, ba chiar prin ștergarele sau șorțurile purtate de el, încercarea eșuată a celor 7 vrăjitori, fiii arhiereului iudeu Scheva, de a vindeca un demonizat, răscoala argintarului Dimitrie, în apărarea Artemisei efesenilor). Ca rezultat al activității sale, mulţi dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor. Iar mulţi dintre cei ce făcuseră vrăjitorie, aducând cărţile, le ardeau în faţa tuturor. Şi au socotit preţul lor şi au găsit cincizeci de mii de arginţi (Fapte 19). După ce se întoarce dintr-o călătorie în Grecia, Apostolul Pavel, trecând pe lângă Efes, trimiţând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoţii Bisericii. Şi când ei au venit la el, le-a zis: Voi ştiţi cum m-am purtat cu voi, în toată vremea, din ziua cea dintâi, când am venit în Asia, slujind Domnului cu toată smerenia şi cu multe lacrimi şi încercări care mi s-au întâmplat prin uneltirile iudeilor(...). Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi (Fapte 20).

4) Tulburările din Galatia:

După ce îl primiseră pe Apostolul Pavel ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Iisus (Galateni 4), galatenii sunt tulburați de propovăduirea fraților mincinoși, iudaizanții din Ierusalim. Apostolul le scrie această epistolă, considerată ca o „declarație de emancipare a omenirii credincioase de Legea Veche”, în care le atrage atenția: Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte? Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani? Mă tem de voi, să nu mă fi ostenit la voi, în zadar (Galateni 4).

5) Dezbinări între Corinteni:

Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere. Căci, fraţii mei, despre voi (...) mi-a venit ştire că la voi sunt certuri; și spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nici unul din voi n-am botezat, decât pe Crispus şi pe Gaius, ca să nu zică cineva că aţi fost botezaţi în numele meu. Am botezat şi casa lui Ştefana; afară de aceştia nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva (1 Corinteni 1). Apostolul le arată corintenilor că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat (...) Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte (1 Corinteni 12), după care le arată calea unității prin iubire: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător... (1 Corinteni 13). 6) Săracii de la Ierusalim: În Biserica Ierusalimului, creștinii, trăind ca frații, îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare (Fapte 2); dar această întrajutorare pornea de la o stare duhovnicească de comuniune prin Hristos: Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi niciunul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute, și-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă (Fapte 4). Împlinirea lipsurilor săracilor din Ierusalim se făcea și cu ajutorul creștinilor din diaspora. În anul 44, Pavel și Barnaba au adus ajutoarele strânse în Biserica Antiohiei (Fapte 11). Iar mai târziu, cu prilejul sinodului de la Ierusalim, Apostolul Pavel promite, primind sarcina apostoliei printre neamuri, să-și aducă aminte de săracii dintre sfinții de la Ierusalim: Şi cunoscând harul ce mi-a fost dat mie, Iacov şi Chefa şi Ioan, cei socotiţi a fi stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba dreapta spre unire cu ei, pentru ca noi să binevestim la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur, numai să ne aducem aminte de săraci, ceea ce tocmai m-am şi silit să fac (Galateni 2). Ținându-și cuvântul, Apostolul Pavel rânduiește o mare strângere de daruri în lumea păgână, începând cu Bisericile din Galatia: Cât despre strângerea de ajutoare pentru sfinţi, precum am rânduit pentru Bisericile Galatiei, aşa să faceţi şi voi. În ziua întâi a săptămânii (Duminică), fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni. Iar când voi veni, pe cei pe care îi veţi socoti, pe aceia îi voi trimite cu scrisori să ducă darul vostru la Ierusalim (1 Corinteni 16). Creștinii din Macedonia, deși erau și ei destul de strâmtorați, în multa lor încercare de necaz, prisosul bucuriei lor şi sărăcia lor cea adâncă au sporit în bogăţia dărniciei lor, căci mărturisesc că de voia lor au dat, după putere şi peste putere, cu multă rugăminte cerând har de a lua şi ei parte la ajutorarea sfinţilor (2 Corinteni 8). Punând pilda Filipenilor și Tesalonicenilor înaintea ochilor Corintenilor, Apostolul Pavel caută să stârnească întrecerea între Biserici, cu privire la dărnicia lor, amintindu-le și de Mântuitorul, Care S-a făcut sărac pentru a îmbogăți pe oameni. În concepția ...

Apostolului Pavel, strângerea de daruri pentru săracii din Ierusalim nu este doar o faptă de milostenie, ci și o binecuvântare, o slujire, un dar spiritual, o unire cu sfinții.

INVIEREA DOMNULUI SI IMPORTANTA EI PENTRU VIATA CRESTINA. ARATARILE DOMNULUI DUPA INVIERE

 INVIEREA DOMNULUI SI IMPORTANTA EI PENTRU VIATA CRESTINA. ARATARILE DOMNULUI DUPA INVIERE

Invierea Domnului si importanta ei

Importanța Învierii Domnului pentru credința creștină:

1) Învierea Domnului este piatra de temelie a credinței creștine, „centrul centrului, inima adevărată a creștinismului” (teologul raționalist D. Strauss): „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; și atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură (cel dintâi rod), apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui” (1 Corinteni 15). Învierea Domnului, prezisă de El Însuși în mai multe rânduri Apostolilor Săi, este semnul atotputerniciei Sale, semnul biruinței vieții asupra morții.

2) Crucea/jertfa și Învierea se presupun reciproc: jertfa fără înviere ar fi fost fără rost, iar învierea fără jertfă ar fi fost imposibilă: „În cruce este o putere care produce înviere și în înviere e prezentă, într-un anumit sens, în mod etern, crucea. Crucea are în ea însăși o forță biruitoare a păcatului și a morții, o putere care înaintează spre înviere și se finalizează în înviere”. Pe cruce a fost pironit păcatul (Coloseni 2) și s-a arătat iubirea lui Dumnezeu care întrece orice cunoaștere (Efeseni 3). Cugetând la Crucea Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă mă întreabă cineva, ce lucru minunat a făcut Hristos? Eu voi lăsa cerul, pământul, marea, învierea multor morți și alte minuni, și voi arăta doar crucea, care este mai slăvită decât toate. Crucea este vrerea Tatălui, slava Fiului Unuia Născut, desfătarea Sfântului Duh, podoaba îngerilor, siguranța Bisericii, mândria lui Pavel”. Crucea însă nu ar fi adus izbăvirea dacă viața nu ar fi triumfat asupra morții: „Dacă Hristos, murind, n-ar fi înviat, nici păcatul nu s-ar fi șters, nici moartea nu s-ar fi nimicit, nici blestemul nu s-ar fi ridicat... moartea s-ar fi perpetuat în veci”.

3) Învierea Domnului este garanția învierii noastre: Luând fire omenească, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului, întru toate asemenea nouă, afară de păcat. S-a făcut „unul dintre noi, întâiul născut între mulți frați” (Romani 8), „capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate” (Coloseni 1). Astfel, cum spune Sf.Apostol Pavel în prima epistolă către Corinteni, capitolul 15, firea menească a lui Hristos s-a făcut „aluatul” sfințeniei pentru întreaga omenire, „pârgă a învierii și garanția învierii noastre”.
                   Păreri negative ale teologilor raționaliști referitoare la Învierea Domnului și combaterea lor
                                         1) Ipoteza înșelăciunii
                                         2) Ipoteza vizionarismului
                                         3) Ipoteza morții aparente
                                         4) Ipoteza mistificării cuvintelor Mântuitorului
                   1) Ipoteza înșelăciunii:

Ipoteza furtului de către ucenici a trupului lui Iisus a fost formulată chiar de arhierei, în prima zi a Învierii, pentru a compromite credința în Înviere (Matei 28), apoi a fost reluată de filosofii păgâni din primele secole (Cels, Iulian Apostatul, etc.) și de unii teologi raționaliști din secolele XVIII și XIX. Pe lângă mulți alții, Sf. Ioan Gură de Aur îi demonstrează toată falsitatea, arătând cât de neverosimilă este o astfel de teorie.

Contra-argumente:

%  ucenicii nu puteau fura trupul lui Iisus din mormânt, deoarece: erau cuprinși de frică;

%   nu ar fi putut da la o parte piatra cea mare fără a fi văzuți sau auziți de străjeri;

%   nu ar fi putut desprinde giulgiurile;

%   în grabă fiind, nu ar fi avut timp să așeze mahrama înfășurată alături;

%  ar fi venit din prima noapte, când nu era pază întărită la mormânt;

%  dacă paznicii dormeau, de unde știau că ucenicii au furat trupul?

%  de ce nu au fost paznicii pedepsiți?

%  de ce nu au fost apostolii prinși și cercetați, ca să se găsească trupul furat?

%  de ce apostolilor li s-a interzis doar să predice în numele lui Iisus și apoi au fost lăsați liberi (Fapte 4)?

%   unde au ascuns apostolii trupul Domnului, de nu a mai fost găsit niciodată?

%  ar mai fi murit apostolii pentru o minciună, știind că Iisus nu a înviat?;

%  arhiereii nu puteau fura trupul lui Iisus din mormânt, deoarece, în acest caz, pentru a împiedica zvonul învierii, ar fi fost de ajuns să arate mulțimii trupul mort al lui Iisus, în loc să interzică apostolilor să propovăduiască învierea;

%  Iosif nu putea fura trupul Domnului pentru a-l duce în Arimateea, deoarece în acest caz apostolii ar fi aflat și nu s-ar mai fi mirat de dispariția lui, nici nu și-ar mai fi riscat viața pentru a predica Învierea.

2) Ipoteza vizionarismului:

Această ipoteză a fost susținută de filosoful păgân Cels, apoi de teologii raționaliști din secolul XIX, fie sub forma viziunii subiective (arătările lui Iisus erau doar creații ale imaginației apostolilor – Strauss, Renan, etc.), fie sub forma viziunii obiective (apostolii au văzut sufletul celui ce murise, așa ca în cazul fenomenelor telepatice sau spiritiste – Weisse, Schweitzer, etc.).

Contra-argumente:

%  apostolii erau oameni simpli, pescari, fără a avea un organism bolnav și cu nervii zdruncinați, sau cu o imaginație atât de bogată încât să fie capabilă de halucinații;

%   ei nu credeau în înviere, nu o așteptau, ci plângeau și erau triști;

%   ei nu înțelegeau ce este aceea a învia din morți (Marcu 9), nu pricepeau atunci când Iisus le spusese că va învia;

%  ei nu au crezut pe femeile mironosițe când le-au vestit învierea, ba chiar Toma nu va crede nici pe ceilalți apostoli că L-au văzut pe Domnul, iar când Hristos li se arată, ei se sperie, crezând că văd duh; prin urmare nu se puteau autosugestiona în ceva ce nu credeau și nu înțelegeau;

%  halucinațiile sunt de scurtă durată, apoi dispar când subiectul revine la starea normală, dar apostolii au rămas convinși pentru totdeauna de realitatea învierii;

%   halucinațiile colective sunt aproape imposibile;

%  sufletele celor morți, sau fantomele în cazul halucinațiilor, nu se lasă pipăite și nu se așează la masă să mănânce alături de persoane reale;

%  viziunea doar a spiritului Celui ce murise nu-i putea transforma atât de mult pe apostoli și nu i-ar fi făcut să creadă în învierea cu trupul a lui Iisus.

3) Ipoteza morții aparente:

Această ipoteză susținută de unii teologi raționaliști din secolele XVIII și XIX afirmă că Iisus nu ar fi murit într-adevăr pe cruce, ci ar fi căzut într-o stare cataleptică, într-un fel de leșin sau moarte aparentă, o letargie cauzată de băuturile primite în timpul răstignirii, după care s-ar fi trezit din această stare, datorită răcelii giulgiurilor și a mormântului, și ar fi ieșit afară, după ce piatra de la ușa mormântului ar fi fost prăvălită fie de El Însuși, fie în urma cutremurului produs. Paulus aduce în plus ca „dovadă” a lui Iisus „înviorat”, nu „înviat”, faptul că El nu a permis Mariei Magdalena să-L atingă, dar după opt zile îi va permite acest lucru lui Toma și va mânca împreună cu apostolii. După ce S-a arătat adepților Săi timp de 40 de zile, Iisus S-ar fi retras apoi printre esenieni sau în Fenicia.

Contra-argumente:

%  ostașii nu au zdrobit fluierele picioarelor lui Iisus, ceea ce arată că erau convinși de moartea Sa;

%  pentru o și mai mare siguranță, „unul din ostaşi, cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19), semn că deja trupul celui mort își încetase funcțiile;

%  Pilat a încredințat lui Iosif trupul lui Iisus după ce a fost asigurat de sutaș că Iisus a murit;

%   presupunând prin absurd că Iisus nu ar fi murit pe cruce, El ar fi fost ucis în mod sigur de condițiile neprielnice din mormânt: aromatele asfixiante, giulgiurile lipite de trup, care deveneau rigide, împiedicând orice mișcare, calcarul în care era săpat mormântul, lipsa aerului, etc.;

%   paza pusă de arhierei la mormânt, tocmai ca Iisus să nu iasă a treia zi, așa cum spusese, mai precis să nu fie furat de ucenici, cum credeau ei, căci „atunci va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi” (Matei 27);

%   Iisus, slăbit, nu ar fi putut da piatra la o parte, nici nu ar fi putut trece printre paznici, ca apoi să facă o călătorie atât de lungă ca cea spre Emaus și înapoi, nici nu ar fi putut trece prin ușile încuiate, făcând apostolilor o impresie atât de extraordinară încât aceștia să-și dea și viața pentru a propovădui Învierea Lui.

4) Ipoteza mistificării cuvintelor Mântuitorului:

A fost formulată de adepții școlii mitologice, în frunte cu Bultmann. După aceștia, despre viața lui Iisus nu știm aproape nimic sigur, mesajul Său a fost expus mitic de către evangheliști, sub influența literaturii iudaice și al mitului gnostic al mântuirii. Astfel, Hristos ar fi doar instrumentul Logosului lui Dumnezeu, rostul vieții Sale fiind numai de a face cunoscută oamenilor mântuirea care vine ca dar din partea lui Dumnezeu. El nu ar fi mântuitorul, ci numai începutul mântuirii, meritul Lui fiind de a da exemplu oamenilor (exemplu de ascultare față de Dumnezeu). Răstignirea a fost un fapt real, dar nu a avut decât rolul de a aduce la cunoștința oamenilor starea de păcătoșenie în care se află și sentința de condamnare rostită de Dumnezeu împotriva lumii păcătoase. Cât privește învierea, aceasta ar fi o reprezentare mitică, dată de apostoli valorii triumfătoare a crucii.

Contra-argumente:

%  evangheliștii au fost apostoli sau ucenici ai apostolilor, deci martori direcți, iar mărturiile lor sunt istorice

%  apostolii, oameni simpli dar realiști, constatând moartea lui Iisus, nu puteau inventa istoria învierii și apoi să-și riște și viața pentru ea.

Aratarile Domnului dupa Inviere

Femeile mironosițe la mormântul Domnului:

a) După ce „sâmbătă s-au odihnit după Lege” (Luca 23) – era prima zi a Paștelui iudaic, 15 Nissan – seara, „după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare” (Marcu 16).

b) „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi” (Matei 28).;

c) Maria Magdalena, nerăbdătoare, se detașează de grup și ajunge prima la mormânt; ea observă piatra ridicată și mormântul gol (Ioan 20), de aceea, după ce înștiințează și pe celelalte femei care se apropiau, „a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus, şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus” (Ioan 20);

d) Sosind și celelalte femei la mormânt, au găsit piatra răsturnată de pe mormânt și intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus (Luca 24, Marcu 16). „Şi fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbaţi au stat înaintea lor, în veşminte strălucitoare. Şi, înfricoşându-se ele şi plecându-şi feţele la pământ, au zis aceia către ele: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?” (Luca 24) – la Marcu 16 și Matei 28 este amintit un singur înger, probabil cel ce a vorbit femeilor: „Nu vă temeți! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici, căci S-a sculat precum a zis. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus”;

e) „Şi întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi. Iar ele erau: Maria Magdalena, şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea. Şi cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare şi nu le-au crezut” (Luca 24). Petru și Ioan la mormântul Domnului: Anunțați de Maria Magdalena de dispariția trupului lui Hristos, Petru și Ioan vin în grabă la mormânt: „Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. Şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut.Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi. Şi s-au dus ucenicii iarăşi la ai lor” (Ioan 20).

Arătările Domnului după Înviere:

1. Arătarea Domnului către Fecioara Maria și către Maria Magdalena:

„Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni” (Marcu 16). După ce a dus lui Petru și Ioan vestea despre dispariția trupului lui Iisus, Maria Magdalena revine la mormânt: „Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând. Şi pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea le-a zis:Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica. Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică, Învăţătorule). Iisus i-a zis:Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a zis ei” (Ioan 20).

2. Arătarea Domnului către femeile mironosițe: „

Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea” (Matei 28).

3. Arătarea Domnului către cei doi ucenici, Luca și Cleopa, în drum spre Emaus:

„După aceea, S-a arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la o ţarină. Şi aceia, mergând, au vestit celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut” (Marcu 16). Evanghelistul Luca descrie amănunțit această arătare (Luca 24: 13-35):

 4. Arătarea Domnului către Sfântul Apostol Petru:

La întoarcerea lor din Emaus, Luca și Cleopa află că Iisus S-a arătat și lui Simon Petru (Luca 24); probabil aceasta se întâmplase în dimineața aceleiași zile, la întoarcerea lui Petru de la mormântul Domnului. Și Apostolul Pavel, enumerând mărturiile apostolice despre Învierea Domnului, amintește de arătarea lui Hristos către Petru (Chefa): „(...) S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi (...) după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor (...) mi S-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15).

5. Arătarea Domnului către Sfinții Apostoli, fără Toma, în Duminica Învierii:

În seara aceleiași zile a Învierii, pe când Apostolii ședeau la masă și discutau încă cu cei întorși de la Emaus, Iisus apare deodată în mijlocul lor: „Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!” (Ioan 20). Evanghelistul Marcu amintește faptul că Iisus i-a mustrat pe Apostoli pentru necredința și împietrirea inimii lor (căci ei se îndoiseră și de spusele femeilor, și de relatarea celor doi ucenici întorși din Emaus), iar evanghelistul Luca amintește faptul că Iisus i-a mustrat pe Apostoli și pentru faptul că, deși Îl văd în fața lor, se îndoiesc încă de Învierea Sa, crezând că văd duh. Pentru a-i convinge, Iisus le spune să-i pipăie mâinile și picioarele („Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am” – Luca 24) și apoi stă la masă cu ei, mâncând o bucată de pește fript și un fagure de miere (Luca 24). După aceea, Hristos le dă Apostolilor pacea Sa și Duhul Sfânt, pentru a continua opera Sa de mântuire a lumii: „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20).

6. Arătarea Domnului către Sfinții Apostoli, împreună cu Toma:

A avut loc în duminica următoare, „după opt zile” de la Înviere, în Ierusalim, unde Apostolii rămăseseră pentru a serba cele șapte zile ale azimelor, prevăzute de Lege. „Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20).

7. Arătarea Domnului către Apostoli în Galileea, la Marea Tiberiadei:

„După acestea, Iisus S-a arătat iarăşi ucenicilor la Marea Tiberiadei, şi S-a arătat aşa: Erau împreună Simon-Petru şi Toma, cel numit Geamănul, şi Natanael, cel din Cana Galileii, şi fiii lui Zevedeu şi alţi doi din ucenicii Lui. Simon-Petru le-a zis: Mă duc să pescuiesc. Şi i-au zis ei: Mergem şi noi cu tine. Şi au ieşit şi s-au suit în corabie, şi în noaptea aceea n-au prins nimic. Iar făcându-se dimineaţă, Iisus a stat la ţărm; dar ucenicii n-au ştiut că este Iisus. Deci le-a zis Iisus: Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare? Ei I-au răspuns: Nu. Iar El le-a zis: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi afla. Deci au aruncat-o şi nu mai puteau s-o tragă de mulţimea peştilor. Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: Domnul este! Deci Simon-Petru, auzind că este Domnul, şi-a încins haina, căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în apă. Şi ceilalţi ucenici au venit cu corabia, căci nu erau departe de ţărm, ci la două sute de coţi, trăgând mreaja cu peşti. Deci, când au ieşit la ţărm, au văzut jar pus jos şi peşte pus deasupra, şi pâine. Iisus le-a zis: Aduceţi din peştele pe care l-aţi prins acum. Simon-Petru s-a suit în corabie şi a tras mreaja la ţărm, plină de peşti mari: o sută cincizeci şi trei, şi, deşi erau atâţia, nu s-a rupt mreaja. Iisus le-a zis: Veniţi de prânziţi. Şi nici unul din ucenici nu îndrăznea să-L întrebe: Cine eşti Tu?, ştiind că este Domnul. Deci a venit Iisus şi a luat pâinea şi le-a dat lor, şi de asemenea şi peştele. Aceasta este, acum, a treia oară când Iisus S-a arătat ucenicilor, după ce S-a sculat din morţi” (Ioan 21).

8. Arătarea Domnului către Apostoli pe muntele din Galileea:

„Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28).

9. Arătarea Domnului în ziua Înălțării, pe muntele Eleonului (Măslinilor):

Această ultimă arătare este relatată de evangheliștii Luca și Marcu imediat după arătarea Domnului către Apostoli în Ierusalim, în Duminica Învierii; Înălțarea Domnului este apoi completată de Luca mai detaliat în Faptele Apostolilor, unde precizează că între Duminica Învierii și Înălțarea la cer, Iisus S-a arătat Apostolilor Săi de mai multe ori, timp de 40 de zile. Această ultimă arătare a Domnului are loc după ce Apostolii se întorc din Galileea în Ierusalim, probabil pentru sărbătoarea Cincizecimii; Mântuitorul li Se arată din nou în Ierusalim, amintindu-le profețiile despre patimile și Învierea Sa, pe care El le anunțase încă dinainte de răstignire: „Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24). Evanghelistul Marcu adaugă faptul că Iisus îi trimite pe Apostoli să predice Evanghelia la toată făptura: „Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Marcu 16). Hristos le poruncește Apostolilor să nu plece din Ierusalim până nu vor primi Duhul Sfânt, apoi pornește împreună cu ei pe drumul spre Betania, până pe Muntele Eleonului, unde Se va înălța la cer: „Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24); „Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1). Înălțarea la cer: „Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin” (Marcu 16); „Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin” (Luca 24); „Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, Care au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer. Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă” (Fapte 1). Alte arătări ale Mântuitorului semnalate de Sfântul Apostol Pavel:

10. Arătarea Domnului la mai mult de 500 de frați deodată, probabil tot în Galileea (1 Corinteni 15);

11. Arătarea Domnului către Iacov, fratele (ruda) Domnului (1 Corinteni 15);

12. Arătarea Domnului către Sfântul Apostol Pavel, pe drumul Damascului: 1 Corinteni 15, apoi în Faptele Apostolilor 9 (descrisă de Luca), în Faptele Apostolilor 22 (descrisă de însuși Apostolul Pavel în cuvântarea sa către iudeii din Ierusalim), și în Faptele Apostolilor 26 (descrisă tot de Apostolul Pavel, în cuvântarea sa către regele Agripa):