JURNALUL FERICIRII
Nicolae Steinhardt
Nicolae Steinhardt
- fragmente -
Cuprins
Trei solutii
Pagina 1
Pagina 2
Pagina 3
Pagina 4
Pagina 5
"Creion si hartie nici gand sa fi avut la inchisoare. Ar fi asadar nesincer sa incerc a sustine ca 'jurnalul' acesta a fost tinut cronologic; e scris apres coup, in temeiul unor amintiri proaspete si vii. De vreme ce nu l-am putut insera in durata, cred ca-mi este permis a-l prezenta pe sarite, asa cum, de data aceasta in mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele in acel puhoi de impresii caruia ne place a-i da numele de constiinta. Efectul, desigur, bate inspre artificial; e un risc pe care trebuie sa-l accept."
Nicolae Steinhardt
365 de întrebări incomode
(adresate de Zaharia Sângiorzan)
3. O definiţie a poeziei de totdeaunaE simplu, aplicăm definiţia dată de Mircea Eliade culturii: contactul permanent cu misterele.4. Satul românescMai păstrează unele valori, deşi se prezintă şi el grav contaminat şi corupt.
Dovadă această declaraţie a unei bătrâne maramureşene, la Şurdeşti, lângă biserică. Era întrebată de un grup de vizitatori străini – prin tălmaci – cum trăieşte, dacă nu duce lipsă de cele necesare traiului. Răspunde venerabila săteancă aşa: cu ce câştigăm, cu ce ni se dă, cu ce furăm, cu ce ne pică, ne descurcăm.
Teribil răspuns, care arată cât de jos am cuborât, în cât de adânci straturi a pătruns spiritul şmecheresc.26. Etic şi estetic
Refuz să mă las antrenat într-o discuţie implicând dihotomia estetic-etic de când am citit ecuaţia lui Wittgenstein: eticul şi esteticul sunt identici. Nu poate fi concepută opera de artă fără valoare estetică – şi nici fără valoare morală. Sunt două “feţe” sau ipostaze ale unei aceleiaşi fiinţări (ousia greacă, substanţa) întocmai ca cele trei “feţe” sau persoane ale Sfintei Treimi.
38. Mihail SadoveanuSă vă relatez trei scene autentice:- În fastuoasa casă, fostă a lui Richard Franasovici, din strada Pitar-Moşu în Bucureşti, Mihail Sadoveanu, preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, primeşte un ziarist căruia îi acordă un interviu. Li se serveşte un uriaş platou cu sandvişuri de tot felul. Sadoveanu le mănâncă pe toate, minus unul. Pe acesta, ultimul, îl rupe în două şi-i întinde gazetarului o jumătate grăind: vezi, sunt comunist, împart frăţeşte tot ce am.
- În altă lumină: într-o excursie cu pluta pe Bistriţa, toată lumea priveştee cu nesaţ peisajul. Sadoveanu joacă şah (ori table, nu mai ştiu) şi habar n-are de peisaj. Apoi scrie o admirabilă – amănunţită şi exactă – relatare a călătoriei! (Ăsta-i geniul!)
- A tradus din Psalmi cu ajutorul unui ebraist. Moses Duff. S-au împrietenit. Duff dă de înţeles că după a lui părere artistul nu trebuie să “se vândă” politicii. Sadoveanu, atunci, îi mărturiseşte: Ce vrei, ce vrei, ce nu face omul pentru o pâine? Da, Coane Mihai, zice Duff, pentru pâine da, multe, n-are încotro, dar nu pentru o felie de cozonac. (scenă relatată mie de doamna Valeria Sadoveanu la Văratec).
Noica, desigur. Şi, dintre bătrâni, Anton Dumitriu (deşi a făcut prostii gogonate, dar prostii, nu neruşinări). Apoi, cred, Eugen Simion şi Eugen Ionescu, neapărat: inteligenţă şi caracter! (din prea-plin). Vintilă Horia, cel din Spania. Virgil Nemoianu, de la Washington. Şi desigur, alţii, nu-i ştiu pe toţi.
69. Orgoliul din umilinţăSă vă citez fraza (ultra nostimă) a unui episcop francez: “En fait d’humilité, je défie n’importe qui!”Lăsând gluma la o parte: desigur există primejdia naşterii orgoliului din umilinţă; desigur. Noica îmi zicea: fă şi tu ca monahii care în post îşi puneau o picătură de ulei în cartofi sau varză. Ca să nu se trufească, ca să se smerească, să-şi dea “ticăloşia” în vileag
Astfel de “cedări” sunt salutare, profilactice.72. Ideea faţă de mitSă luăm un exemplu culinar. Ideea este reţeta. Mitul este torta încă nescoasă din cuptor. Opera de artă e torta garnisită şi frumos aşezată pe farfurie.82. Morala iezuiţilor
Eu nu sunt un adversar al iezuiţilor. În polemica lor cu janseniştii, sunt întru totul de partea lor. Cazuistica a fost o lucrare liberală şi generoasă. O condamnă numai cei care nu-s informaţi. Dostoievski, cred, nu pe ei i-a avut în vedere, ci spiritul totalitar în sine – şi inchiziţia, născocire a dominicanilor, nu a iezuiţilor! Să nu uităm că în cazul Galilei, iezuiţii sunt cei care i-au luat apărarea şi au propus o foarte judicioasă soluţie a ipotezelor ştiinţifice.
92. Două principii pentru artistNu există fireşte reţete care să stea la îndemâna artistului, însă există două principii sine quibus non:- să facă numai ce-i place lui, să-i placă ceea ce a făcut
- să nu-i pese de nimeni şi de nimic
Da, da, da, de trei ori da. Nu teroarea KGB, nu teroarea poliţienească, nu, ci dubla teroare: a preţului de cost şi a neiertătoarei, vigilentei, neobositei mediocrităţi. Mediocrii au alcătuit liga lor de neînvins al cărei scop e să bareze drumul oricărui cât de mic talent. Ăsta e “tăvălugul”, de care s-a tot vorbit în occident.
115. Prăbuşirea valorilor morale ale ţăranului român
Din câte văd la Rohia şi în Maramureş, din stilul de viaţă a rămas destul de mult. Dar valorile morale sunt prăbuşite. Şmecheria şi aici îşi întinde acum stăpânirea. Morala a fost înlocuită cu: “descurcă-te!” Iată noua lege: descurcă-te! O fi stângismul boala copilăriei comunismului. O fi imperialismul faza finală a burgheziei. Un lucru e cert! că faza finală a marxismului e şmecheria generalizată.
125. Cele şapte păcate capitale- Prostia,
- Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut,
- Fanatismul,
- Invidia,
- Trufia neroadă,
- Turnătoria,
- Răutatea gratuită.
Totul e credinţă. Ideile au aşadar şi ele viaţă, viaţă limitată, vârstă moarte.
Spengler şi Toynbee au expus problema pe larg.
Eu unul cred că aceasta chiar este adevărata istorie: evoluţia ideilor. Nu cred că ideile sunt un produs al materiei şi economiei, ci, dimpotrivă, ordinea socială şi economică este o consecinţă a ideologiei.186. Capodopere din literatura religioasă românească
Mă repet: Ortodoxie şi românism de Dumitru Stăniloae, O fotografie veche de 14 ani [Eliade], Potirul lui Crainic, câţiva Psalmi ai lui Arghezi, De la noi la Cladova. Să nu-i dispreţuim pe Lascarov-Moldoveanu, pe Stere Diamandi. Popa Tanda e o mică izbândă a literaturii religioase. Cruciada copiilor a lui Blaga şi Anno Domini de Ion Marin Sadoveanu sunt piese religioase. Religioase sunt: Moartea lui Fulger şi Creanga de aur.
În închisoare s-au scris multe şi frumoase poezii religioase – unele de o mare frumuseţe (Crainic, Gyr, Mandinescu…)…200. Ce vă face azi fericit?- Câte o vorbă bună spusă mie spontan.
- Ne-boala.
- Amintirea clipelor de fericire de altădată (Anti-Dante).
- De la Cioran citire: răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi.
- Rarele clipe de credinţă totală, fierbinte.
- Clipele de civism absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup.
de la celelalte neamuri, mai ales: sluţenii şi defecte, de la greci, turci, evrei, maghiari, ţigani. Le-am adoptat numai defectele. Poporul român e dintre acelea care-şi dovedesc însuşirile bune şi superiorităţile numai când şi unde sunt în stare de puritate etnică (spre pildă în Maramureş).307. Occidentul şi amplitudinea fiinţeiEuropa de astăzi (occidentul) oferă un spectacol de nerozie şi îndobitocire cum rareori a mai fost din secolul IV încoace.
Să ăştia să realizeze amplitudinea fiinţei! Aida de! Vor realiza amplitudinea sclaviei, către care au făcut paşi mari. Statele occidentale sunt de pe acum vasale statelor africane (ex. Italia e sub suzeranitatea Libiei, Germania a Iranului, Franţa şi Anglia a Libanului (lui Abu-Nidal) etc., etc.).311. Privilegiul mântuirii nu ascunde un imens orgoliu de a cunoaşte eternitatea, ideea de a fi cel ales şi neuitat?Nu, nu, nu.E o smerită nădejde a putinţei de a împlini cele patru comandamente creştine principale:
- a fi fericit.
- a putea iubi nelimitat, neîncetat şi faţă către faţă pe Dumnezeu.
- a te regăsi pe tine aşa cum ai fost proiectat, fără intervenţia ulterioară a păcătoşeniei.
- a te bucura de ceea ce este trăsătura cea mai specifică a omului (cum constată Unamuno): jinduirea veşniciei.
- de neînţeles pentru victimă,
- cu totul lipsită de nădejde,
- mai ales umilitoare.
Forma cu totul superioară şi cutremurătoare de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34).
De aceea sfinţi îi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al închisorii ori al mănăstirii (ori chiar al vieţii în lume) iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit îl vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sunt doare treptele dintâi ale Scării, sunt simple gymnofisii yoghine.346. Luther şi Sf. Francisc
Întâlnindu-l pe Francisc care se plimba gol pe Via Appia şi vorbea de unul singur cu păsărelele, Luther ar fi strigat halebardierii să vină să-l ridice pe văditul posedat. Iar Francisc i-ar fi grăit zâmbind: Frate burduhănosule, de ce te mânii oare?
357 Ce înseamnă să ai “suflet politic”?Înseamnă să nu fi tont, să nu te laşi îmbătat cu apă rece, să ştii să vezi, să simţi, să pricepi la iuţeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altora, să consideri problema pâinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală iar nu ca pe o simplă problemă materială, să poţi oricând deveni – cum atât de frumos a spus Iorga – un om public în zilele de urgie. Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are şi mare pierdere zău nu e dacă nu se năştea.
Asta-i criza cea mare: a pierit din conştiinţa oamenilor sufletul politic, au devenit nişte robi nătângi. Şi nişte laşi – sufletul politic presupune o doză minimală de curaj.
Să punem capăt discriminării politici. Să redevenim oameni cu suflet, minte şi niţică bărbăţie, adică oameni politici.
361. Fariseismul
Fariseismul îşi trăieşte astăzi apogeul. Ce bine se potriveşte vremii noastre fariseul. El care strecoară ţânţarul şi înghite cămila. Birocratul, chiţibuşarul, cel sigur de sine, cel care nu cunoaşte îndoiala, spaima, nevoia de a-şi depăşi trufaşele certitudini. Cel care nici pe sine nu se mântuie, nici pe alţii nu-i lasă se mântuie. Fariseul e dogmatistul, e activistul, cel perfect împăcat cu sine, netulburatul, cel care nu bănuie că mai poate fi ceva dincolo de raza lui vizuală şi de marginile minţii lui. Cel încântat de sine, încuiat în sine, în doctrina, nomenclatura, rigoarea şi doctrina sa perfectă. Cel cu desăvârşire mulţumit cu sine, cu ideile, programul şi tabieturile sale psihomintale. Cel care nu se îndoieşte, căruia nu-i trebuie nici ajutor, nici prietenie, care nu simte nevoia de a se spovedi, de a se îmbunătăţi, de a fi iubit.
362. StatulNu suntem îndreptăţiţi să-i cerem statului să ne dea raiul pe pământ, dar suntem în drept să-i pretindem a nu realiza iadul pe pământ.
(texte după ediţia întâi a cărţii, apărută în 1992 la Editura Revistei Literatorul)
45 de fragmente din scrierile lui Nicolae Steihardt, definitorii pentru învăţătura lui spirituală
(selectate de Pr. Ioan Velcherean)
1. Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia - măcar de la un anume punct încolo - e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.
Poţi să nu păcătuieşti de frică. Este o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine. (1)
2. Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată.
Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei; purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ.
Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în - în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi - în şmecher.
Corolar: când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntârziată, neşovăitoarea luare de măsuri - stârpirea. (2)
3. Cele şapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila. (3)
4. În camerele din închisori - pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată - am înţeles cât de mizerabilă este situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii. N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricât ne-am strădui tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, nici binele cu sila. Dar şi trecând, tăcând, tot ne mulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi? Gând înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şifierbem înăbuşit. (4)
5. Introducerea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creaţie, analog actului divin. Satana îl ispitea pe Adam şoptindu-i: “Veţi fi ca Dumnezeu”. Grăind astfel satana nu a minţit pe de-a întregul: făptura timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu divinitatea : răul care a contaminat lumea. Ceea ce şi explică de ce singurul lucru pe care l-a dus Iisus de pe pământ la cer sunt stigmatele. (5)
6. Ciudată contradicţie între Vechiul şi Noul Testament. În cel Vechi, Atotputernicul deşi se înfăţişează ca un Dumnezeu aspru, răzbunător până la neamul al şaptelea şi legiuitor al talionului, după ce îi îngăduie diavolului să-l încerce pe Iov în fel şi chip, intervine la sfârşit spre a restabili dreptatea. Mult încercatul Iov îşi redobândeşte sănătatea şi averile, şi moare îmbelşugat, sătul de zile. Când Avraam, dând ascultare poruncii divine, înalţă cuţitul spre a-şi ucide fiul, apare îngerul care opreşte braţul tatălui şi cruţă jertfa. Dumnezeul legii implacabile se dovedeşte până la urmă îndurător.
Nu tot astfel în noul legământ. Aici Hristos nu este numai încercat, se îngăduie să moară pe cruce şi îngerii nu coboară să-l salveze ca pe Isaac. Martirii mor şi ei cu toţii, în chinuri ca şi Învăţătorul lor. Dumnezeu a cărui milă a fost dezvăluită oamenilor şi care-i trece pe aceştia de sub blestemul legii la har, în mod cu totul neaşteptat se poartă nespus de dur. Explicaţia pare a fi una singură: înainte de întrupare sufletele nu se puteau mântui, mergeau toate în iad, până şi ale drepţilor. Datoare era prin urmare divinitatea să le răsplătească binele măcar aici pe pământ. După ce Hristos coboară cu sufletul în iad, situaţia e alta: oamenilor li se deschid cerurile şi pot cunoaşte fericirea veşnică. Nu mai este necesar ca răsplata să se producă pe plan material iar groaznica realitate a pământului - unde totul e durere, nedreptate, suferinţă - poate fi dezvăluită în toată plinătatea ei şi lăsată să se desfăşoare până la capăt, până la capătul nopţii. Şi mai e un motiv: odată cu venirea Domnului am trecut de la copilărie la maturitate. Ni se poate spune adevărul. Ni se poate vorbi pe şleau. Ni se poate da ca hrană carnea, nu laptele. (6)
7. Lumea crede că Vechiul Testament este nemilos şi straşnic, iar Noul Testament blând. E o eroare: Noul Tstament se încheie cu un act de ferocitate şi barbarie, săvârşitor de deznădejde şi absurd. De ce? Pentru că numai aşa este suferinţa adevărată şi autentică dacă e deznădăjduită şi inexplicabilă, absolut de neînţeles. Era nevoie să fie aşa pentru ca să se dovedească sinceritatea, seriozitatea şi deplinătatea întrupării. Pe cruce n-a murit o “aparenţă”, cum cred monofiziţii, ci un om care a cunoscut suferinţa până la capăt şi a băut paharul amărăciunii până la fund. (7)
8. Hristos pe cruce, gol, ţintuit, bătut, scuipat, batjocorit, în aşteptarea doar a unei lungi şi teribile agonii, n-a răsplătit el vorba bună a bunului tâlhar cu făgăduinţa extraordinară: Astăzi, cu Mine, în rai? În vreme ce patriarhii, proorocii, drepţii Vechiului Legământ mai zăceau încă în iad! Oare ce făcuse tâlharul cel bun? Îl deferecase pe Hristos ? Îl dăduse jos de pe cruce? Nu! Îi adresase doar o vorbuliţă bună. I-a îndulcit şi rourat sufletul - în acel pustiu al cruzimii, răutăţii, pizmei şi batjocorii de pe infectul maidan al Golgotei - cu o vorbă bună de care Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a răsplătit-o cu “Astăzi vei fi cu Mine în rai!”
Se apropie Crăciunul. Aur şi argint să dăm celor din jur nu avem. Doar câte o vorbă bună să le rostim. E şi acesta un dar de preţ, ce-şi poate avea locul în traista bunului Moş Crăciun. (8)
9. Gherla, mai 1963, după ce stătusem o noapte pe o bancă, într-o celulă arhiplină ... adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă - albă şi strălucitoare - şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. “Eu sunt” îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.
Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care, - antigravitaţional - mă înalţă; apoi iar, procedează în alt fel: duios, mă leagănă - şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine. (9)
10. Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.
Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da la o parte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu un om vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant, ori morocănos, ori agitat ori mahmur, ori necăjit, nu e creştin oricât de perfect, de fidel ar fi virtuţii. E virtuos dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar e fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kirkegaard: “contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea”.
Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care nu poate fi înşelată, proba constă în starea de fericire.
Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti “dulce Iisuse”, toată sfera “dulcelui” îi este străină, inaccesibilă şi uită că jugul Domnului e blând şi povara lui uşoară. Poate că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut unele rânduri ca acestea: “Aţi auzit că s-a spus celor de demult: să nu săvârşiţi păcate. Eu însă vă spun vouă că oricine se întristează nesăvârşind păcate, a şi păcătuit în inima lui”. (10)
11. Condiţia căzută a omului este nefericită. Ceea ce nu înseamnă că nu avem dreptul la fericire. Ba şi datoria de a fi fericiţi. Creştinismul este o şcoală a fericirii. Cea dintâi datorie a unui creştin este să fie fericit. (11)
12. Cum vom cunoaşte, noi creştinii, noi ciracii şi urmaşii celor care din prima clipă au crezut în El (Hristos), cum vom cunoaşte că o faptă, o acţiune, o purtare, un gând al nostru, este sau nu creştinesc? După gradul de scandal al faptei ori gândului aceluia. Cu cât va fi mai scandalos faptul ori gândul, cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că e creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin , sau deloc scandalos faptul ori gândul cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că e creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin sau deloc scandalos putem fi încredinţaţi că nu-i decât foarte puţin, ori deloc creştinesc. Dacă bunăoară, răspund fratelui meu: “Acum nu pot să te ajut, e vremea rugăciunii”, zicerea mea nu-i câtuşi de puţin scandaloasă, e cuminte şi dovedeşte evlavie. Dar numai creştinească nu-i. Dacă judec: Mai degrabă renunţ la dulceaţa slujbei decât să nu-mi ajut fratele, să-l las singur şi de izbelişte în necazul lui, să nu-mi fie milă de el, poate provoc scandal şi smintesc pe vreun fariseu, dar mă port creştineşte. Dacă mă aflu în extaz şi nesocotesc nevoia unui bolnav, dau poate dovadă de mare pietate, dar nu-s creştin.(12)
13. Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutorarea aproapelui aflat în necaz. (13)
14. Marile acte de eroism şi mucenicie sunt, pentru cei mai mulţi, cu totul improbabile. Dar gentileţea, răbdarea, politeţea, bunăvoirea, stăpânirea de sine, stau la îndemâna oricui şi oricând. De nefolos ne este a ne visa făptuitori de vitejii şi jertfe fără pereche; util şi izbăvitor ne este a da atenţie mărunţişurilor şi a ne purta constant în mod nobil, liniştit şi răbduriu.(14)
15. Orb, neghiob şi strâmt la minte ce am fost. Şi ferecat în chingile bunului simţ celui mai lamentabil. Cum de nu mi-am putut închipui că Hristos - Dumnezeu care a primit să Se întrupeze şi să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prinosul ori din puţinul avutului nostru, ori chiar avutul acesta întreg ? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică !
Paul Claudel nu mi-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte. Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: Imposibilul. Să dăm ceea ce nu avem “iar dăruind vom dobândi”. (15)
16. Conform “teoriei jertfei” propusă de filosoful francez Georges Bataille: Omul se cunoaşte după capacitatea lui de jertfă, după cât e în stare să “risipească”, să “irosească” din avutul şi bunurile sale în mod neutilitar, numai pentru plăcerea înălţătoare şi euforizantă de a dărui altuia ori de a sărbători cu fast un eveniment, ori a-şi acorda sloboda bucurie de a ieşi când şi când din monotonia şi sordidul vieţii cotidiene.
Interpretând ungerea cu mir ca o jertfă cu bun miros, ca o manifestare de iubire şi ca un simbol al îmbălsămării Sale apropiate, certându-şi ucenicii pentru a fi dat în vileag o minte obtuză, o concepţie meschină a vieţii şi un ataşament avar pentru arginţi, Isus iarăşi ni se înfăţişează ca un adevărat gentelman. Şi totodată ca un model pentru toţi creştinii care se cade să fie cât mai puţin înrobiţi de bunurile trecătoare ale acestei vieţi şi cât mai convinşi că Hristos e vrednic de orice sacrificiu, că nimic nu-i bun ori prea mult, ori prea costisitor pentru EL. (16)
17. Se cuvine a cunoaşte că iertarea este de patru feluri: 1) iertarea greşiţilor noştri, 2)iertarea celor cărora noi le-am greşit, 3)iertarea de sine, 4) iertarea păcatelor şi a greşelilor de către Dumnezeu. (17)
18. Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum nu ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.
Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit cu adevărat, izbuteşte un lucru greu cu adevărat, bate un record.
Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte). (18)
19. La diavolul - contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos dintr-o dată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă, eşti liber şi prieten al Domnului. Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care îl ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest “prietene” mi se pare mai cutremurător chiar decât interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei, virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice ( nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar “prietene” implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate. (19)
20. Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul. (20)
21. Contabilitatea, celălalt nume al demonismului, arma preferată şi statornica metodă de lucru. (21)
22. Iorga: “Ai dreptate să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta”. Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate - şi trebuie - să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. dar dacă ocupă o funcţie de răspundere, ori se află în fruntea treburilor publice, nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor. (22)
23. Dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu orbirea şi nu prostia. Identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie e tot una cu a da mână liberă canaliilor. (23)
24. Nu aruncaţi mărgăritarele noastre înaintea porcilor. Dar Hristos nu a grăit numai atât ci a completat: Ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie şi pe voi. Aşa întocmai fac şi ne-oamenii. Căci lumea se împarte în oameni şi ne-oameni. Aceştia din urmă răsplătesc binele ce li s-a făcut, atacându-şi şi sfidându-şi binefăcătorii. ni se cere de aceea multă atenţie. Bune şi frumoase sunt bunătatea şi mărinimia, dar nu faţă de oricine. Nu-i drept şi cuminte să ne lăsăm înşelaţi, batjocoriţi şi exploataţi de ne-oameni. Bunătatea şi mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia şi naivitatea. Niciodată bunătatea şi mărinimia nu trebuie să se prefacă în acea jalnică şi absurdă slăbiciune care să îngăduie ne-oamenilor să calce în picioare cele sfinte şi mărgăritarele. (24)
25. Îl slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsideraţi, nu numai pe cei sărmani ci în general pe cei care nu se bucură de atenţia semenilor, cei uitaţi sau părăsiţi. Acestora să le dovedim gentileţe, cuviinţă, solicitudine. (25)
26. Supărat, ca niciodată, Domnul blastămă pomul: În veac să nu mai facă rod şi nimănui să nu-i mai fie de folos. Atenţie: a nu mai izbuti să ajuţi pe aproapele tău e o nenorocire, un blestem cumplit, o năpastă. (26)
27. Ce-i doreşte mai de preţ Hristos celui care crede în El? Care anume extraordinară facultate i-o pune la îndemână? Aceea de a se vedea pe sine aşa cum îl văd ceilalţi din preajma sa, cum îl socotesc şi îl califică răuvoitorii săi cei mai îndârjiţi. Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitate, nimicnicia, ticăloşia şi jalnica noastră josnicie. Ieşim din noi. Ne părăsim. Ne însuşim o forţă psihică anti-gravitaţională. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai ochii orbilor, asupra noastră chiar, şi declanşează în memoria noastră un proces anamnezic de neasemănată intensitate, aducându-i conştiinţei aminte de toate, riguros toate relele ce a făptuit cândva. Aceasta-i probabil, esenţa actului de convertire. Acesta-i primul, cel mai surprinzător şi mai aprig efect al întâlnirii cu Mântuitorul, cu Descoperitorul. Devin, cum grăieşte Apostolul, o făptură nouă. Dar în prealabil ni se relevă ca într-o străfulgerare făptura veche, înlănţuită în fărădelegile ei nenumărate. Şi oarecare vreme (trei zile a fost fără vedere) nu văd, adică nu mă văd decât pe mine, fantoma obsesivă şi înspăimântătoare a fiinţei ce am fost până a nu mă fi fulgerat şi învăluit lumina milostivirii împărăteşti. (27)
28. Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după Înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi convertiţi şi transfiguraţi. Este metanoia pe care am numit-o: totala dezintegrare a omului păcătos şi imediata lui metamorfozare în subiect de jertfă. Iată cea mai uimitoare minune a Domnului, neîntrecută, care pe toate celelalte le lasă în urmă şi le pune în umbră, oricât de cutremurătoare ar fi ele. Dar metanoia, pentru cine ştie ce este viaţa şi cunoaşte firea omenească, se arată cu mult deasupra frângerii legilor naturale de către Mântuitorul. Căci legile naturii sunt deterministe, cauzale şi pasive şi se supun Făcătorului lor, pe când fiinţa înzestrată cu darul gândirii şi conştiinţei este liberă şi pentru a-i determina schimbarea, Divinitatea Însăşi are de înfruntat dreptul la liberă alegere dăruit omului. De data aceasta ea nu porunceşte scurt, ci numai acţionează pe calea harului îndrumător. (28)
29. Puterea lui Hristos se vădeşte mai ales prin învierea celor vii, prin trecerea lor de la întuneric, robie, deznădejde şi păcătoşenie, la libertate, lumină şi bucurie. (29)
30. Cred Doamne şi mărturisesc. Capura este capitală şi de neuitat: Amândouă verbele ne condiţionează, ne caracterizează, ne fac întru adevăr fii ai tatălui ceresc. Astfelîncât concluzia nu poate fi alta decât: Nu “a dovedi” este completarea lui “a crede” ci “a mărturisi”. Şi dacă-i vorba aşa, oare nu faptele bune şi mărturisirea nereticientă a credinţei sunt cele mai bune “dovezi” ale credinţei? Credinţa nu are nevoie de nici un soi de dovezi, are însă nevoie “să fie dovedită”. Faptele bune şi mărturisirea cu gura - singurele - prefac verbul a crede într-o putere şi-i dau încărcătura energetică şi duhovnicească necesară trecerii lui din rândul vorbelor în ale cuvintelor, din al ideilor în al acelor “idei forţă”. (30)
31. Prieteni dragi, de vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună meseria - brăţară de aur -, bune-s tehnica dentară şi sudura, bune-s limbile străine şi biblioteconomia , dar cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viaţă şi a le putea face faţă cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume. (31)
32. Orice teofanizat participă la cele două suferinţe ale Mântuitorului: batjocura şi răstignirea. Trebuie să se ştie că în ochii multora pare de un ridicol irezistibil şi mai trebuie să ştie că s-a înfrăţit cu durerea, trainic frate de cruce.33
33. Forţa morală e aceea care biruie materialitatea, silnicia, violenţa şi mai abitir ca forţa fizică. Dovada că-i aşa am avut cele văzute în puşcărie: au rezistat nu voinicii, atleţii ... ci firavii înzestraţi cu tărie morală. Ăştia ne vor salva, în cele din urmă ... drepţii neştiuţi de nimeni, cei setoşi de credinţă metafizică şi valorii neutilitare. Doar ei vor putea să atragă şi poate, să ne mântuie. (33)
34. În închisori s-au scris multe şi frumoase poezii religioase - unele de mare frumuseţe (Crainic, Gyr, Mandinescu...). Le ştiam mai pe toate pe dinafară, le învăţasem chiar din primele luni de detenţie. Ele ne-au consolat, au fost una din principalele noastre consolări şi incantaţii, închisoarea ne-a dovedit puterea soteriologică a poeziei. (34)
35. Frica este păcat iar curajul este o virtute creştinească. Nici că se putea să fie altminteri într-o religie al cărei Întemeietor S-a urcat vitejeşte pe Cruce. (35)
36. Care este efectul principal al fricii? Îndepărtarea de Hristos. Relatarea de la Luca 8,37 e deplin edificatoare : După ce scoate duhurile rele din omul demonizat iar porcii se aruncă în lac, mulţimea din ţinutul Gadarenilor “e cuprinsă de frică mare”. Frica aşadar aduce cu sine ruperea de Hristos. (36)
37. Însemnătatea nemărginită a sentimentului de incertitudine. Tot una cu angoasa. Nu ştiu. Până în clipa în care îl primim pe Hristos nu ştim ce-i cu lumea. Şi după aceea : nu ştim ce va fi cu noi, la sfârşit. Angoasa e semnul speciei umane, numărul nostru de cromozomi pe plan psihic. (37)
38. Părintele stareţ Roman (de la Cernica): creştinismul e riscul absolut, iar viaţa de călugăr e riscul dus la paroxism. Nu ţi se oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii, numai riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo, la mănăstire. Că vei rezista. Că vei avea ce mânca. Şi nici, mai ales, că ai făcut bine călugărindu-te. Şi nici - culmea - că ai ales calea mântuirii. S-ar putea ca după atâtea nevoinţe şi mizerii să nu te mântuieşti, să arzi ca orice păcătos care s-a lăfăit în bucurii, belşuguri şi confort, şi s-a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de cutare om cuminte care şi-a dus viaţa pe cât s-a priceput fără a visa semeaţa desăvârşire.
Numai şi numai incertitudini. Dai totul, nu primeşti nimic. Şi rămâi absolut singur şi nici de tine nu poţi fi sigur, mai puţin ca de ceilalţi. Vei putea răbda fără a cârti? (38)
39. Viaţa monahală e acaparatoare, ca orice iubire. (39)
40. Sfinţilor li se cere mult, dar nu chiar totul -şi nu degeaba. Postesc, priveghează, se înfrâng, dar inima şi sufletul nu şi le dau. Contractul cu diavolul este mult mai oneros decât cel încheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e păcăleală. Dai totul, nu primeşti nimic. Plata neantizării diavoleşti e deznădejdea cu perspectivele ei fireşti: moartea, sinuciderea, ruşinea şi ciuda iscate de înţelegerea faptului că ai fost tras pe sfoară (sfoară sau frânghie, frânghia sinucigaşului Iuda). (40)
41. “Morala nouă” nu există, e numai titlul pe care omul îl dă imoralismului său, dorinţei de a nu mai avea nici o îndatorire, de a nu se mai supune nici unei reguli.
Drepturi fără datorii e ca şi cum ai vrea lumină fără întuneric şi mămăligă fără mestecău. Dreptul şi datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu invariabil. (41)
42. Occidentul, acun , nu-i de admirat, e de plâns. Căci e pierdut. Cancerul e încă lăuntric, nu s-a dat în vileag. Dar mai poate medicul (care ştie) încerca o poftă trupească pentru femeia cu metastaze generalizate, deocamdată neexteriorizate ? (42)
43. Instantaneitate şi veselie - iată principalele caracteristici ale naşterii din nou. Ospăţul - iată firescul accesoriu, potopul fericirii şi al înnoirii - iată consecinţa imediată. (43)
44. Ospăţul este poate - în chip paradoxal - singurul loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuită. Şi unde nu există concurenţă, numerus clausus; the more the merrier (mai mulţi, mai veseli), creşterea numărului comesenilor departe de a constitui o piedică, o primejdie, multiplică bucuria fiecăruia şi a tuturor. Dacă-i aşa, atunci ospăţul realizează condiţia paradisiacă: ea presupune în primul rând capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o împărtăşi. (44)
45. Obiceiul de a folosi textele rugăciunilor de obşte este criticat ca dovadă de formalism şi nesinceritate. Sinceră e numai rugăciunea izvorâtă din cuget şi inimă, nu textul gata formulat pe care-l citim din carte ca pe o reţetă. (La capătul pericolului stă râşniţa de rugăciuni a Tibetanilor).
Poate că soluţia cea mai nimerită ar fi: a) recitarea rugăciunilor de obşte pentru a se crea o atmosferă de linişte şi reculegere, aceasta însemnând faza de pregătire, de punere în situaţie oratorie; b) rugăciunea propriu-zisă făurită de fiecare, imnul de slavă şi mulţumire, apoi (sau mai întâi, e firesc, nu-i cu supărare) spunerea păsului - inima revărsată; c) după care s-ar cuveni să urmeze partea cea mai însemnată, faza ascultării în care următor vorbirii - şi era oare nevoie să spunem ce ne doare şi ce dorim, ca şi cum nu s-ar şti? - suntem atenţi să desprindem îndemnurile care ni se dau, inima acum e pe recepţie. (45)
Slăvirea lui Dumnezeu în felurite chipuri
Încerc, în cele ce urmează să precizez chipul în care oamenii Îl pot slăvi pe Domnul nostru Hristos. Dumnezeu fiind infinit, întru totul firesc este să se arate fără de capăt şi numărul drumeagurilor pe care Îi vădim dragostea, încrederea şi devotamentul nostru. Aşa stând lucrurile, de la sine înţeles e că modalităţile înşirate mai jos nu au câtuşi de puţin caracter limitativ, ci strict exemplificator.
- Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârşind cele menţionate de el însuşi în textul referitor la înfricoşătoarea Judecată de Apoi (Mat. XXV, 35-36): dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaţilor, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe cei bolnavi.
- Tot astfel crezând neîndoielnic, proclamând că, precum a şi spus, El este calea, adevărul şi viaţa;
- postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrângându-ne;
- dar şi iertând pe greşiţii noştri, alungând de la noi ţinerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (şi nu numai iubindu-l, ci şi îngăduindu-i a fi aşa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă, în caz contrar contestându-i orice drept, până şi acela de a trăi), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrăjmaşii;
- dovedindu-ne blânzi şi smeriţi cu inima, făcători de pace, nearţăgoşi, neînfumuraţi, păstrători de cuget curat, aplicând şi chiar depăşind (după cuvântul Domnului: Mat.,V, 20 şi urm.) cele zece porunci, împăcându-ne cu pârâşii noştri;
- făptuind binele in taina, mâhnindu-ne doar pe foarte scurta vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta şi a ne domoli, neîngrijorându-ne cu exces de cele ale lumii şi ale trupului, făcându-ne muţi şi surzi când suntem zădărâţi, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra şi dojeni când simţim ca avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă dar meritorie virtute);
- netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte (Apoc. XXI, 8), ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăţie, de ostăşie;
- adăpostind pe călători, neurmând exemplul celor din Betleem care n-au găsit un locşor pentru Maica Domnului şi au lăsat ca boii să-i încălzească (pe ea şi pe Noul Născut) cu suflarea lor blândă şi prietenească, ajutând pe cei slabi – Scriptura de obicei îi aşează sub genericul: văduve şi orfani –, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu făţarnică nepărtinire şi vicleană înţelepciune) semne şi minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
- nefiind formalişti, bucheri şi pierduţi în mărunţişuri, nepunând litera deasupra legii, nescandalizându-ne că Domnul vindecă pe bolnavi în zi de sâmbătă, cunoscând că Iisus e Domn şi al sâmbetei;
- ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg şi tolerant, izbutind a ieşi din noi înşine, a ne lepăda de noi înşine, a ne vedea, judeca şi aprecia din afară, aşa cum ne-ar surprinde (fotografia) privirea rece şi neprevenită a unui terţ;
- neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm şi de batjocură demonilor) dar nici textelor, şi ferindu-ne ca de foc de încăpăţânatele şi obtuzele exegeze literare;
- nelăsând bogăţia (ori pofta de bogăţie, ori arghirofilia care poate locui şi în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice (“Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău»), făcându-ne din legea relativităţii, principiul incertitudinii şi doctrina instabilităţii celor lumeşti, întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
- nepizmuind (pilda lucrătorilor tocmiţi la vie să ne rămână prezentă în minte spre a nu ceda acestei urâte, răspândite şi stăruitoare porniri a subconştientului nostru), neaţintindu-ne ochii asupra semenilor noştri, asupra greşelilor şi inevitabilelor lor cusururi omeneşti ci mai vârtos asupra alor noastre (paiul şi bârna: cu observaţia că măcar de nu este bârna în ochiul meu, paiul propriu e zgândărit de celalalt pe care orizontul meu strâmt şi incapacitatea mea de a concepe ceva diferit de mine îl preface în bârnă);
- neluând numele lui Dumnezeu în deşert, rodindu-ne talantul, ori talanţii, ori fracţiunea de talant, nedovedindu-ne meschini şi urâcioşi, supărându-ne, bunăoară, că s-a făcut risipă cu mirul turnat pe capul Domnului;
- neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înşelăciunea avuţiei şi poftele să înăbuşe rodirea cuvântului în noi, neînspăimintându-ne (precum gadarenii) de puterea lui Hristos, fiind statornici în credinţa, neinvocând diverse pretexte (fie cele cinstite, raţionale) spre a nu da urmare chemării Domnului;
- lăsând nevinovăţia copilăriei să ne roureze sufletul şi să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a ruşinat să se caţere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
- veghind, păstrându-ne treji, nepunând mare preţ pe tăria noastră, ştiind că duhul nostru e osârduitor însă trupului nevolnic, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Neri: ţine-mă Doamne de urechi că altminteri te vând ca Iuda?);
- fiind recunoscători (asemuindu-ne nu celor nouă leproşi vindecaţi care şi-au văzut de drum, ci celui de-al zecelea care s-a întors ca să mulţumească), iubindu-L pe Domnul din toată inima, tot cugetul, tot sufletul şi toată vârtutea noastră;
- ferindu-ne de şovăială şi impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
- luptând cu lăcomia (păcat poate minor şi cu înfăţişare naivă, dar insidios);
- neidolatrizând cele trecătoare şi nici chiar virtuţile, ci numai pe unul Dumnezeu; considerate una câte una, separat, nu laolaltă şi sub oblăduirea Duhului, virtuţile pot deveni obsesii de nu şi ispite şi chipuri idoleşti, cum se întâmplă uneori; atunci ele se prefac în forţe oarbe şi, sfidând dreapta socotinţă, ajung a provoca aberaţii;
- fiind înţelepţi (ca şerpii, nu numai blânzi ca porumbeii: nu-i de ajuns) – dovadă parabola iconomului necredincios –, dând întâietate când ne aflăm în dilemă, monahiceştii însuşiri a dreptei socotinţe, neosteniţi în rugăciune (văduva stăruitoare şi judecătorul nedrept), răbdători;
- crezând neclintit în cuvântul lui Iisus (Ioan IV, 50), păzindu-l (Ioan VIII, 51) mâncând şi bând la vremea potrivită preacuratul trup şi scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiţi suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbeşte Hristos (Ioan VII, 46), că ne putem numi prieteni ai Săi, citind cu atenţie Vechiul Testament şi înţelegându-i valoarea profetică şi prin urmare că nu creştinii sunt cei care nu-l venerează, ci acei care nu dau crezare proorocirii Sale;
- rugându-ne postind, priveghind, milostivind – neapărat;
- dar şi prin simple vorbe bune sau gesturi de compătimire, cum ar fi cuvintele rostite de tâlharul cel bun către Iisus (n-au fost numai cutremurătoare mărturisire ci şi vorbă mângâietoare, act de compasiune, de solidarizare şi – îndrăznesc a spune – de încurajare, aratându-I-se Răstignitului că nu este înconjurat doar de vrăjmaşi, hulitori şi batjocuritori, că-I stă alături un om care înţelege ce se petrece acolo pe Golgota) ori gestul atât de gingaş, de blajin, de umil al Veronicăi;
- grăind asemenea vorbe bune ori săvârşind asemenea gesturi chiar şi faţă de semenii noştri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare şi mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoşi, a schiţa un zâmbet binevoitor până şi unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, îşi cere scuze, descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiţi când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu şi triviale!dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate şi în consecinţă plăcute lui Hristos : El nu a venit să strice Legea ci să o împlinească; şi ce înseamnă a împlini de nu a adânci, a rafina, a cere mai mult, a dori desăvârşirea, a trage consecinţe mai subtile?
- fiind modeşti, având cunoştinţă de limitele fiinţei noastre psiho-somatice, proporţionând somnul şi rugăciunea în aşa fel încât niciodată să nu stăm la rugăciune picotind (le-ar prinde bine intransigenţilor să citească declaraţiile făcute Părintelui Ioanichie Bălan – în Convorbiri duhovnicesti – de Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus);
- aducând Domnului acele daruri pe care suntem în măsură să le aducem: aur, smirnă şi tămâie, dacă suntem regi, ori numai ungându-L cu mir ori spălându-I picioarele ori măcar dându-I apă să-şi spele mâinile şi picioarele (cum, vai, nu a făcut Simon leprosul);
- ori – ca păstorii – fluierând, căci magii cu steaua călătoresc iar îngerii cu păstorii slavoslovesc, căci oricare pornire din inimă e primită şi păstorii nepricepându-se de altceva mai înalt şi nedispunând de averi îşi vădesc dragostea şi bucuria fluierând şi îndoială nu încape că primit a fost spontanul şi voiosul lor sărman fluierat;
- după cum primite vor fi fost şi giumbuşlucurile măscăriciului de la "Notre-Dame (din nuvela lui Anatole France), acela care seara după o zi de truda şi tumbe, intră în mareaţa catedrală, îşi scoate din traistă uneltele lui de pehlivan şi începe a înghiţi foc şi a face tot soiul de năzdrăvănii în faţa icoanei Maicii Sfinte cu Pruncul în braţe, spre indignarea paraclisierului care se pregătea să-l alunge cu aspră admonestare dacă nu ar fi văzut, înfiorându-se, cum Prea Curata coboară din icoana spre a-i şterge saltimbancului sudoarea de pe frunte cu propria-i mahrama, în vreme ce Pruncul râde şi bate din palme;
- fiindcă toţi într-un fel ori altul suntem măscăriciul de la Notre-Dame şi toţi slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii şi priceperii noastre, potrivit stiluluinostru ar zice Blaga;
- iar părintele Brown al lui G. K. Chesterton dezleagă încâlcite probleme poliţiste şi o! de-ar da bunul Dumnezeu să ne învrednicim toţi a fluiera cu tot atâta curăţie şi înfocare ca păstorii din jurul peşterii de la Betleem!
- şi-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsideraţi, nu numai cei sărmani ci în general cei care nu se bucură de atenţia şi cinstirea semenilor, cei uitaţi sau părăsiţi: acestora să le dovedim gentileţe, cuviinţă, solicitudine;
- prin acte de curaj, de vitejie, făcându-ne – e bine să ne-o tot repetăm – regulă şi lege şi crez din socotirea fricii drept mare şi grav păcat;
- prin orice fel (cât de neaşteptat, de neconformist) de faptă bună, prin bucuria gratuită, linişte, împăciuire, bonomie analoagă celei a preacreştinului personaj al lui Dickens, nemuritorul domn Pickwick (Dostoievski îl aşeza pe aceeaşi treaptă cu eroul lui Cervantes);
- prin vizitarea celor în nevoi (măcar noaptea, pe ascuns, întocmai ca Nicodim);
- oprindu-ne de la păcate, devenind adevăraţi creştini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte ori scârbavnice păcate ne-am fi murdărit (ca arhiepiscopul Becket, cel ucis în altar din porunca regelui englez Henric al II-lea – fostul său tovarăş de petreceri – fiindcă odată hirotonit arhiereu n-a mai vrut să ştie de prieteşugurile şi rătăcirile de altădată) şi conform textului de la 1 Cor .VI, 11;
- sărutând pământul, fără pricină, din euforie şi extaz, ca Aliosa Karamazov;
- luptându-ne cu morile de vânt, mânaţi de gândul ajutorării urgisiţilor, ca Don Quijote;
- scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere: toate au fost şi sunt create numai în starea harului sfinţilor (Sfântul Iustin: «toate câte filosofii şi legislatorii le-au gândit şi le-au spus frumos, le-au elaborat graţie părţii de Logos aflătoare în ei» –citat după Pr .Prof. I. Coman, Patrologie 1, p. 39).
- sărutând pe cei leproşi, termenul acesta lepros fiind luat în cel mai cuprinzător înţeles, ca în Sărutul dat leprosului al lui François Mauriac ori ca echivalent cu acei Geachteten despre care a scris Ernst von Salomon: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiţii, rostuiţii, fricoşii, chivernisiţii, slugarnicii se feresc şi se tem, e un lepros vrednic a fi sărutat;
- refuzând a privi la cel în suferinţă şi descumpănire, urmând exemplul dat de James A. Balfour care se destăinuia: îmi fac un imperativ din a nu mă holba la oricine se află, în prezenţa mea, într-o situaţie penibila ori în stare deznădăjduită (ceea ce implică sila şi uimirea faţă de toţi spectatorii care dau buzna la execuţii capitale, torturi, trageri pe roata, arderi pe rug ş.a.m.d.);
- rugându-ne aşa cum ştim, chiar dacă nu cunoaştem la perfecţie tipicul rugăciunilor (şi poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaştri de pe insulă care nu-l ştiau dar umblau pe mare);
- crezând că Iisus e Hristos, aşa cum L-au mărturisit Petru, Marta, Natanael, orbul din naştere, samarineanca..., făcând voia Tatălui (Ioan 1, 49), lăsând oricând toate baltă şi de izbelişte spre a-I urma lui Hristos (ca pescarii Ioan şi Iacov, ca vameşul Matei...);
- ascultându-I cuvântul, ca Maria, dar şi slujindu-I la masă ca Marta, ca soacra lui Petru;
- neîncetând a reflecta asupra adevărului că ideile de bază ale învăţăturii lui Hristos sunt două: dragostea (Ioan XIII, 34 si XV, 12-13) şi libertatea (Ioan VlII, 31-32);
- neprecupeţindu-ne vremea, zăbovind, ca samarineanul cel milostiv, pentru a veni în ajutorul păgubiţilor, accidentaţilor, nenorociţilor;
- aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălăşluieşte suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin (care-i infinit aşa încât şi fărâma se împărtăşeşte din infinit), şi purtându-ne cu el ca atare, nebatjocorindu-l, nedenunţându-l, nevânzându-l pe un număr anume de arginţi ori pentru necurata plăcere de a-lvedea cum suferă, neurmând faţă de el pilda lui Iuda;
- căci altminteri săvârşim păcatul (fără iertare) de hulire a Duhului Sfânt aflător în orice om: ocărârea aproapelui (să nu ne mai mire că Domnul sorteşte judecăţii sinedriului, pe cine zice fratelui său: netrebnicule şi gheenei focului pe cine îi zice: nebunule!), luarea în râs a celui aşezat pe cruce (aşa cum au făcut arhiereii, căpeteniile, cărturarii, ostaşii şi trecătorii : Mat. XXVII, 39-43; Marcu XVlII, 29; Luca XXlII, 35), predarea refugiatului în mâinile prigonitorilor săi, rânjetul îndreptat spre suferinţa altuia, bucuria pricinuită de necazul vecinului, împietrirea inimii, învârtoşarea cugetului, semeaţa birocraţie, tâmpa indiferenţă ori cruda retragere în sine când e vorba de nevoia celor din jurul nostru.
Enumerarea, am spus-o, e strict exemplificatorie. Să nu se îngrijoreze nimeni: oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi pe Domnul. Şi poate că această mărturisire de zi cu zi, în împrejurări modeste şi mărunte, nu-i deloc mai uşoară decât cea eroică de care nu toţi avem parte. (Asupra adevărului acestuia a stăruit Fericita Tereza din Lisieux). Să nu ne înşelăm gândind că deoarece nu ni se iveşte prilej de mucenicie nu avem cum să-L mărturisim şi slăvim pe Domnul nostru, Care-i prezent nu numai în cer şi în iad, în slava cerului ori în adâncurile marii, ci şi în fiecare clipă şi la orice pas al vieţii celei mai obişnuite. Gestul Veronicăi, măscăriciul de la Notre Dame, banalul zâmbet al omului de bunăvoire, vorbuliţa caldă spusă omului necăjit ajung spre a ne convinge că suntem neîncetat îmbiaţi cu posibilitatea de a ne recunoaşte şi vădi ucenici feluriţi şi neabătuţi ai lui Iisus Hristos.
Monahul NICOLAE DELA ROHIA – Mitropolia Olteniei nr. 1 / 1987, pag. 22-26.
Despre fidelitate
sau
cuvânt bătrânesc pentru cei tineri
Alain - comentariu la un text de Stendhal
Dintre virtuţi, fidelitatea (ori credincioşia, cum îi spun de preferinţă poporul şi scriitorii români) e mai puţin evocată decât celelalte. A jura ceremonial ori lăuntric credinţă unui om, unei cauze, unui principiu, unei idei înseamnă a te lega să-i fii întotdeauna leal şi devotat şi oricând gata a-i veni în ajutor. Fidelitatea implică un raport cordial şi personal chiar faţă de o abstracţiune: o statornicie, o nestrămutare, o căldură. Te arăţi demn de încredere absolută în orice împrejurări, la bine şi la rău, în ceasuri de îndoială, în vremuri de restrişte, la mari primejdii, în mlaştină şi pe grohotiş, când se înfiripă clipele deznădejdii. Dacă acel căruia, nepripit, i-ai făgăduit credinţă nu mai crede în el însuşiori în cauza pentru care luptă (ori în modul de viaţă, de gândire, ce-i este propriu) în tine, totuşi, să poată crede, să preferi tu atunci curajul, puterea de îndurare, stăruinţa, vioiciunea care pe el l-au părăsit, să-i devii tu lui călăuză şi stâlp de înţelepciune, toiag, cetate întărită, lumină, înger păzitor.
Întreaga filozofie a vieţii sociale şi morale a evului mediu se întemeia pe ideea aceasta de fidelitate. Fidelitate e un cuvânt latin însă amploarea unei semnificaţii practice imense i-a dat-o feudalitatea care se definea ca o legătură de ordin mai întîi etic între suzeran şi vasal. Raportul a sfârşit prin a se degrada , a-şi pierde sensul iniţial de întrajutorare şi a lua aspect de exploatare a servului de către senior, de îngheţare şi oficializare a ierarhiei sociale. Dar la început nu a fost aşa: jurământul medieval nu era de supunere, ci de prietenie, susţinere, bunăvoinţă şi fidelitate. Raportul cavaler-scutier se caracteriza prin aceleaşi efecte. În societatea japoneză, de-a lungul multor veacuri i s-a păstrat acest chip, suprema calitate a unui samurai fiind în sistemul buşido fidelitatea necondiţionată faţă de daimio, uneori chiar postum (cum se întâmplă în legenda celor patruzeci şi şapte de ronini). În obştea tradiţională românească, precum cărturarul e considerat superior simplului titular al unei diplome, vorba unui om cinstit face mai mult decât un înscris ori echitatea are precădere asupra justiţiei, tot aşa credincioşia se bucură de o mai mare veneraţie decât îndatoririle cu temei strict legal.
Fidelitatea îmbracă şi forma respectului faţă de cuvântul dat. De aceea G. K. Chesterton a putut, în 1914, vorbi de barbaria de la Berlin: germanii atacaseră Belgia în contradicţie cu statutul neutralitate al ţării acesteia, statut pe care-l iscăliseră şi chezăşuiseră şi ei. Au încercat să dreagă lucrurile spunând că li se opune doar o fiţuică, o hîrţoagă, un petic de hârtie. Dar Chesterton: pasărea prin cântul ei se identifică şi-şi dobândeşte farmecul, omul prin respectarea cuvântului dat. Tratatul din 1839 nu era desigur decât o foaie de hârtie, însă modul acesta modest de înregistrare a unor voinţe şi hotărâri putea fi transformat prin respectarea sa de către cei în cauză în simbol de ţinută şi cavalerism. (Nesăbuita grăire a lui Bethmann-Hollweg, cred eu, a însemnat un soi de amurg al valorilor slăvite de Wagner în muzică şi de Nietzsche în proza poetică).
În aceeaşi ordine de idei întâlnim obiceiul nobililor de pe vremuri: a-şi plăti neapărat datoriile de onoare (adică lipsite de probe juridice) şi a privi cu uşurătate cele pentru care există o poliţă sau alt act doveditor. De asemenea formula întrebuinţată în India atunci când era colonie britanică: spre a întări o făgăduinţă ori o convenţie, negustorii adăugau: pe cuvântul de onoare al unui englez. Într-atâta se deprinseră a considera neîndoielnic legământul oral venit din partea unora care ţineau de o naţiune ocupantă însă nu fără exemplară cinste şi soliditate în relaţiile particulare ale vieţii zilnice.
*
Literatura universală dintotdeauna a elogiat fidelitatea. Pildele abundă în Iliada, în Mahabharatta, în Cântecul Nibelungilor (în întregime axat, aş zice, pe noţiunea aceasta pe care o numeşte die Treue), în Don Quijote (poate fi vreuna mai înduioşătoare decât a lui Sancho Panza?), la Shakespeare (fidelitatea Cordeliei; aceea, fie şi zbanghie, a bufonului pentru Lear; a lui Horatio faţă de Hamlet), la Dickens (a lui Sam Weller pentru domnul Pickwick în cartea pe care Dostoievski s-a priceput să o recunoască drept o capodoperă), la Franz Werfel (Barbara în Barbara sau cucernicia), la Heimito von Doderer (subofiţerul din Demonii), la Bernanos (minuata figură a personajului central dinJurnalul unui preot de ţară:acela fidel menirii sale).
Fidelitatea se opune înşelătoriei, perfidiei, făţărniciei, minciunii, versalităţii, verbozităţii, trădării. De unde şi dispreţul total faţă de trădători chiar când se întâmplă să servească interesul celui către care vin: dovadă răceala manifestată de împăratul Carol Quintul la adresa conetabilului de Bourbon, dezertor al regelui Franţei Francisc I. Dovadă modul mai mult decât rezervat cum l-au primit germanii pe colonelul Alexandru Sturdza în 1917. Dovadă odiul ce cade în Cântecul Nibelungilor asupra lui Hagen. Sau, dimpotrivă, respectul inspirat de micul grup de fideli care l-a însoţit pe Napoleon la Sfânta Elena, şi a îndurat mizeriile unui surghiun abject. Ori admiraţia autorului contemporan (imensa lui admiraţie) pentru sărmana ţărancă Matriona: nu ştie decât să slujească, să se jertfească, să nu-i pese de sine, spre a rămâne fidelă consătenilor ei.
Fidelitatea însă nu se confundă cu încăpăţânarea în teorii şi idei, e o calitate exclusiv morală. Printre creaţiile spiritului omenesc, ştiinţa e cea mai puţin “credincioasă”. La fiecare sută de ani (ori şi mai repede), ştiinţa – sub presiunea observaţiilor, experienţelor, logicii şi gândirii – se schimbă fundamental, se contrazice fără a şovăi ori a se ruşina. Ceea ce nu înseamnă că nu e şi ea fidelă, sui generis: fidelă principiului ei de bază – permanenta reconsiderare a teoriei şi grijulia verificare a concordanţei ei cu faptele.
În ştiinţă, aşadar, fidelitatea nu înseamnă imobilitate. Pe plan etic e altfel: acolo regula este a invarianţei, a statorniciei în hotărâri, a râvnei ferme şi solicitudinii neobosite faţă de prieteni, a neclintirii faţă de crez şi de cuvântul dat.
Fidelitatea nu-i lipsită nici de oarecare utilitate, nu-i un principiu pe deplin încadrat unui rit sacrificial. Sinaxarul ne oferă exemplul unui prigonit de magii solari perşi; de dragul păstrării marii sale averi, îşi leapădă credinţa. Când i se cere să convingă şi pe discipolii lui a-l urma, o face, dar e inutil. I se cere atunci să-i ucidă. Se supune. De moarte totuşi nu scapă, căci marele mag vrea să-i răpească avutul. Nenorocitul apostat pierde, astfel, totul: viaţa, bogăţia, cinstea. Cinstea, mai ales; faţa, omenia.
Deoarece cui i se cere, în cele din urmă, omului să fie complet fidel? Lui însuşi, condiţiei sale de om, de fiinţă gânditoare şi cuvântătoare a cosmosului. Iată principala, neîndoielnica, nefluctuanta fidelitate. Şi ce înseamnă a-ţi fi ţie însuţi fidel, condiţiei tale de om? A nu săvârşi nimic de care să-ţi fie apoi scârbă ori ruşine; a respecta demnitatea şi libertatea celorlalţi; a contribui, pe cât îţi este dat, la menţinerea sau îmbogăţirea prestigiului singurei (până la proba contrară) fiinţe conştiente din univers.
A nu te huli pe tine însuţi, a te controla cu străşnicie, a nu batjocori duhul care sălăşluieşte în tine şi în semenii tăi, a nu ştirbi întru nimic nivelul de civilizaţie şi cultură la care a izbutit să ajungă omenirea contemporană ţie. De faci aşa, prin însăşi a ta fidelitate, după cum spune Blaga, pământul devine transparent, cerul megieş, roadele muncii şi cugetului purtătoare de sfinţenie. Îţi vei fi adus obolul pentru ridicarea lumii la un mai mare grad de hierofanie. Asumarea etică a destinului omului pe pământ şi al omenirii în cosmos reprezintă forma supremă a fidelităţii, singura de altfel, nesupusă relativităţii şi vicisitudinilor istorice.
Etapa cea mai propice a ideilor neutilitare şi curăţiei sufleteşti pare a fi tinereţea. Alcătuitorii ei încă n-au avut prilejul să-şi murdărească mâinile în lungul frecuş cotidian al vieţii. Fidelitatea, curajul, imaginaţia nu s-ar zice că sunt irealităţi, fantezii. E perioadă numită a idealismului. Dar cuvântului acestuia nu se cuvine a-i da înţelesu-i filosofic, restrictiv, ci cată a fi luat în accepţiunea sa cea mai largă şi mai populară, care-l confundă cu mărinimia, entuziasmul, capacitatea de a se devota, a se înflăcăra, a se jertfi, a fi intransigent, a lua lucrurile foarte în serios, a nu sta mult la îndoială, a dispreţui compromisurile.
Nu par a mă exprima într-un limbaj ajuns să provoace sila unui trecut prin experienţe şi încercări de natură a vindeca pe oricine de vorbe prea frumoase, sentimente înalte şi sfaturi bătrâneşti care mai nimerit decât oricum altfel se învrednicesc a fi etichetate aramă sunătoare şi chimval zăngănitor? Numai că nu de pe poziţii de aşa-zisă înţelepciune bătrânească îndrăznesc a vorbi, ci cu bruma de nebunie tânără încă sălăşluitoare în adâncul sufletului meu din belşug zdrumicat de eşecuri şi erori. De pe poziţii de egalitate atrag atenţia celor tineri asupra valorii fidelităţii, antidot al propensiunii vieţii de a uza, spălăci şi apoi şterge tot ce a fost mai dezinteresat, mai “ideal”, mai neoportunist, altfel spus mai “frumos” în cugetul lor. Dacă nu vor să cunoască adulta amărăciune sub forma-i corosivă, pentru nimic în lume să nu îngăduie, să nu uşureze ivirea unui hău între anii tinereţii şi anii maturităţii ori bătrâneţii. Durere mai aspră e greu de conceput. (Şi nu este nevoie ca focul fără de materie să ardă toate păcatele din om: desigur nu; sunt însă unele de care, orice ar fi, trebuie să te ţii cu încrâncenare departe: şantajul, trădarea, delaţiunea, escrocheria, pâra, siluirea). Păstrarea continuităţii nu se efectuează în mod sentimental, molatic, vag, “pios”, ci puternic, sfruntat, cutezător. Cred că bine îi stă omului să rămână fidel părţii nobile a sinei; mai lesne să fie diamantului a deveni maleabil precum ceara decât oricărui homo măcar niţeluş sapiens a se face de baftă şi de ocară faţă de eul său cel din anii ori ceasurile ori cirtele ori nanosecundele când a simţit pământul transparent şi cerul megieş.
Nicolae Steinhardt
(în: Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp.113-118)
Suflet de rob
(sau taina libertăţii)
Comentându-i pe Hegel şi Platon, filosoful englez Karl R. Popper observă că pentru amândoi “oamenii care se supun unei forţe superioare sau nu mor mai degrabă decât să se supună unui bandit înarmat sunt, din fire, robi înnăscuţi care n-au parte decât de ceea ce merită”.
Aserţiunea i se pare lui Popper exagerată şi reacţionară. Să-mi fie îngăduit a crede că nu-i câtuşi de puţin aşa. Oare progresul se confundă cu laşitatea? Sunt războiul defensiv şi legitima apărare născociri ale minţii retrograde? Nu voi înceta să tot repet - luând asupră-mi riscul de a fi socotit maniac şi obsedat – că taina libertăţii nu-i alta decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul (şi datoria) să se apere, a ceda agresiunii ori şantajului nu înseamnă altceva decât a te învoi cu sclavia. Faimoasele “împrejurări” (subînţeles: atenuate, justificative) nu-s decât pretexte, scuze ori şiretlicuri ale mişeliei (în înţelesul vechi al cuvântului, ba şi în cel nou), frazeologie cu iz şi pretenţii sociologice, vorbe frumoase menite a încurca lucruri simple.
Şantajul, dintre toate, e fărădelegea cea mai odioasă şi mai respingătoare (alături de turnătorie), a-i face jocul e tot una cu a-l aproba, a-l răspândi, a i te face părtaş. Hegel şi Platon au deplină dreptate, formularea lor este aspră însă diagnosticul lor e lucid. Poporului care nu rezistă când e atacat ori individului care pentru a scăpa cu viaţă (ori nerănit ori nebătut) dă ascultare pretenţiilor unui bandit li se potriveşte de minune calificativul care lui Popper i se pare exagerat. Nu şi lui Brice Parain, filologul francez pe care nu mă satur a-l cita: “Trebuie să ştii să plăteşti: dacă vrei să fii liber se impune să nu-ţi fie frică de moarte.”
Dar înţelepciunea? Nu-şi însuşeşte ea adagiul “capul plecat sabia nu-l taie”? Nu cred că înţelepciunea – care este mai bună decât pietrele preţioase şi locuieşte împreună cu prevederea şi stăpâneşte ştiinţa şi buna chibzuială – va fi propovăduit vreodată asemenea inepţie, care e şi falsă. Istoria ne arată că de nenumărate ori capetele plecate au fost tăiate, năpristan ori cu oarecare întârziere. (Istoria contemporană ne oferă pilda lui Karl Severing şi a social democraţilor germani care la 20 iulie 1932 au găsit de cuviinţă să aplice dubioasa zicală –consecinţele se cunosc.) “Plecăciunea” (închinarea, cedarea, capitularea imediată) iscă – de data aceasta fără greş – alt rezultat: măreşte pretenţiile adversarului, îi dă acestuia un surplus de energie, de neruşinare, de tupeu. Totodată ea semnifică pasul dintâi pe calea unei înrobiri din ce în ce mai perfecte. O lege inexorabilă se aplică în toate cazurile de cedare: neluptătorului i se va cere mereu altceva, va fi exploatat cu predilecţie, departe de a-şi fi asigurat liniştea va ajunge, ca şi consumatorul de stupefiante, la o stare de totală dependenţă şi-şi va sfârşi mizerabila viaţă ca sclav al unui gangster obraznic şi nesăţios, la consolidarea puterii căruia va fi contribuit şi el, victima.
Se poate ca expresia “suflet de rob” să pară oarecum melodramatică şi să li se înfăţişeze unora ca legată de “idealism”. Aprehensiunile acestea sunt făţarnice, temerile acestea ţintesc să discrediteze un adevăr absolut: a ceda şantajului ori a neguţători compromisuri cu el e totuna cu pregătirea bilanţului unde în debit va figura pierderea totală a libertăţii poporului sau omului care nu au vrut să reziste şi să grăiască răspicat: nu. Mai există o lege a şantajului care trece neluată în seamă: că de foarte multe ori şantajistul nu depăşeşte stadiul ameninţărilor şi că în faţa împotrivirii se fâstâceşte şi dă cu bâta-n baltă. Şantajistul are nevoie de asentimentul, de complicitatea şantajutului, şantajul e o piesă (neagră ar zice Anouilh, blakmail zic englezii) care nu se poate juca de unul singur. Opresorul şi oprimatul alcătuiesc un cuplu. De aceea defecţiunea ameninţatului răstoarnă situaţia cu desăvârşire şi îl pune pe agresor într-o situaţie disperată.
Dar legea fundamentală a tărăşeniei (cine ar putea să o conteste?) sună tragic: într-adevăr, a rosti nu a te împotrivi, implică asumarea unor riscuri grave şi o dispoziţie spirituală eroică: hotărârea de a-ţi hazarda viaţa mai bine decât a te lăsa ferecat în lanţuri mai mult sau mai puţin vizibile, a-ţi “pierde faţa”, a merge de bună voia ta în piaţa unde se vând sclavi şi suflete moarte. (Căci batjocoritorul, “îmblânzitul”, călcatul în picioare îşi păstrează trupul , sufletul desigur nu, sufletul se lasă păgubaş de atare soţ.)
Bine este a lua aminte la încă un fapt: chiar dacă şantajul nu se va repeta (ceea ce e puţin probabil, dat fiind că tinde a se transforma în obicei), cedantul rămâne în primejdie – în condiţie de receptivitate de-a pururi sensibilizat – pentru că şi la el laşitatea se face regulă de purtare şi reflex condiţionat. O singură cedare e deajuns ca să-l inoculeze pe respectivul ins: din clipa aceea şi până la cea din urmă el rămâne sclav virtual.
Nu s-ar zice, aşadar, că Hegel şi Platon au cuvântat cu exagerare şi dispreţ aristocratic. Sunt în lumea aceasta comunităţi sau oameni dispuşi a consimţi violenţei, a se încovoia, a nu zări scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc în hăul abjecţiei. Despre aceştia şi acestea presupunerea realităţii unui “suflet de rob” îşi află confirmarea. Orice arguţii sunt irelevante şi incongruente. Unica armă de nădejde împotriva şantajului (de orice fel) e refuzul, e repetarea vorbelor ducelui de Wellington către ziaristul care-l ameninţa că va tipări nişte scrisori de dragoste compromiţătoare pentru duce: publică-le şi du-te naibii.
Dar când treaba nu se mai exprimă în parole de vodevil ci e de-adevărat pe viaţă şi pe moarte? Când pistolul e lipit de tâmplă ori de ceafă? Ei, atunci regula jocului nu se schimbă, doar miza, brusc devenită hamletiană, cumpănită între existenţă şi contrariul ei. Iar câştigător nu va ieşi decât cel căruia nu-i e teamă de moarte ori este în orice caz destul de tare ca să acţioneze ca şi cum nu l-ar cerca spaima, biruinţa putând fi obţinută de cele mai multe ori şi în felul acesta.
Nicolae Steinhardt
(în: Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp.190-192)
Ce înseamnă să ai ,,suflet politic”? : mereu actual
Personale
Personale
Dăruind vei dobândi :
Poezie
Poezie
Despre evreii din Romania :
Personale
Personale
Iertarea :
Eseu
Eseu
In atentia tinerilor poeti debutanti :
Personale
Personale
În genul lui... Geo Bogza : Din volumul „În genul... tinerilor”
Personale
Personale
Jurnalul fericirii : - fragmente despre invidie, bine si rau-
Personale
Personale
Jurnalul fericirii : Hristos ca gentleman şi cavaler
Proză
Proză
Jurnalul fericirii :
Proză
Proză
Jurnalul fericirii : cuvinte alese si potrivite
Personale
Personale
Nachtmusick :
Poezie
Poezie
O fotografie veche de 14 ani : Predica la Duminica Ortodoxiei
Eseu
Eseu
O picătură de sânge :
Eseu
Eseu
O vorbă bună :
Eseu
Eseu
Reflecţii despre noţiunea de frumos : monologul polifonic
Proză
Proză
Scrisori către Adrian Păunescu :
Personale
Personale
Timpul smochinelor : Belşugul vieţii
Proză
Proză
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu