marți, 10 decembrie 2013

George Racoveanu

George Racoveanu

George Racoveanu – „Omenia şi frumuseţea cea dintâi”

Sursa: http://www.pemptousia.ro/2012/01/george-racoveanu-%E2%80%9Eomenia-si-frumusetea-cea-dintai%E2%80%9D/


George Racoveanu este unul dintre marii teologi români, pe nedrept dat uitării astăzi. Mircea Eliade spunea: „Nu mă îndoiesc că exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alături de alte interpretări clasice ale realităţilor româneşti, semnate de nume ilustre, de la Mihai Eminescu şi Haşdeu la Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu”. A fondat în Bucureşti la începutul deceniului trei al secolului trecut revista teologică „Predania”, împreună cu Nae Ionescu al cărui discipol a fost. Faptul că a făcut parte din Mişcarea Legionară, constituie probabil motivul pentru care este trecut sub tăcere astăzi.
Lucrarea de faţă este de fapt o comunicare făcută în şedinţa din 12 septembrie 1961 a Congresului Internaţional de Studii al Societăţii Academice Române (Veneţia, 6-12 IX 1961) care, însoţită de o prefaţă a lui Mircea Eliade, a văzut lumina tiparului la Freising, Germania în 1964.

Cartea începe prin definirea omeniei – OMENIA ŞI FRUMUSEŢEA CEA DINTÂI
Omenia nu este o anumită virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului. Iubirea de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziţia de jertfă, spiritul dreptăţii, mărinimie, modestie, credinţă în Dumnezeu – toate acestea sânt podoabele omeniei.

După aceasta urmează patru capitole.
Primul capitol – IUBIREA DE OASPEŢI – este o explicaţie a definiţiei de mai sus.
Dintre virtuţile omeniei Româneşti, cel mai des numită este IUBIREA DE OASPEŢI, ceea ce caracterizează ospitalitatea Românească este iubirea de străini. Setea omului lui Dumnezeu de a se devota tocmai celui fără cunoscuţi, fără aşezare, fără cămin, e pricina bucuriei, care nu e aici decât semnul neîndoielnic al harului. În iubirea de străini a omului de omenie se oglindeşte îndemnul Apostolului: „Fraţilor, iubirea de streini să nu uitaţi: că prin aceasta unui, neştiind, sălăşluit-au îngeri.” (Evrei 13, 2)
Un semn sigur al omeniei este ŢINEREA CUVÂNTULUI DAT. „Fii întotdeauna om pe cuvântul căruia poţi zidi” – spun legile omeniei. La omul de omenie, ţinerea cuvântului îmbracă haină religioasă: „Pe unde iese vorba, şi sufletul!” De aceea pune el mare preţ pe cumpănirea oricărui cuvânt. „Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tăcerea.”
FACEREA DE BINE Binele făcut de ochii lumii – binele cu zurgălăi – nu-şi merită numele.
MĂRINIMIA Omul de omenie are inimă mare „Când îţi care-n mână potrivnicul tău” spune el – „nu gândi la pedepsirea lui.”
SPIRITUL DREPTĂŢII Omul de omenie este încredinţat că „Slujitor al dreptăţii de vei rămânea, nici înaintea lui Dumnezeu frică vei avea; că Dumnezeu dreptate este.” „Nu oricine, nelucrând nedreptate, e drept; ci acela care poate face nedreptatea, dar n-o face, acela drept se socoteşte”
DISPOZIŢIA DE JERTFĂ Nu e vorba numai de jertfă de timp, de muncă, de bani; ci chiar de gătirea de a-ţi pune capul pentru altul.
ÎNFRÂNAREA Desfrânarea fiind duşmanul de moarte al omeniei, înfrânarea nu poate lipsi din panoplia virtuţilor acesteia. Experienţa poporului ştie că: „Frâul când slăbeşte, în prăpastie te trânteşte.”
MODESTIA „Orice faptă vrednică de laudă vei săvârşi nu o arăta a o fi săvârşit tu: lasă să vorbească fapta pentru tine”
ONOAREA este temelia încrederii între oameni.
UMILINŢA înfrânează, însă nu stă-n calea iubirii de onoare. Umilinţa cu orgoliul nu pot locui împreună: „Cel umil cu cel mândru nu se pot vedea unul pe altul; că unul se uită la pământ, altul la cer”
CREDINŢA ÎN DUMNEZEU Cununa tuturor virtuţilor omeniei este credinţa în Dumnezeu. Omul de omenie este încredinţat că: „Spre pedepsirea noastră Dumnezeu ne dă uneori stăpâni cuminţi.”
 
În IUBIREA DE STRĂINI – capitolul al II-lea – a omului de omenie se oglindeşte îndemnul Apostolului: „Fraţilor, iubirea de streini să nu uitaţi: că prin aceasta unui, neştiind, sălăşluit-au îngeri.” (Evrei 13, 2)
 
VIAŢA ÎN HRISTOS – capitolul al III-lea -, viaţă care depăşeşte proporţiile naturii noastre, care nesocoteşte drepturile şi înfruntă energiile ei şi care nu e reclamată de nevoile ei, a cunoscut-o omenirea de-atâtea ori de-a lungul veacurilor. E lung şirul aşa-ziselor „scoateri din istorie”.
 
OMENIE ŞI VIOLENŢĂ IV – Cu porunca de a nu sta împotriva celui rău (de la Matei 5, 39) am ajuns sâmburele temei noastre generale: omenie şi violenţă. Porunca Evangheliei împotriva violenţei fizice este clară; iar contextul nu lasă nici o posibilitate de escamotare.

RĂNILE PĂCATELOR ŞI FRUMUSEŢEA CEA DINTÂI - V Cu toate că-i supus locului şi timpului, omul de omenie însetează după o stare de splendoare, după o măreţie iniţială, după „frumuseţea cea dintâi” cu care fusese el împodobit. Conştient de faptul că poartă „ranele păcatelor”, el ştie că este totuşi, „chipul slavei lui Dumnezeu celei negrăite.” Întâmpinarea sufletului omenesc cu învăţătura evanghelică – aşa cum o predă Biserica – a născut omenia. OMENIA ESTE REZULTATUL TRĂIRII

OMENIE ŞI SFINŢENIE VI Omenia nu este sfinţenie. Omenia constituie însă climatul cel mai prielnic pentru înlesnirea pasului spre suprema treaptă la care cheamă învăţătura lui Hristos: Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este! (Matei V, 48)

Poporul român are despre sfinţenie o idee atât de înaltă, că niciodată nu a îndrăznit să treacă pe vreunul din ai săi în catalogul sfinţilor, adecă în rândul acelora care prin desăvârşirea vieţii lor s-au unit cu Dumnezeu. Până la anul 1855 – după obţinerea autocefaliei – Românii n-au îndrăznit să facă un astfel de pas.

Lipsa canonizărilor nu însemnează lipsa sfinţeniei pe pământul românesc. (Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, de pildă, în vremea în care tânărul Platon Velicicovski – marele Stareţ Paisie de mai târziu – se afla în schitul Trăisteni din ţara Muntenească, trăia acolo un sfânt călugăr valah, Gheorghe cu numele, „prietenul vrăbiilor”. Vrăbiile îl aşteptau totdeauna la uşa chiliei şi, aşezându-se pe umerii şi pe braţele lui, îl însoţeau până la uşa bisericii. Aici aşteptau sfârşitul slujbei, ca apoi, la fel, să-l petreacă până la chilie. Şi săvârşindu-se sfântul călugăr şi fiind purtat la groapă, s-au aruncat vrăbiile în mormânt, tăvălindu-se de durere. Şi nu putea arunca pământul în groapă din pricina vrăbiilor surori.) Dumnezeu singur ştie câţi sfinţi bărbaţi şi câte sfinte femei au binecuvântat cu viaţa lor pământul românesc, – pământ care a cunoscut adevărul creştin înaintea tuturor vecinilor lui de astăzi. Căci poporul român a fost încreştinat înaintea ruşilor, a bulgarilor, a sârbilor, a ungurilor, a cehilor, a polonezilor.


„Omenia este rezultatul trăirii Româneşti a Adevărului Evangheliei”.

Gheorghe Racoveanu este unul dintre marii teologi români, pe nedrept dat uitării astăzi. Mircea Eliade spunea: „Nu mă îndoiesc că exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alături de alte interpretări clasice ale realităţilor româneşti, semnate de nume ilustre, de la Mihai Eminescu şi Haşdeu la Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu”. A fondat în Bucureşti la începutul deceniului trei al secolului trecut revista teologică „Predania”, împreună cu Nae Ionescu al cărui discipol a fost. Faptul că a făcut parte din Mişcarea Legionară, constituie probabil motivul pentru care este trecut sub tăcere astăzi (din păcate constatăm iarăşi cum considerentele politico-ideologice primează asupra recunoaşterii valorilor).
Lucrarea de faţă este de fapt o comunicare făcută în şedinţa din 12 septembrie 1961 a Congresului Internaţional de Studii al Societăţii Academice Române (Veneţia, 6-12 IX 1961) care, însoţită de o prefaţă a lui Mircea Eliade, a văzut lumina tiparului la Freising, Germania în 1964.


Cuvânt înainte

Paginile acestea de exegeză le-am ascultat pentru întâia oară citite de Gheorghe Racoveanu. Era într-o după-amiază din septembrie 1961, la Cŕ Foscari, unde aveau loc şedinţele Congresului Internaţional al Societăţii Academice Române. Cunoscând de mai bine de treizeci de ani proza fără greş, densă şi clară a lui G. Racoveanu, ştiam că o seamă de observaţii, precizări şi nuanţe îmi vor scăpa la o primă lectură. Cu ce bucurie am recitit acest text somptuos şi totuşi concis, aproape laconic! Nu mă îndoiesc că exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alături de alte interpretări clasice ale realităţilor româneşti, semnate de nume ilustre, de la Mihai Eminescu şi Haşdeu la Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu.
Cândva se va scrie istoria culturii româneşti altfel decât a putut fi ea scrisă până acum. Adică o istorie integrală a creativităţii geniului românesc, iar nu exclusiv a creaţiilor culte, livreşti. Nu că acestea din urmă n-ar fi importante sau reprezentative; e destul să ne amintim de un Eminescu sau Blaga pentru a ne da seama de valoarea şi semnificaţia lor. Dar asemenea creaţii culte sunt, la noi, de dată recentă. Noi de-abia am început să scriem bine româneşte. Până la Eminescu, majoritatea „intelectualilor” nu ştiau să scrie româneşte, deşi, probabil, vorbeau destul de bine; cel puţin la ei acasă, în satul sau în târgul lor, ştiau să vorbească. Dar aproape nimeni, până la Eminescu, nu îndrăznea să scrie limba vorbită, ţărănească. Limba noastră scrisă urma modéle streine: fie calapodul vechilor traduceri din slavoneşte, fie structura limbilor din care se tradusese în ultimele două secole, adică neo-greaca, italiana şi franceza. Problema e prea complexă pentru a o putea dezbate aici. Destul să spunem că autorii români au reuşită să scrie bine româneşte de-abia de la Eminescu încoace, adică de mai puţin de o sută de ani. Or, e limpede că o cultură – înţelegând prin acest termen exclusiv creaţiile autentice – nu se poate judeca numai după producţii atât de recente.
Se va scrie, deci, într-o zi, istoria culturii române integrale: adică a instituţiilor şi credinţelor, a creaţiilor lingvistice şi folclorice. Redusă doar la documentul scris, cultura românească – şi nu numai ea – pare săracă, timidă, provincială. De fapt, în orizontul culturii moderne suntem provinciali. Ca şi alte culturi din Europa răsăriteană, am împrumutat modélele de la „centru”, din Occident. Cam tot ce s-a scris în româneşte de la Şcoala latinistă încoace depinde, direct sau indirect, de ce s-a scris în Occident. Aceasta nu înseamnă numaidecât lipsă de „originalitate”. Cultura europeană, aproape în totalitatea ei, este rezultatul imitaţiei creaţiilor efectuate în câteva „centre” din Occident. Autorii ruşi au învăţat meşteşugul prozei literare de la englezi şi francezi, dar un Dostoievski sau un Cehov au influenţat la rândul lor întreaga literatură europeană. Probabil că un fenomen analog ar fi avut loc şi cu anumiţi prozatori, eseişti şi gânditori români, dacă n-ar fi intervenit ocupaţia sovietică. Nu trebuie să uităm că în România s-a putut crea liber, adică fără a urmări un obiectiv politic, numai după împlinirea idealului naţional şi până în preajma celui de-al doilea război mondial. Cu totul şi cu totul, cam vreo douăzeci de ani. Iar scriitorii români au început să aibă la dispoziţie un instrument de expresie adevărat numai de pe la 1890…
Dacă în orizontul culturii europene am rămas „provinciali”, nu e numai vina noastră. „Istoria” – care în cazul nostru mai înseamnă şi inconştienţa politică a occidentalilor – ne-a zăvorât din nou în întunerec, mai rău decât am fost zăvorâţi în Evul Mediu, prin năvălirile barbarilor.
Dar o cultură nu se reduce numai la expresiile ei moderne, adică, în cele din urmă, la creaţiile personale. Dimpotrivă, atenţia cercetătorilor se îndreaptă tot mai mult astăzi spre creaţiile trans-personale: mituri, simboluri, stiluri de existenţă, tradiţii, folclor religios, arte populare etc. Toate acestea alcătuiesc în felul lor tot atâtea limbaje prin care se exprimă geniul unui neam. Asemenea limbaje sunt universale, în sensul că ele revelează moduri de a fi în lume, comportamente, nostalgii, universuri imaginare care nu sunt exclusive unui anumit popor sau unui anumit moment istoric. Ele au un caracter trans-istoric şi arhaic. Datorită acestor „limbaje”, culturile sunt „deschise” şi pot comunica între ele. Prin însăşi structura lor, un simbol, un mit, un mod de a fi în lume nu pot fi „provinciale”, pentru că ele nu depind de un „centru cultural”, nu imită un model. De aici, perenitatea acestor „limbaje”: ele nu stau sub semnul timpului istoric (care „demodează”, într-o generaţie-două, 90% dintre creaţiile individuale moderne), ci, am spune, sub semnul unui timp trans-istoric, timpul fermecat al miturilor şi basmelor, timpul marilor cicluri cosmice, dar şi „clipa” în care trăiesc sfinţii, contemplativii, poeţii, logodnicii.
Dintr-un asemenea „limbaj” face parte, alături de atâtea noţiuni, nostalgii şi moduri de a fi, şi conceptul românesc de „omenie”. Nu voi încerca să rezum aici iscusita hermeneutică a lui G. Racoveanu. Nu voi ştirbi bucuria cititorului de a o descoperi singur. Prin asemenea contribuţii se pregăteşte ziua când se va putea scrie adevărata istorie a neamului şi culturii româneşti. Şi de-abia atunci vom putea interesa, în mod sincer şi profund, Occidentul, a cărui atenţia o jinduim atât.
Până acum am încercat să trezim interesul Occidentului mai ales prin meritele şi sacrificiile noastre istorice (rezistenţa contra turcilor) şi prin producţiile culturii româneşti moderne. Trebuie să recunoaştem că, nenorocul urmărindu-ne şi de data aceasta, am eşuat în ambele cazuri. Neizbutind să ne traducem poeţii, literatura românească n-a interesat. În ceea ce priveşte misiunea pe care şi-au asumat-o Domnii români de a ţine piept iureşului otoman, în speranţa că occidentalii vor înţelege, până la urmă, că împlinesc rolul propriei lor avangarde, dezamăgirea e şi mai mare. Ne-am fi aşteptat că, dacă n-am fost înţeleşi de şefii politici şi militari de acum câteva veacuri, vom fi înţeleşi măcar de istoricii de astăzi. Dar, din nefericire, conştiinţa istoriografică occidentală n-a reţinut rolul pozitiv al românilor în istoria Europei.
S-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, lucrurile să se schimbe. Occidentul începe să se intereseze tot mai mult de alte moduri de a fi în lume decât ale lui, de structuri antropologice tradiţionale, de alte valori culturale decât cele care-i sunt familiare. S-ar putea ca într-o bună zi, descoperind adevărata noastră istorie şi cultură, occidentalii să se laude cu noi (căci, în fond, şi noi tot din Europa facem parte) mai mult decât s-ar fi lăudat dacă am fi dat un Shakespeare sau un Dante…

MIRCEA ELIADE
- aprilie 1962

Omenia şi frumuseţea cea dintâi

Omenia, expresie verbală a unei noţiuni colective, a dat întotdeauna de lucru lexicografilor când au încercat să traducă, convenabil, cuvântul. Fiindcă a traduce cuvântul omenie prin ospitalitate, prin onestitate, prin onorabilitate, prin cuviinţă, prin bunătate ori, pur şi simplu, prin umanitate, însemnează a-l traduce numai în parte. Ca realitate, ca document de viaţă, omenia este un tot unitar, constând din numeroase componente esenţiale. Omenia nu este o anumită virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului. Iubire de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziţie de jertfă, spiritul de dreptăţii, mărinimie, modestie, credinţă în Dumnezeu – toate acestea sunt podoabele omeniei.

I.
a. Dintre virtuţile omeniei româneşti, cel mai des numită este IUBIREA DE OASPEŢI. Este adevărat că „a omeni” pe cineva însemnează a-l primi cu inimă deschisă, a-l ospăta şi a-i da cinstea cuvenită omului. Cu aceasta însă nu s-a spus prea mult despre omenie. Iubirea de oaspeţi nu este o virtute exclusiv românească: toate popoarele pământului se dovedesc, mai mult sau mai puţin, ospitaliere. Ceea ce caracterizează ospitalitatea românească este iubirea de străini. În casa românului, străinul, nu ai casei, primeşte ce e mai bun. Iubirea de străini – spune poporul – dar dumnezeesc. Străinul călător, care vine la tine flămând şi ostenit, trebuie primit cu dragoste de părinte: Când vine la tine străinul, întâmpină-l ca un părinte. Sau: Pe străin nu-l îndepărta de la casa ta ’nainte de a-l îndestula. Pentru român este străin nu numai omul de alt neam, ci şi omul necunoscut lui. Străin poate fi italianul, germanul, bulgarul, ca şi „frătutele” din Banat (pluralul: frătuţi) ori „ungureanul” (român din Transilvania).
Cineva s-ar putea întreba dacă nu cumva în această revărsare de dragoste a românului faţă de omul necunoscut nu se pot identifica urmele unei explicabile vanităţi omeneşti. Cine a cunoscut însă bucuria care inunda sufletul gazdei când vedea pe străin mulţumit, nu poate avea pentru faptă decât un răspuns: setea omului lui Dumnezeu de a se devota tocmai celui fără cunoscuţi, fără aşezare, fără cămin, e pricina bucuriei, care nu e aici decât semnul neîndoielnic al harului.

b. Un semn sigur al omeniei este ŢINEREA CUVÂNTULUI DAT. Fii totdeauna om pe cuvântul căruia poţi zidi – spun legile omeniei. Din ele s-a inspirat cântecul poporan: Furnica, de e furnică; lighioana micuţică, la trup mare, la cap mică, se târăşte pe pământ, şi se ţine de cuvânt. Dar noi, oameni botezaţi de cuvânt c-am fost lăsaţi! La omul de omenie, ţinerea de cuvânt îmbracă haină religioasă: Pe unde iese vorba, şi sufletul! De aceea pune el mare preţ pe cumpănirea oricărui cuvânt, fiindcă: Vorba când a ieşit din gură, n-o mai poţi ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul. În consecinţă, sfatul: ţine-ţi limba-n gură ca-n temniţă. Zăbava la vorbire ar fi indicată omului de Dumnezeu chiar de la Creaţiune: Dumnezeu a dat omului două urechi şi numai o limbă; ca mai mult să audă, decât să spună. Pentru vorbire există, de altfel, numai o justificare: Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tăcerea.

c. FACEREA DE BINE. Binele făcut de ochii lumii – binele cu zurgălăi – nu-şi merită numele. Facerea de bine numai atunci îşi merită numele când nu e cu socoteală ascunsă; când nu e făcută cu scop de câştig. Poporul spune: Fă binele şi dă-l pe apă. Nu-ţi poţi face griji cu soarta lui: undeva va trage el la mal şi va da roade. Omul de omenie face binele şi uită că l-a făcut: Când dăruieşti, uită; când ţi se dăruieşte, nu uita, în veac. Mila nu cunoaşte deosebire între buni şi răi: Milostiv cu cel rău de eşti, omenia cinsteşti.

d. MĂRINIMIA. Cel care nu e în stare să uite răul pe care i l-a făcut altul şi abia aşteaptă să-şi vadă adversarul la greu, ca să-i răsplătească răul cu rău, e un om mic, om pământesc. Un astfel de om nu se poate socoti în rândul oamenilor de omenie. Omul de omenie are inimă mare: Când îţi cade-n mână potrivnicul tău – spune el – nu gândi la pedepsirea lui, ci la îndestularea lui şi la îndreptarea lui. Şi iarăşi: Braţul ce nu dă moarte când poate, multe poate. Inima omului de omenie e logodită cu iertarea: Iertarea poartă-o-n sân, ca s-o ai la îndemână, spune omenia. Capacitatea de a ierta îl înnobilează pe om: Cel puternic, când iartă, atunci puternic s-arată.

e. SPIRTUL DREPTĂŢII. Omul de omenie este încredinţat că: Slujitor al dreptăţii de vei rămânea, nici înaintea lui Dumnezeu frică vei avea; că Dumnezeu dreptatea este. Om drept, cu adevărat, nu este întotdeauna cel care nu lucrează nedreptatea; că unii n-au fost în situaţia de a face nedreptate: Nu oricine, nelucrând nedreptatea, e drept; ci acela care poate face nedreptatea, dar n-o face, acela drept se socoteşte. Omul de omenie nu se supune legii numai „fiindcă e lege” (Pascal). Dreptatea legală poate, în anumite împrejurări, să devină fără noimă şi păgubitoare. Aşadar: nu legalitate, ci „dreptatea nedreaptă”. Criteriul? Iată-l: Ţine-te de legea care te sfătuieşte spre calea omeniei.

f. DISPOZIŢIA DE JERTFĂ. Nu e vorba numai de jertfă de timp, de muncă, de bani; ci chiar de gătirea de a-ţi pune capul pentru altul: Binele pe care ţi l-a făcut chezaşul tău – spune omenia – nu-l uita nicicând; că el pentru tine capul şi-a pus.

g. ÎNFRÂNAREA. Desfrânarea fiind duşmanul de moarte al omeniei, înfrânarea nu poate lipsi din panoplia virtuţilor acesteia. Experienţa poporului ştie că: Frâul când slăbeşte, în prăpastie te trânteşte. Ca să poate fi de folos, însă, înfrânarea trebuie practicată de timpuriu, fiindcă: Înfrânarea la bătrâneţe, nici o laudă; că nu omul se înfrânează, ci neputinţa lui îl arată a fi înfrânat. Despre pofta de mâncare aţâţată de băutură: Omul de va bea, ca porcul va mânca. Despre înfrânarea pasiunilor: Acela e stăpân mare, care-şi stăpâneşte patimile sale rele.

h. MODESTIA. Orice faptă vrednică de laudă vei săvârşi – spune înţelepciunea poporului – nu arăta a o fo săvârşit tu: lasă să vorbească fapta pentru tine. Despre îmbrăcămintea menită să te arate om de seamă: Nu haina să te cinstească, ci tu să cinsteşti haina.

i. ONOAREA. Onoarea este temelia încrederii între oameni. Omul de omenie nu-şi pătează onoarea, chiar dacă în joc e viaţa lui: Luptă şi nu fi niciodată mişel; e mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei, decât să învingi printr-o mişelie. Duşmanul onoarei este ruşinea: Omul de omenie nu se teme de alta, fără numai de ruşine.

j. SMERENIA. Smerenia înfrânează, însă nu stă-n calea iubirii de onoare. Din respect faţă de chipul lui Dumnezeu în el, omul vrea să evite exagerate exigenţe de onoare. Smerenia cu orgoliul nu pot locui împreună: Cel smerit cu cel mândru nu se pot vedea unul pe altul; că unul se uită la pământ, altul la cer – spune poporul.

Despre orgoliul de a fi de neam mare: Nu cel de neam mare e de cinstire vrednic, ci cel ce se dovedeşte a fi vrednic de neam mare, acela e de cinstire vrednic.

k. CREDINŢA ÎN DUMNEZEU. Cununa tuturor virtuţilor omeniei este credinţa în Dumnezeu. Om de omenie fără credinţă-n Dumnezeu nu s-a dovedit nicicând. Omul de omenie ştie că: Unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii. Dar aceasta nu după socoteala noastră, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu: Pronia dumnezeiască întrece socoteala muritorească. Omul de omenie e încredinţat că: Spre pedepsirea noastră, Dumnezeu ne dă uneori stăpâni cumpliţi. Pentru aceea se cuvine să: Mulţumim lui Dumnezeu şi de bine şi de rău. Ce ne dăruieşte Dumnezeu, nu ne poate lua omul. Dar în aşteptarea darurilor de sus, omul trebuie să activeze, spre a fi vrednic de dar: Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă.

Şi, ca să încheiem cu câteva zicale chiar despre omenie: Omul lipsit de omenie, pe oricine întâlneşte, prihăneşte. Locul omeniei în domeniul harurilor: Îmbrăţişarea, semn al dragostei; dragostea, semn al milei; mila, semn al omeniei; iară omenia, dovedirea credinţei.

II
Omenia îşi are rădăcinile în învăţătura Evangheliei; de aici îşi trage seva. În iubirea de străini a omului de omenie se oglindeşte îndemnul Apostolului: Fraţilor! Nu uitaţi, iubirea de străini, prin care unii, fără să ştie, au ospătat îngeri. (Evrei, XIII, 2) Împotriva călcării cuvântului dat: Fraţilor! În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă îndemn: fiţi una în ce spuneţi! (I Corint., I, 10) Sau: Pentru aceea: lepădaţi minciuna şi fiecare din voi să grăiască adevărul către aproapele său. (Efes. IV, 25) Despre celelalte virtuţi: Drept aceea, fraţilor: câte sunt adevărate, câte sunt cinstite, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte demne de iubit, câte de bun auz, orice virtute, orice este vrednic de laudă, la acestea să vă fie gândul. (Filip. IV, 8) În sfârşit, îndemnul: Cugetaţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ. (Colos. III, 2)

III
Omenia însă nu se acoperă, fără rest, cu viaţa lui Hristos. Omul de omenie nu se identifică cu omul nou al Evangheliei. Omul care poate spune despre sine: Pentru mine viaţă este Hristos, şi moartea un câştig (Filipeni, I, 21): omul care într-adevăr „s-a îmbrăcat în Hristos” se mişcă pe alt plan spiritual decât omul de omenie. Pe omul nou al Evangheliei nu-l mai abate din drum nici nedreptatea, nici ofensa, nici ameninţarea, nici lovirea. Omul care la toate ameninţările poate răspunde tiranului: Mă ameninţi cu exilul… dar care e patria mea? Eu mă simt tot aşa de bine oriunde pe acest pământ, care nu e al meu, după cum nici al tău; de confiscat, nu-mi poţi confisca altceva afară de cele câteva cărţi pe care le posed; cât despre moarte, ea nu poate decât să grăbească unirea mea cu Domnul şi Mântuitorul meu, după care suspin, – omul acesta a biruit toate dificultăţile. Omul care a izbutit să se supună poruncii de a nu sta împotrivă celui rău (non resistere malo) pluteşte pe late înălţimi. Împotriva violenţei el nu-şi mai îngăduie altă ripostă fără numai cea dată de Hristos: De am grăit rău, arată că e rău; iară de am grăit bine, de ce mă loveşti? (Ioan, XVIII, 23)
Viaţa în Hristos, viaţă care depăşeşte proporţiile naturii noastre; care nesocoteşte drepturile şi înfruntă energiile ei şi care nu e reclamată de nevoile ei, a cunoscut-o omenirea de-atâtea ori de-a lungul veacurilor. E lung şirul aşa-ziselor „scoateri din istorie”. Toate sunt însă cazuri individuale. Popoare întregi n-au atins niciodată această culme.

IV
OMENIE ŞI VIOLENŢĂ. Cu porunca de a nu sta împotrivă celui rău (Matei, V. 39) am ajuns la sâmburele temei noastre generale: omenie şi violenţă. Porunca Evangheliei împotriva violenţei fizice este clară; iar contextul nu lasă nici o posibilitate de escamotare. Te sileşte un nebun să-l întovărăşeşti o milă de cale? Mergi cu el două, chiar dacă n-ai timp pentru asta. Vrea cineva să se judece cu tine spre a-ţi lua haina ta? Lasă-i lui şi mantaua. Te loveşte careva peste obrazul drept? Întoarce-i pentru lovire şi pe cel stâng. (Matei, V, 39-41)
Un singur fapt relatat de Evanghelie ar putea să pară celui neprevenit că dezice nu numai porunca limpede a non-violenţei, ci întreg spiritul învăţăturii evanghelice: biciuirea de la Templu. „Şi Iisus intră în Templul lui Dumnezeu şi alungă pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, şi răsturnă mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei şi le zise lor: Scris este: „Casa mea casă de rugăciune se va chema; iară voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.” (Mat. XXXI, 12-13) Pe acest fapt petrecut la Templu îşi construiesc unii creştini justificarea violenţei fizice. Toţi aceştia trec cu vederea un fapt esenţial, anume că cel care a biciuit pângăritorii Templului era Dumnezeu: Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat… de o fiinţă cu Tatăl… prin El toate s-au făcut. Uită aşadar că între El şi noi, oamenii, e deosebire. Uită că înainte de a fi pedepsit pe păcătoşii de la Templu „toate le zidise”, iară după fapta de la Templu, El, stăpânul materiei, înviase din mormânt cu trupul, fără să strice sigiliile mormântului.[1]
Bogate sunt interpretările poruncii non-violenţei. Peste toată ascuţimea şi strălucirea lor rămâne, limpede, adevărul că împlinirea acestor porunci este privilegiul câtorva aleşi; privilegiul acelora despre care imnele bisericii creştine a Răsăritului spun că „patria şi rudenia au lăsat”; privilegiul celor care s-au liberat din cătuşele onoarei şi a tot ce este pământesc în noi.

*
Două sunt posibilităţile de a te desprinde din legăturile patriei şi rudeniei: supranaturalizarea (prin câştigarea harului) sau denaturalizarea (prin agonisirea blestemului). Prima e sfinţenia. Ea cinsteşte neamul omenesc. A doua – denaturalizarea – este degradarea chipului de om. Făpturile care ţin de această categorie se simt bine oriunde cerinţele lor trupeşti le sunt satisfăcute. Pentru aceasta sunt gata, oricând, să lepede: credinţă, onoare, omenie. Pe aceste vieţuitoare poporul român le-a numit „pălămidă ţigănească”.[2]
Omul de omenie nu s-a eliberat de sub legile onoarei omeneşti. Când el spune că nu se teme de altceva, fără numai de ruşine, este aici vorba nu numai de fapta de ruşine pe care ar săvârşi-o el însuşi; ci şi de ruşinarea lui venită prin altul. Căci omul de omenie nu se lasă pălmuit. Iubirea de patrie nu s-a stins în pieptul lui. Iubirea de patrie – spune el – patimă cinstită. Şi iarăşi: Cine pentru patria lui grăieşte, oricât ar grăi, puţin se socoteşte. Nici de rudenia de sânge şi de cea spirituală nu s-a putut lepăda. Că deşi el ştie că: Noi oamenii toţi o rudenie suntem, că toţi dintr-un neam ne tragem, nu poate să nu recunoască faptul firesc că: Mai aproape e cămaşa decât haina…

V
„RĂNILE PĂCATELOR” ŞI „FRUMUSEŢEA CEA DINTÂI”. Omenia nu este expresia unei condiţii umane a cărei cea mai înaltă treaptă ar indica-o cunoscutul vers al lui Terntius: homo sum: humani nihil a me alienum puto, iară cea mai joasă ar arăta-o spusa: gură de om, gură de câne: cere pâne. Omenia nu e logodită cu acel homo humanissimus[3] al lui Cicero. Ea nu tinde neapărat spre acea demnitate pe care Pascal o subscrie omului: Toată demnitatea omului constă în gândire. (Pensées) Căci toate aceste înălţări pot fi rezultate fireşti ale condiţiei umane date. Omenia însă trădează setea după altă condiţie umană. Cu toate că supus locului şi timpului, omul de omenie însetează după o stare de splendoare, după o măreţie iniţială, după „frumuseţea cea dintâi” cu care fusese el împodobit. Conştient de faptul că poartă „ranele păcatelor”, el ştie că este, totuşi, „chipul slavei lui Dumnezeu, cea negrăită.”[4]
Setea după această „frumuseţe” iniţială îl mână pe om pe anumite căi. Care sunt acestea? Sunt cele indicate de învăţătura evanghelică. Adevărul Evangheliei este însă absolut. Trăirea lui de către oameni fiind fapt istoric, poartă urmele condiţionării. Sămânţa învăţăturii a căzut pe terenuri felurite. Limbă, cultură, tradiţie, temperament, mentalitate şi-au lăsat, totdeauna, urmele lor în trăirea adevărului evanghelic absolut. Întâmpinarea sufletului omenesc cu învăţătura evanghelică – aşa cum o predă Biserica – a născut omenia.
OMENIA ESTE REZULTATUL TRĂIRII ROMÂNEŞTI A ADEVĂRULUI EVANGHELIEI.

VI
OMENIE ŞI SFINŢENIE. Omenia nu este sfinţenie. Omenia constituie însă climatul cel mai prielnic pentru înlesnirea pasului spre suprema treaptă la care cheamă învăţătura lui Hristos: Fiţi desăvârşit precum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este! (Mat. V, 48)
Poporul român are despre sfinţenie o idee atât de înaltă, că niciodată nu a îndrăznit să treacă pe vreunul din ai săi în catalogul sfinţilor, adecă în rândul acelora care prin desăvârşirea vieţii lor s-au unit cu Dumnezeu. Până la anul 1855 – după obţinerea autocefaliei – Românii n-au îndrăznit să facă un astfel de pas.
Lipsa canonizărilor nu însemnează lipsa sfinţeniei pe pământul românesc. (Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, de pildă, în vremea în care tânărul Platon Velicicovski – marele Stareţ Paisie de mai târziu – se afla în schitul Trăisteni din Ţara Muntenească, trăia acolo un sfânt călugăr valah, Gheorghe cu numele, „prietenul vrăbiilor”. Vrăbiile îl aşteptau totdeauna la uşa chiliei şi, aşezându-se pe umerii şi pe braţele lui, îl însoţeau până la uşa bisericii. Aici aşteptau sfârşitul slujbei, ca apoi, la fel, să-l petreacă până la chilie. Şi săvârşindu-se sfântul călugăr şi fiind purtat la groapă, s-au aruncat vrăbiile în mormânt, tăvălindu-se de durere. Şi nu putea arunca pământul în groapă din pricina vrăbiilor surori.) Dumnezeu singur ştie câţi sfinţi bărbaţi şi câte sfinte femei au binecuvântat cu viaţa lor pământul românesc, – pământ care a cunoscut adevărul creştin înaintea tuturor vecinilor lui de astăzi. Căci poporul român a fost încreştinat înaintea ruşilor, a bulgarilor, a sârbilor, a ungurilor, a cehilor, a polonezilor.
Apocalipsa sfântului Ioan ne înfăţişează defilarea neamurilor pământului în cerească cetate luminată de slava lui Dumnezeu: Şi se va duce în ea slava şi cinstirea neamurilor. (XXI, 26) prin „gloria şi cinstea” neamurilor se înţelege aici specificul şi unicul popoarelor.
Fi-va, acum, neamul nostru românesc ruşinat, înaintea tronului Mielului, în ziua supremului examen?
La această întrebare, nimeni dintre muritori nu e îndreptăţit a da un răspuns.

 
[1] „Păstrând peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt… N-au simţit când ai înviat ostaşii cei ce Te-au străjuit.” (Cântările Penticostarului)

[2] Buruiană uscată şi de forma ariciului închis. Când vântul suflă tare, ea se lasă purtată de vânt pe faţa pământului. Află undeva puţină apă, prinde rădăcină; bate iarăşi vântul cu putere, se desprinde din loc şi-şi continuă rostogolirea.

[3] „homme très humain parce qu’homme très cultivé“, N.I. Herescu, L’Humanisme latin comme forme de liberté, în ACTA PHILOLOGICA (Societas Academica Dacoromana), tomus II, Romae, 1959, p. 13

[4] Evhologhion, Binecuvântările Înmormântării


         George Racoveanu, un fidel continuator al lui Nae Ionescu

Sursa: http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/george-racoveanu-un-fidel-continuator-al-lui-nae-ionescu

Gustul pentru o erudiţie aproape metalică, înclinaţia spre chestiuni dogmatice privite din perspectiva Sfintei Tradiţii, trăirea credinţei în duhul Bisericii, solidele cunoştinţe filosofice, care l-au ajutat să lămurească aspecte ale învăţăturii ortodoxe, l-au făcut pe Racoveanu cel mai "bizantin" în spirit dintre teologii români contemporani. Racoveanu este, poate, cel mai fidel continuator al lui Nae Ionescu pe linie teologică.
George (Gheorghe) Racoveanu s-a născut la 10 februarie 1900 în comuna Crăguieşti, judeţul Mehedinţi. Părinţii săi, oameni credincioşi, l-au dat la vestitul seminar de la Râmnicu Vâlcea, cu gândul ca feciorul lor să devină preot. După absolvirea seminarului, tânărul Racoveanu se înscrie la Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti. În paralel, a urmat şi cursurile Facultăţii de Filozofie. Aici s-a produs marea întâlnire cu profesorul Nae Ionescu.

"Predania"
Împreună cu maestrul său, Racoveanu a pus bazele "Predaniei", o revistă de "critică teologică", prin care a polemizat cu cei care, în viziunea sa, trădau învăţătura autentică a Bisericii Ortodoxe. Mai mult ca oriunde, în paginile acestei reviste s-a văzut nervul său polemic, pe care i l-a surprins foarte bine Mircea Eliade. Acesta spune: "Anumite texte polemice ale lui George Racoveanu par desprinse dintr-o antologie. Şi acolo îşi vor găsi locul într-o zi: în Antologia literaturii polemice româneşti". Pentru cineva cu gustul tratatelor teologice ample, textele lui Racoveanu din "Predania" ar putea dezamăgi, deoarece ele sunt cel mai adesea note, consideraţii pe marginea unei cărţi, unui eveniment etc. Cine citeşte cu atenţie va observa însă uluitoarea risipă de erudiţie a unui cunoscător profund al scrierilor Sfinţilor Părinţi, al limbilor clasice, dar şi al limbii române vechi, "limba vechilor cazanii", din care Racoveanu scoate înţelesuri teologice nebănuite. Cu pregătirea sa, George Racoveanu putea să scrie o "dogmatică" de cea mai mare valoare. Pentru Racoveanu, a face "teologie" nu înseamnă a scrie tratate prin care să se "interpreteze" dogmele, să se "revizuiască" liturghia sau să se scoată sau să se adauge canoane, ci a mărturisi fără "strâmbătate" învăţătura Bisericii şi a o trăi în acelaşi timp în mod deplin.

În duhul învăţăturii Bisericii
Din acest motiv, temele abordate de Racoveanu în câmpul teologiei sunt de o remarcabilă consecvenţă: chestiunea Sfintei Tradiţii, "bibliolatrie" vs "teologhisire", spiritualitatea monahală, problema "ecumenismului" sau cea a autorităţii în Biserică, ele revenind în chip recurent în textele scrise de-a lungul timpului. Nu este vorba însă de o repetiţie searbădă, făcută de un om care nu mai are ce spune, ci de repetarea în contexte noi a unor adevăruri veşnice, care trebuie mereu reamintite celor care le uită şi rătăcesc calea. De fapt, în loc să scrie, Racoveanu a preferat să "trăiască" în duhul învăţăturii Bisericii. Şi-a dorit mult să intre în monahism, chiar
s-a retras o perioadă la mănăstirea Izbuc, unde şi-a făcut ucenicia spirituală sub ascultarea stareţului Atanasie Popescu. Vremurile l-au împiedicat să-şi ducă la bun sfârşit gândul, rămânând toată viaţa un teolog "laic" (de altfel nu s-a căsătorit niciodată). Mai mult, în locul producţiilor "originale", George Racoveanu a preferat să strângă mărturii despre un "Pateric românesc" sau să reediteze texte uitate ale spiritualităţii ortodoxe, lucru făcut cu umilinţa vechilor monahi care lucrau anonimi, întru slava Bisericii.

Seducţia istoriei
Legăturile cu Nae Ionescu, prestigiul deosebit de care se bucura pe plan teologic, l-au introdus pe George Racoveanu în atenţia liderilor Mişcării Legionare. Nu se cunoaşte precis dacă el a devenit sau nu legionar, este însă sigur că a fost un simpatizant al mişcării şi al lui Codreanu, considerând că Legiunea poate produce necesara "revoluţie" pe care majoritatea tinerei generaţii interbelice o aştepta în viaţa societăţii româneşti. Ideea unei "Mişcări Legionare" aducătoare a spiritului Evangheliei în viaţa naţiunii române şi atenuarea dimensiunii politice a acesteia au fost de altfel şi miza cunoscutei conferinţe din 15 martie 1943 (cu ocazia comemorării morţii lui Nae Ionescu) în faţa legionarilor din lagărul Buchenwald.
Cu toate acestea, prin această conferinţă Racoveanu trădează tocmai ceea ce a afirmat de atâtea ori în "Predania". Discutând despre luptele împotriva ereziilor, Racoveanu a surprins faptul că au fost momente în istorie când o mână de preoţi şi credincioşi au trebuit să apere dreapta credinţă înaintea restului Bisericii cuprinse de apostazie. Constatare corectă, dar care trebuia completată cu faptul că în mod normal aceste dispute se rezolvau în interiorul Bisericii, orice amestec al unei forţe din afară conducând doar la noi frământări.
George Racoveanu s-a lăsat sedus la un moment dat de ideea unora dintre legionari că biserica oficială şi-a trădat misiunea ei duhovnicească, iar Mişcarea Legionară este chemată să renască viaţa spirituală, pretenţie care nu poate conduce decât la dezvoltarea unui spirit sectar. Pornindu-se de la această idee, în perioada guvernării legionare, una din priorităţile noului guvern a fost "reforma" Bisericii prin intervenţia statului. Amestecul politicului cu chestiunile religioase a generat mari frământări, unii lideri legionari încercând de fapt să lovească în ierarhia Bisericii care refuzase să acorde gir necondiţionat unei mişcări cu o pronunţată componentă politică şi care nu reprezenta decât o parte a societăţii româneşti.

Căutări pe drumul exilului
În toată perioada guvernării naţional legionare, George Racoveanu a fost "consilier tehnic onorific" la Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, fiind delegat cu conducerea "Direcţiei Cultelor". Cu toate că a crezut şi el în misiunea salvatoare a Legiunii faţă de Biserică, Racoveanu s-a delimitat clar de cei care doreau răzbunare. Reforma Bisericii Ortodoxe, aşa cum o vedea Racoveanu, însemna sfârşitul amestecului politicului în viaţa Bisericii şi sprijinirea ei pentru a deveni o prezenţă cu adevărat activă şi autonomă în viaţa societăţii româneşti, fapt pe care regimurile politice succesive din România îl sabotaseră.
Prăbuşirea răsunătoare a guvernării legionare a oprit toate aceste dezbateri şi frământări. Deşi a fost împotriva violenţei şi s-a dovedit o voce a echilibrului, George Racoveanu a trebuit să părăsească România în 1941, stabilindu-se după război în Germania Federală. A devenit un fruntaş al exilului, prin condei şi printr-o susţinută activitate organizatorică. Astfel, a fost director a două reviste, "Îndreptar" şi "Cuvântul în exil", membru, secretar sau preşedinte în următoarele organizaţii ale exilului românesc: "Societatea Academică Română (Roma), Uniunea Asociaţiilor Româneşti din Republica Federală Germania, Asociaţia Românilor din Germania de Sud, Asociaţia Creştin Socială Română din Republica Federală Germania, Institutul de cercetări şi Biblioteca românească din Freiburg.

Sinoadele ecumenice şi unirea Bisericilor
Pe tot parcursul exilului, preocupările teologice au rămas în centrul atenţiei sale. A fost un militant activ pentru crearea episcopiei ortodoxe române din Europa Occidentală sub oblăduirea episcopului Teofil Ionescu, aflat la rându-i sub ascultarea mitropolitului Visarion Puiu, singurul ierarh canonic al exilului românesc. Colaborarea la reviste cu români greco-catolici, precum monseniorul Octavian Bârlea, i-au pus în repetate rânduri problema teologică a relaţiei ortodocşilor cu greco-catolicii, şi în general a raporturilor Bisericii Ortodoxe cu Biserica Catolică. Acest interes a fost stimulat şi de dezvoltarea pe plan mondial a curentului ecumenic. Subliniind diferenţele dintre Biserica Catolică şi cea Ortodoxă.

În Biserică e mântuirea

După o activitate intensă şi bogată, George Racoveanu a trecut la cele veşnice la 1 mai 1967 fiind înmormântat la Freising, în prezenţa a numeroase personalităţi româneşti din exil. Ocultat timp îndelungat pentru simpatiile sale legionare, Racoveanu a fost redescoperit în România postdecembristă prin contribuţiile sale pe teren teologic, de mare actualitate. Însă marea lui greşeală, care trebuie subliniată, a fost aceea că la un moment dat a crezut că "înnoirea" Bisericii se poate şi din afara ei, însă nici o organizaţie, oricât de "creştină" nu se poate substitui acesteia. De altfel, mulţi dintre simpatizanţii legionari au avut următoarea dilemă: ori legiunea este expresie a credinţei ortodoxe şi atunci, mai devreme sau mai târziu, ea trebuie să se topească fără rest în cadrele Bisericii, ori este o mişcare cu caracter naţional-politic şi atunci este diferită de Biserică, neavând nici un drept să-i stabilească acesteia calea. Răspunsul este unul singur, iar Racoveanu l-a spus în cele din urmă categoric: numai în Biserică este mântuirea.


Vezi si la urmatoarele adrese alte informatii folositoare:




    la
    Etichete:

    Niciun comentariu:

    Trimiteți un comentariu

    Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)