Catehism OLIMPIADA clasa a VII-a

Catehism OLIMPIADA clasa a VII-a

OBÂRŞIA ŞI IZVOARELE CREDINŢEI ORTODOXE

Unde îşi află izvorul credinţa noastră ortodoxă? În Descoperirea lui Dumnezeu. REVELATIA DVINA

Ce este Descoperirea Dumnezeiasca ?

Descoperirea sau Revelatia Dumnezeiasca este comoara de adevaruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca acestia cunoscandu-L pe El, voia Lui si lucrarea Lui, sa-L cins teasca dupa vrednicie, sa-I implineasca voia si prin aceasta sa se mantuiasca.

Ce dovedeste din partea lui Dumnezeu aceasta Descoperire ?

Descoperirea dumnezeiasca dovedeste marea iubire a lui Dumnezeu fata de oameni. "Dumnezeu este iubire" (I Ioan IV, 8), iubire nesfarsita, un ocean de iubire, cum zic Sf. Parinti. Ea revarsa lumina si caldura ei, cea mai presus de fire, asupra intregii fapturi si o ajuta sa se impartaseasca cat mai deplin de puterea cea de sus si de adevarul cel mantuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e insasi aceasta lumina ce ni s-a dat din nesfarsita Lui iubire fata de noi.

Dumnezeu a dat Descoperirea Sa tuturor oamenilor ? Descoperirea dumnezeiasca a fost data pentru toti oamenii, pentru ca toti au nevoie de mantuire, dar intrucat nu toti erau vrednici de a primi Descoperirea, de-a dreptul de la Dumne- zeu, ea a fost incredintata anumitor oameni alesi, care, la randul lor, s-o vesteasca celor ce doresc a o primi.

De ce nu toti oamenii pot primi Descoperirea de-a dreptul de la Dumnezeu?

Pentru nevrednicia pricinuita de necuratia sufletului si a trupului lor.

Cine au fost vestitorii Descoperirii dumnezeiesti?

Oamenii alesi de Dumnezeu, in acest scop, au fost patriarhii si proorocii, care au primit si au predicat inceputurile Descoperirii dumnezeesti. Aceasta descoperire a fost adusa oamenilor in chip deplin de insusi Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, "Lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul ce oine in lume"(Ioan I, 9). Mantuitorul a raspandit in lume Descoperirea dumnezeiasca prin Sfintii Sai Apostoli si Ucenici.

Este cu putinta ca Dumnezeu sa se descopere oamenilor ?

Este cu putinta. S-a sustinut, totusi, de catre unii intelepti pagani si de catre unii eretici ca Dumnezeu nu se putea descoperi oamenilor. Intai, pentru ca Dumnezeu cel nesfarsit, cel nema terial, cel neschimbator si cel vesnic nu s-ar fi putut apropia si n-ar fi avut, deci, cum sa fie cunoscut de catre ceea ce este marginit, trupesc, schimbator si trecator. In al doilea rand, daca Dumnezeu s-ar fi apropiat de fiintele muritoare, aceste fiinte slabe si neajutorate n-ar fi reusit sa cuprinda si sa inteleaga Descoperirea care li se facea. Acei pagani si eretici judecau asa, pentru ca ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonala, lipsita de viata si mai ales de iubire.

Pentru noi, crestinii, nu sunt asemenea oprelisti, fiindca, potrivit invataturii noastre, Dumnezeu e o fiinta personala, care poate avea legaturi cu alte persoane, si deci, si cu oamenii. Sfanta Scriptura insasi ne invata ca Dumnezeu a tinut, din cele mai departate timpuri, mereu legatura cu oamenii, adica dandu-le Descoperirea Sa : "In multe feluri si in multe chipuri de demult Dumnezeu graind parintilor prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiul". (Evr. I, I). Ca izvor al vietii si al iubirii, Dumnezeu se apleaca si se descopera continuu oamenilor. El nu e niciodata prea sus sau prea departe, pentru ca El salaslueste si in inimile noastre.

La randul lor, oamenii sunt vrednici de Descoperirea dumnezeiasca si pot s-o primeasca. Ei sunt "chipul si asemanarea lui Dumnezeu" si, prin aceasta, indreptatiti la cinstea descoperi rilor de sus. Aceasta cinste a mers pana acolo, incat Descoperirea deplina adusa de Fiul lui Dumnezeu pe pamant s-a facut prin intruparea Sa in om. Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeeasca, apoi, si pentru ca el insusi e mistuit de dorul fierbinte dupa Dumnezeu. Psalmistul lamureste aceasta zicand: " In ce chip doreste cerbul spre izvoarele apelor, asa doreste sufletul meu spre Tine, Dumnezeule. Insetata sufletul meu spre Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?" (Psalm. XLI, 1-2). Un scriitor bisericesc arata astfel suspinul inimii sale dupa Dumnezeu: "Ca ne-ai facut spre a Te cauta si nelinistit este sufletul nostru pana nu se va odihni intru Tine". Ca fiinta inzestrata cu minte, ca "chip al lui Dumnezeu", cum am spus, omul poate fi vrednic sa primeasca orice adevaruri din partea lui Dumnezeu. Acesta, in nesfarsita Sa intelepciune, usureaza caile de intelegere ale adevarurilor date.

De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiasca, decat mintea omeneasca in lucrarea mantuirii ?

Pentru ca Descoperirea dumnezeiasca nu greseste si nu inseala niciodata, fiind garantata de Dumnezeu insusi, care e Adevarul (Ioan XIV, 6), de nesfarsita Lui intelepciune si de im- plinirea pana astazi a atatora din cele vestite de aceasta Desco perire. Mintea omeneasca poate intelege unele din cele cuprinse in Descoperirea dumnezeeasca, dar ea nu poate patrunde toata aceasta Descoperire. Pentru ca mintea noastra sa fie intru totul de aceeasi parere cu Descoperirea de sus, ar trebui sa cunoastem pe Dumnezeu in fiinta Sa. Dar cum fiinta lui Dumnezeu nu poate fi cunoscuta, pentru ca mijloacele firesti pe care mintea noastra ni le pune la indemana nu ajuta la acest lucru, noi punem toata increderea in adevarurile Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvantului despre El. Descoperirea dumnezeeasca e vrednica de a fi primita de mintea noastra. Daca mintea isi pune increderea in fagaduiala unui om serios si vrednic de lauda, despre care stim sigur ca nu ne inseala, de ce sa nu dam aceeasi crezare cuvintelor lui Dumnezeu insusi?. "Nu e mai cuminte, zice ORIGEN, sa dam mai multa crezare lui Dumnezeu ?. De asemenea Sf. IOAN GURA-DE-AUR ne indeamna sa ne incredem totdeauna in Dumnezeu, chiar atunci cand cuvantul Lui pare a fi impotriva felului nostru de a judeca si de a vedea. Judecata si vederea noastra se pot insela, cuvantul Lui niciodata.

Cate feluri de Descoperiri sunt ?

Privita in izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeeasca e una singura. Daca, insa, tinem seama de caile folosite pentru a ajunge pana la noi, Descoperirea este de doua feluri: intai, Descoperirea data pe calea firii si al doilea, Descoperirea data pe calea mai presus de fire sau pe calea credintei. Aceasta din urma nu poate fi primita fara ajutorul lui Dumnezeu.

Ce se intelege prin Descoperirea pe calea firii?

Se intelege comoara de invataturi pe care natura si firea omeneasca ni le dezvalue despre existenta si unele insusiri ale lui Dumnezeu. Natura in mijlocul careia traim, ne spune ca este Cineva care a facut-o. Mintea ne spune ca zidirea trebue sa aiba un Ziditor, pentru ca nu poate fi ceva pricinuit fara un pricinuitor. Ordinea si frumusetea desavarsita a alcatuirii lumii oglindesc lucrarea unui Facator atotputernic, preaintelept si preaiubitor, intreaga fire ne graieste despre Dumnezeu, dupa cuvantul Psalmistului: " Cerurile spun slaoa lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei (urmatoare) spune cuvant (despre aceasta), iar noaptea noptii vesteste stiinta. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale caror glasuri sa nu se auda. In tot pamantul a iesit vestirea lor si la marginile lumii cuvintele lor". (Ps. XVIII, 1-4). Intreaga faptura, prin ordinea si armonia ei, arata ca din carte si striga pe Stapanul si Facatorul ei, observa Sf. ATHANASIE. Chiar daca unele popoare se inchina la pietre si la lemne, ele stiu ca este Cineva mai mare ca ele, "intreaba lumea, podoaba cerului, si vezi daca nu-ti raspund dupa intelegerea lor: "Dumnezeu ne-a facut". Lucrurile acestea le-au cercetat si nobilii filozofi si din arta au cunoscut pe artist". Sf. Apostol PAVEL intareste si adanceste cuvantuf Psalmistului: " Cele nevazute ale lui (Dumnezeu) de la zidirea lumii, din fapturi socotindusse se vad si vesnica puterea lui si Dumnezeirea, ca sa fie ei fara de raspuns" (Rom. I, 20).

Ce se intelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea credintei?

Se intelege Descoperirea randuita si data de Dumnezeu prin anumiti mijlocitori pentru mantuirea oamenilor. Prin Descoperirea firii ne ridicam numai la adevarul ca este Dumnezeu si la cateva din insusirile Lui. Daca ne-am margini la aceasta Descoperire, nu ne-am deosebi de paganii inaintati ai vremurilor vechi, si mai ales ne-am lipsi de bucuriile si fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea prin credinta. Aceasta din urma ne face crestini, pe cand cealalta, marginita numai la cugetare, ne tine doar la portile crestinismului. Descoperirea prin credinta si-a luat numele de acolo ca ea poate fi primita numai de cel: care crede.

Pe ce cai s-a dat oamenilor Descoperirea prin credinta?

Ea a fost data uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaste prin simturi; de pilda aratarea lui Dumnezeu catre Avraam, sub chipul a trei barbati, la stejarul lui Mamvri (Fac. XVIII, 1-2), sau aratarea Mantuitorului dupa Inviere catre ucenicii Sai (Ioan XX, 9-31). Avem aici o Descoperire din afara. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea prin credinta e data sufletului omenesc, printr-o luminare deosebita, pe care acesta n-ar fi putut-o castiga numai prin puterea cugetarii sale. Aceasta luminare a sufletului si inzestrarea lui cu puterea de a primi anumite adevaruri ale Descoperirii dumnezeesti este insuflarea sau inspiratia dumnezeiasca. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului si prin suflet si pe care o putem numi duhovniceasca sau dinlauntru. Sf. Scriptura spune chiar si in Vechiul Testament, in multe locuri (Iesire IV, 12; II Imp. XXIII, 2; Isaia VI, 1-8; VIII, 1; Avacum II, 2, etc), ca Dumnezeu este acela care a grait prin gura proorocilor. Sf. Apostol PAVEL rezuma astfel istoria si felurimea acestei Descoperiri: "In multe feluri si in multe chipuri de demult Dumnezeu graind parintilor prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiul" (Evr. I,, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simturi si prin insuflarea Duhului Sfant are autoritate hotaratoare pentru viata religioasa si pentru mantuire. Numai prin aceasta Descoperire: omul se face duhovnicesc.

Cand s-a dat oamenilor Descoperirea prin credinta ?

Aceasta Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, in rai, pana la venirea Mantuitorului, care a incununat si a desavarsit Descoperirea. Aceasta lunga durata - 5508 ani - se poate imparti in trei parti:

Cea dintai se intinde de la facerea primilor oameni, pana la darea Legii Vechiului Testament. Aceasta prima parte se imparte la randu-i in doua: 1. de la facerea primilor oameni pana la ca- derea in pacat; 2. dupa caderea in pacat. Descoperirea se infatiseaza potrivit starii omului din aceste doua rastimpuri. Omul raiului primea o Descoperire de-a dreptul de la Dumnezeu, care-i vorbea personal. Dumnezeu il povatuia si-l conducea direct, il invata despre Sine, despre legatura Sa cu omul si rostul acestuia in lume si petrecea impreuna cu acest om.

Partea a doua a Descoperirii incepe odata cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate veacurile aproape 14-calauzite de legea lui Moise si de prooroci si se incheie odata cu venirea Mantuitorului. Aceasta parte a Descoperirii nu e deplina, ci pregatitoare pentru Descoperirea cea deplina. Sf. Apostol PAVEL o numeste "calauza catre Hristos" (Galateni III, 24).

Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinatatii harului si adevarului (loan I, 17). Ea incepe odata cu venirea Mantuitorului si se incheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne gasim pe treapta cea mai inalta a Descoperirii dumnezeesti, facuta in persoana insasi a Mantuitorului, care ne da deplina cunoastere despre Dumnezeu, ca cel ce este insusi Fiul lui Dumnezeu (Matei XI, 27; Ioan XVII, 6). Sf. Apostol PAVEL spune aceasta in chip hotarat: "In zilele acestea mai de pe urma (Dumnezeu) a grait noua intru Fiul" (Evr. I, 2) si tot el o lamureste, insemnandu-i si scopul: "Aratandu-ne noua taina voii Sale, dupa buna-vointa Sa, pe care mai inainte a randuit-o intru Dansul despre intocmirea plinirii vremilorr, ca toate sa le uneasca sub un cap intru Hristos si cele din ceruri si cele de pe pamant" (Efes. I, 9-10).

De unde stim ca lisus Hristos este desavarsirea si plinirea Descoperirii ?

Din Sf. Scriptura, din implinirea intocmai a proorociilor Vechiului Testament si din istoria Bisericii Crestine. In adevar, Sf. Apostol PAVEL precizeaza: "Iar cand a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau cel nascut din femeie, nascut sub lege, ca pre cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa luam mostenirea fiasca" (Galat. IV, 4-5). Sf. Evanghelii si intreg Noul Testament intaresc intru totul adevarul ca Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu si plinitorul Descoperirii dumnezeiesti.

Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Rascumparatorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au implinit intocmai in persoana lui Iisus Hristos. Sfintii Evanghelisti si Sf. Apostol Pavel citeaza, adesea in amanunt, proorociile ce s-au implinit in persoana Mantuitorului. Proorocul Isaia - supranumit si Evanghelistul Vechiului Testament - vorbeste pe larg de nasterea si mai ales de patimile, moartea si proslavirea lui Mesia (Isaia VII si LIII). Toata aceasta proorocie s-a implinit intocmai in faptele si viata lui Iisus Hristos, asa cum sunt infatisate de Noul Testament (Matei I, 21 ; Luca I, 31 si urm.; I Cor. XV, 3; I Petru II, 24 ; Matei XXVI, 62; Fapte VIII, 32; I Ioan III, 5, etc).

Documentele crestine, pagane si iudaice din veacurile I si II sustin, fara deosebire, ca Iisus Hristos nu este o nascocire si ca a trait cu adevarat sub imparatii August si Tiberiu si a suferit moartea sub Pilat din Pont. Aceleasi documente, afara de cele iudaice, constata ca nici o alta persoana purtand acelasi nume, sau alt nume, nu a avut rolul si faptele lui Iisus Hristos. Marile infaptuiri ale Bisericii adeveresc si ele Dumnezeirea Intemeietorului ei.

Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeiesti ?

Se poate vorbi cu toata siguranta. Am vazut mai inainte ca Descoperirea dumnezeeasca poate fi impartita in trei mari perioade de timp. Fiecareia din aceste perioade ii corespunde mai mult sau mai putin o treapta de inaintare, cu toate ca aceste trepte nu sunt nici totdeauna egale si nici nu vin unele dupa altele intr-o ordine neschimbata. Timpul de la caderea in pacat pana la darea Legii pe muntele Sinai, cuprinde nu numai stradanii ale firii omenesti spre cunoasterea adevarului si deci a lui Dumnezeu, ci si ajutoare directe de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, facuta patriarhilor. La fel dupa darea Legii. Dupa venirea Mantuitorului, care a desavarsit Descoperirea, cele doua trepte ale Descoperirii dinainte n-au fost inlaturate. Deci, in linii mari, Biserica admite trepte in lucrarea Descoperirii prin credinta.

Cum este si firesc, Biserica pune accentul pe cele doua trepte in Descoperirea dumnezeeasca infatisate prin cele doua Testamente. Sf. GRIGORIE TEOLOGUL vorbind despre schim- barile produse in viata omenirii din trecut, prezent si viitor, le numeste cutremure de pamant si le schiteaza astfel: "Cele doua Testamente sunt doua cutremure, din care unul face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise, celalalt de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e si un al treilea cutremur, care este mutarea din aceasta viata in cealalta.

Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeiesti. Treapta de la Vechiul la Noul Testament e aratata de nenumarate ori de Mantuitorul, de Sf. Apostoli si de Sf. Parinti. Ei arata ca este o desavarsire a Noului Testament fata de cel Vechi. Acesta din urma isi pastreaza valoarea lui, e adevarat. Mantuitorul zice : "Sa nu socotiti ca am venit sa, stric legea sau proorocii; nu am venit sa stric, ci sa plinesc. Ca amin zic voua-pana ce va trece cerut si pamantul, o iota sau o cirta nu va trece din tege, pana ce vor fi toate". (Matei V, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuiesc "plinite" in lumina gradului nou de Descoperire) (Noul Testament): "Ati auzit ca s-a zis celor de demult...", "Iara Eu zic ooua" (Matei V, 21 si urm.). Noul Testament e dezvoltarea si plinirea celui Vechi; dar e mai mult decat atat: El e "rasaritul cel de sus", care face sa treaca "umbra legii". Sporul in descoperirea persoanelor Sfintei Treimi, e aratat de Sf. GRIGORIE TEOLOGUL, prin cuvinte ca: "Adaosuri partiale", "inaltari", "inaintari" si "treceri din slava in slava". Duhul Sfant insusi si-a randuit lucrarea lui in chip treptat, masurand-o dupa puterea de primire a Sfintilor Ucenici. Astfel, la inceput a lucrat prin minunile savarsite de Domnul, dupa patimi si inviere a fost insuflat ucenicilor, iar dupa inaltare s-a aratat in chip de limbi de foc.

De ce invatatura crestina e socotita drept cea mai inalta treapta a credintei?

Pentru ca invatatura crestina a fost data de insusi Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu adevarat, Domnul nostru Iisus Hristos si pentru ca nimeni altul ca El n-a cunoscut de-a dreptul pe Dumnezeu si n-a invatat pe oameni chiar din izvorul care e insusi Dumnezeu: "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Cel Unul Nascut Fiul, care este in sanul Tatalui, Acela a spus" (Ioan I, 18). Mantuitorul insusi declara: "Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal" (Ioan XIV, 9). Caci "nimeni nu cunoaste pe Fiul, fara numai Tatal, nici pe Tatal nu-L, cunoaste nimeni, fara numai Fiul si acela caruia va voi Fiul sa-i descopere" (Matei XI, 27). Iisus Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevarului dumnezeesc pe care omenirea s-a invrednicit sa le cunoasca de la inceputul lumii. Credinta adusa de El a potolit si potoleste setea dupa adevar a nenumarate suflete. Ea a schimbat fata lumii vechi. Prin luminarea si schimbarea adanca a sufletelor, ea a legat din nou viata omeneasca, vestejita de pacat, de izvorul nesecat al vietii netrecatoare: Dumnezeu. Ea a coborat cerul pe pamant, implinind rugaciunea Psalmistului: "Doamne, pleaca cerurile Tale si Te pogoara, atinge-Te de munti si vor fumega" (Ps. CXLIII, 6). Cerurile s-au plecat si chiar s-au deschis (Luca II, 9» 15; Matei III, 16). In sfarsit, nici o alta credinta sau cunoastere religioasa n-au putut si nu pot inlocui pe cea crestina, fiindca n-a avut si nu are roadele acesteia, invatatura crestina sta pe culmea cunoasterii religioase, pentru ca nicairi sufletul credinciosului nu se desfata de adevar, de drep tate, de fericire, de viata vesnica, ca in Hristos.

Cum ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca ?

Ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca pe doua cai:

1. Printr-una personala, aflata in cercetator;

2. Prin cealalta, aflata in cuprinsul Descoperirii.

Cea dintai e credinta. Credinta e socotita ca Descoperire. Ea singura ingaduie omului sa vada pe Dumnezeu. Ea singura ne duce intr-o lume mai presus de fire si ne inzestreaza cu puterea de a deosebi ce e omenesc de ce e mai presus de om. Cea de a doua cale prin care ne incredintam despre Descoperirea dumnezeeasca sunt semnele aflate chiar in Descoperire. Au fost si sunt semne vadite ale Descoperirii dumnezeisti.

Care sunt semnele adevaratei Descoperiri dumnezeiesti?

Semnele Descoperirii dumnezesti sunt urmatoarele :

1) Inaltimea invataturilor descoperite;

2) Curatia lor dumnezeeasca;

3) Puterea lor de a schimba in bine pe oameni.

Aceste semne sunt launtrice si ele se pot pricepe numai cand Descoperirea e bine cunoscuta si e cercetata intr-un duh de smerenie si de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce se deda unei asemenea cercetari. Despre Descoperirea dumnezeiasca ne incredintam si prin semne din afara: minunile si proorociile, la care putem adauga si calitatea morala a persoanei prin care se face Descoperirea.

Ce sunt minunile?

Minunile sunt fapte dumnezeiesti, mai presus de mintea si puterea omeneasca. Ele sunt fapte savarsite in firea vazuta numai cu puterea lui Dumnezeu, ce intrec legile mintii si ale firii, ce se fac in momente extraordinare, hotarate de Ziditor si urmaresc luminarea si indreptarea noastra in vederea mantuirii. Minunile arata vointa lui Dumnezeu si talcuiesc caile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintai si cel mai mare facator de minuni, ca unul care este insusi izvorul lor. Mantuitorul a savarsit pe pamant minuni asupra firii, asupra oamenilor si asupra Sa insusi. El a oprit furtuna pe mare, a scapat pe Petru de la inec, a prefacut apa in vin, a inmultit painile si pestii, a vindecat bolnavii, a inviat morti, ceea ce-L face sa spuna: " De n-ati fi facut lucruri intru ei, pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat n-ar avea" (Ioan XV, 24). Dintre minunile pe care Mantuitorul le-a facut asupra-si, cea mai mare este invierea Sa din morti. Minunile Sale dovedesc obarsia si puterea Sa dumnezeeasca, asa cum El insusi declara: "lucrurile pe care mi le-a dat Tatal sa le savarsesc, aceste lucruri pe care le fac, marturisesc pentru Mine ca Tatal M-a trimis" (Ioan V, 36). Minuni au facut si oamenii alesi de Dumnezeu si placuti Lui ca, de pilda, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeeasca: Moise, Ilie, Eliseu, Daniil, Iona, Apostolii si altii. Acestia au savarsit minuni cu puterea lui Dumnezeu, dovedind ca aveau puterea Duhulu de sus cu ei.

Dupa ce se cunosc adevaratele minuni?

Minunile adevarate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seama de conditii dintre care insemnam:

1) Sa fie vrednice de numele lui Dumnezeu si sa fie cuprinse in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie; ;

2) Sa se produca cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mantuitorului si ale Sfintilor;

3) Sa nu se tagaduiasca unele pe altele sau sa se opuna unele altora;

4) Sa nu contrazica Sf. Scriptura si Sf. Traditie;

5) Sa urmareasca mantuirea sufletului omenesc;

6) Sa aduca folos si spor vietii sufletesti, nu mortii sau pacatului;

7) Savarsitorul minunii sa graiasca numai adevarul, sa duca o viata fara pata si sa nu urmareasca interese personale sau scopuri egoiste;

8) Sa indrepte moravurile la cei ce vad minunea

9) Sa poarte in ele siguranta si puterea Duhului lui Dumnezeu;

10) Sa dovedeasca lucrarea proniei dumnezeesti.

Ce sunt proorociile ?

Proorociile sau profetiile sunt aratari prin viu grai, sau prin scris, a anumitor adevaruri si intimplari care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vesteste prin alesii Sai, in vederea mantuirii si care se petrec intocmai. Cele cuprinse in prorocii nu pot fi cunoscute pe cale fireasca. Proorociile sau profetiile tailmacesc vointa lui Dumnezeu si ele se fac numai sub insuflarea Duhului Sfant. Ele ocupa o buna parte din cartile Vechiului Testament, unde prevestesc pe Mantuitorul si multe intamplari din viitorul poporului iudeu si al altor popoare. Noul Testament insusi si Traditia de la inceputul Bisericii cuprind o seama de proorocii; Mantuitorul inca a proorocit (Matei XXIV, etc). Proorociile, ca semne ale Descoperirii dumnezeesti, stau numai in puterea lui Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile: omenesti care se intemeiaza sau pe socoteli plapande, sau pe superstitii. Proorociile dumnezeesti sunt facute, ca si minunile, printr-o lucrare necunoscuta firii omenesti. Marea lor autoritate sta in implinirea lor. Implinirea lor intocmai arata ca Duhul Sfant este autorul lor. "Fiindca cele prezise se intampla, cred si ma supun lui Dumnezeu", zice TEOFIL al Antiohiei.

Cele mai insemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele privitoare la Mantuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis cu mare siguranta, vremea venirii Mantuitorului (Daniil IX, 24-27), nasterea, patimile, moartea, proslavirea (Isaia VII, 13, LIII, 2 si urm.) si chiar slujirile Sale de: profet (Deuter. XVIII, 15; Isaia XLII, 1.4), preot si imparat (Ps. CIX, 5; Ierem. XXIII, 5). Apostolii au aratat ca spusele proorocilor despre Mesia Hristos s-au implinit intocmai.

Dupa ce semne se cunosc adevaratele proorocii?

- Ele trebuie sa intruneasca aceleasi conditiuni ca minunile. Mantuitorul, Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti atrag in repetate randuri atentia atat asupra proorocilor adevarati, cat si asupra celor mincinosi, pe care trebuie neaparat sa-i deosebim. Pe cat de mult santem datori sa cugetam cu evlavie la proorociile adevarate, pe atat de mult se cuvine sa osandim si sa combatem pe cele false. Mantuitorul spune ca in vremurile tulburi si mai ales la sfarsitul lumii "se vor scula hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si minuni, cat sa amageasca, de va fi cu putinta si pe cei alesi" (Matei XXIV, 24). Asemenea prooroci mincinosi s-au ivit deseori si sunt si astazi, dar ei trebuie sa fie combatuti cu staruinta, pentru a nu fi lasati sa-si faca lucrul lor. LACTANTIU ne spune ca adevaratii prooroci:

1) Predica toti un singur Dumnezeu;

2) Nu sufera de nebunie;

3) Nu sunt inselatori;

4) Nu umbla dupa averi sau castig;

5) Nu se ingrijesc de cele necesare vietii, ci se multumesc cu intretinerea pe care le-o trimite Dumnezeu;

6) Proorociile lor s-au implinit sau se implinesc intocmai;

7) Ei isi adeveresc trimiterea pana la suferirea chinurilor si a mortii.

De ce Dumnezeu nu repeta Descoperirea Sa?

Pentru ca El a facut aceasta Descoperire odata pentru totdeauna, in vederea mantuirii oamenilor, potrivit planului Sau vesnic. Dumnezeu se descopera atunci cand stie ca aceasta este de cea mai mare trebuinta si de cel mai desavarsit folos. El nu se repeta ca oamenii, pentru ca planul sau iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde repetarea Descoperirii. Repetarea invataturii sau a altui lucru, este semnul nedesavarsirii omenesti. Repetarea Descoperirii dumnezeiesti, adica o noua venire a Vechiului si a Noului Testament, cu o noua intrupare, patimire, moarte si inviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arata ca prima Descoperire sau a fost inselatoare, sau n-a avut loc niciodata, sau a fost necompleta, ceea ce ar fi o necuviinta fata de numele si puterea lui Dumnezeu. Sustinerea ca repetarea Descoperirii ar face pe toti sa creada, nu poate sta in picioare, pentru ca nici in timpul Mantuitorului n-au crezut toti in El, cu toate ca El era Descoperirea insasi. Invatatura pildei bogatului si a saracului Lazar este ca cei invartosati la inima n-ar crede chiar daca ar si invia cineva din morti (Luca XVI, 31).

Care sunt izvoarele prin care putem ajunge la cunoaşterea credinţei sau a Descoperirii lui Dumnezeu? Acestea sunt două: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

1. SFÂNTA SCRIPTURA

Ce este Sfânta Scriptură? Colecţia cărţilor sfinte ale Vechiului şi Noului Testament se numeşte Sfânta Scriptură sau Biblia.

De ce se numeşte Sfânta Scriptură? Pentru că Dumnezeul nostru Preasfânt i-a insuflat şi îndrumat pe oamenii sfinţi în scrierea acestor cărţi cu scopul de a ne învaţă pe noi vieţuirea cea sfântă.

Ce înseamnă cuvântul Biblie? Este cuvânt grecesc şi înseamnă: Cărţi, însă acest cuvânt nu este aici întrebuinţat în sensul lui cantitativ, ci în sensul calitativ, adică semnificaţia lui nu se referă la mai multe cărţi, ci la cărţi mai presus de orice carte, carte în vârful piramidei tuturor cărţilor din lume.

CĂRŢILE VECHIULUI TESTAMENT

Cum sunt împărţite cărţile Vechiului Testament?

Sunt împărţite în patru grupe: legiuitoare, istorice, pedagogice sau morale şi profetice.

Care sunt cărţile legiuitoare ale Vechiului Testament?

Acestea sunt cele cinci cărţi ale lui Moise:

1. Facerea - cartea despre creaţie;                                                                

2. Ieşirea — cartea despre exod;

3. Levitic - cartea despre preoţie şi aducerea jertfelor;                             

4. Numeri - cartea numerelor;

5. Deuterenomul - cartea reînnoirii legilor.

Ce ne învaţă cartea Facerii? În primul rând, ne învaţă despre atotputernicia şi atotînţelepciunea lui Dumnezeu în crearea lumii prin Cuvântul Său creator; în al doilea rând, despre marea Sa iubire pe care a arătat-o în crearea omului după chipul Său; în al treilea rând, despre desăvârşita dreptate arătată de Dumnezeu atunci când a izgonit din rai pe protopărinţii noştri, Adam şi Eva, care, îndrumaţi de Satana, s-au întors nerecunoscători de la Creatorul lor către Pierzătorul lor. Prin aceasta a venit atunci tragedia neamului omenesc.

Ce învăţături primim din cărţile legiuitoare ale Vechiului Testament? Despre cum i-a învăţat Dumnezeu pe oameni, ca prin legea veşnica a Dreptăţii să se pregătească pentru dobândirea Legii Iubirii prin Hristos Mântuitorul.

Care sunt cărţile istorice ale Vechiului Testament? Cartea lui Iosua Navi, Cartea Judecătorilor, Cele patru cărţi ale Regilor, Doua cărţi ale Cronicilor (Paralipomena), Cartea lui Ezdra, Cartea lui Neemia, Cartea despre Estera.

Ce învăţături primim din aceste cărţi istorice? Învăţăm despre participarea activă a lui Dumnezeu în toate evenimentele însemnate, având ca ţel vindecarea, prin Lege, a firii umane căzute, izbăvirea oamenilor din mrejele satanice ale idolatriei şi întoarcerea lor la El, Singurul şi Adevăratul iubitor de oameni, Dumnezeu.

Care sunt cărţile pedagogice şi morale ale Vechiului Testament?

Cartea lui Iov, Cartea Psalmilor, Cartea Pildelor lui Solomon, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor.

Ce învăţăm din aceste cărţi pedagogice şi morale? Învăţăm cum să întâmpinăm întâmplările de fiecare zi şi cum să ne purtăm în toate împrejurările vieţii, fără a pierde din vedere pe Domnul Dumnezeul nostru şi legea Sa.

Care sunt cărţile profetice ale Vechiului Testament?

Acestea sunt: Cărţile celor patru prooroci mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel.

Cărţile celor doisprezece profeţi mici: Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi.

Alte cărţi care sunt folosite în Biserică sunt: Cartea înţelepciunii lui Solomon şi Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah.

CĂRŢILE NOULUI TESTAMENT

Câte cărţi cuprinde Noul Testament?

Noul Testament este practic o singură carte, căci se referă la un subiect central de la prima până la ultima pagină.

Care este acest subiect central?

Subiectul central este o persoană unică, adică Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Din câte cărţi mai mici este alcătuită marea carte a Noului Testament? Din douăzeci şi şapte de cărţi.

Putem, oare, să le numim pe aceste cărţi? Putem, în funcţie de importanţa, iar nu de dimensiunile lor. între ele se găsesc şi unele epistole ale apostolilor care cuprind numai o singură pagină de carte tipărită.

Care sunt cărţile Noului Testament? Acestea sunt:

1. Cele patru Evanghelii: Sfânta Evanghelie după Matei, Sfânta Evanghelie după Marcu, Sfânta Evanghelie după Luca, Sfânta Evanghelie după Ioan;

2. Faptele apostolilor;

3. Şapte epistole soborniceşti: A Sfântului Apostol Iacob – 1, Ale Sfântului Apostol Petru – 2, Ale Sfântului Apostol Ioan - 3 şi A Sfântului Apostol Iuda - 1 ;

4. Patrusprezece epistole ale Sfântului Apostol Pavel şi

5. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.

Ce înseamnă cuvântul Evanghelie?

Evanghelie este traducerea cuvântului grecesc Evanghelion, care înseamnă veste bună sau bună vestire.

Ce aflăm din cele patru Evanghelii?

Aflăm că toate făgăduinţele pe care Dumnezeu le-a făcut oamenilor în Vechiul Testament s-au împlinit şi că toate profeţiile de la Adam încoace s-au adeverit în persoana lui Iisus Hristos.

Ce aflăm din cartea Faptele Apostolilor şi din epistole?

Aflăm despre Pogorârea Duhului Sfânt peste apostoli, despre activitatea lor neîncetată de propovâduire a Evangheliei lui Hristos, de organizare a Bisericii, despre săvârşirea de minuni în numele lui Iisus Hristos şi, de asemenea, aflăm despre viaţa primilor creştini şi despre primele comunităţi creştine.

Cum am putea numi atunci cartea Faptele apostolilor în comparaţie cu Evangheliile?

Am putea-o numi LUCRAREA adevărurilor fundamentale cuprinse în Evanghelii.

Ce învăţăm din epistolele apostolilor?

Prin epistolele apostolilor primim explicarea adevărurilor fundamentale cuprinse în Evanghelii.

Cum ar trebui să se numească aceste epistole în comparaţie cu Evangheliile?

Ar trebui să se cheme: Cărţile EXPLICĂRII adevărurilor fundamentale ale lui Hristos.

Ce învăţăm din cartea Apocalipsa a Sfântului Apostol Ioan Teologul?

Învăţăm despre lupta cea grea a Bisericii împotriva tuturor fiarelor lumii şi ale iadului şi despre biruinţa finală a lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu, asupra tuturor acestor înfricoşătoare puteri ale întunericului.

Cum ar trebui atunci să se numească cartea Apocalipsei în comparaţie cu Evangheliile?

Ar trebui să se numească: Cartea BIRUINŢEI finale a adevărurilor fundamentale cuprinse în Evanghelii, CÂND VA LUA SFÂRŞIT DRAMA LUMII, în care personajul principal a fost de la început Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru.

2. SFÂNTA TRADIŢIE

Ce este Sfânta Tradiţie?

Sfânta Tradiţie cuprinde toate acele bunuri duhovniceşti, pe care le-am moştenit de la sfinţii noştri înaintaşi. Acestea sunt în deplină armonie cu Sfânta Scriptură şi ne ajută să o înţelegem corect.

Care este mai veche: Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiţie? Sfânta Tradiţie.

Care este mai cuprinzătoare? Sfânta Tradiţie. Sfântul Ioan Evanghelistul întăreşte aceasta când spune: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, daca s-ar fi scris cu de-amânuntul, cred calumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin” (Ioan XXI, 25).

Ce cuprinde în special Sfânta Tradiţie? Sfânta Tradiţie cuprinde:

1. Expuneri pe scurt şi formulări ale credinţei noastre ortodoxe;

2. Învăţătura despre cele şapte Sfinte Taine, precum şi modul lor de săvârşire;

3. Canoanele (Pravilele) apostolilor;

4. Canoanele (Pravilele) celor şapte sinoade ecumenice, care s-au ţinut la:

I - Niceea în 325 la care au participat 318 Sfinţi Părinţi;

II - Constantinopol în 381 la care au participat 150 Sfinţi Părinţi;

III - Efes în 431 la care au participat 200 Sfinţi Părinţi;

IV - Calcedon în 451 la care au participat 630 Sfinţi Părinţi;

V - Constantinopol în 553 la care au participat 160 Sfinţi Părinţi;

VI - Constantinopol în 680 la care au participat 170 Sfinţi Părinţi şi la

VII - Niceea în 787 la care au participat 367 Sfinţi Părinţi. (La aceste şapte sinoade ecumenice au participat, aşadar, în total, 2000 de reprezentanţi ai Bisericii creştine din întreaga lume);

5. Canoanele şi pravilele unor sinoade sau soboare locale;

6. Pravilele privind disciplina bisericească ale Sfântului Vasile cel Mare şi ale altor sfinţi;

7. Scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii;

8. Liturghiile şi celelalte slujbe bisericeşti;

9. Vieţile sfinţilor şi mucenicilor creştini;

10. Obiceiuri religioase, semne şi simboluri ca manifestare a credinţei, nădejdii şi dragostei noastre.

Poate fi despărţită Sfânta Tradiţie de Sfânta Scriptură?  Nu. Ele sunt de nedespărţit. Căci în lumina Sfintei Tradiţii înţelegem cu adevărat Sfânta Scriptură şi, în lumina Sfintei Scripturi, preţuim şi iubim Sfânta Tradiţie.

Ce legatura este intre Sf. Scriptura si Sf. Traditie? Sf. Scriptura e rodul Sf. Duh, crescut in pomul Traditiei. Sf. Scriptura e punerea in scris numai a unei parti din toata invatatura data de Mantuitorul prin viu grai, adica din Traditie. Astfel, intre ele e o legatura atat de stransa, incat cu greu s-ar putea face o deosebire intre cuprinsul uneia si al celeilalte. Marturiile lor se sprijina unele pe altele si amandoua alcatuiesc comoara unuia si aceluiasi asezamant dumnezeiesc si omenesc: Biserica. Sf. Traditie intregeste Sf. Scriptura prin talcuirea adevarata. Numai talcuirea data de Sf. Traditie este adevarata, adica profetica si apostolica si primita de Biserica, pentru textul Sf. Scripturi. In al doilea rand, trebuie sa ne servim de Traditie, pentru ca nu toate pot fi luate din dumnezeiasca Scriptura. Sf. Apostoli ne-au dat unele lucruri in Scriptura, altele in Traditie. La textul din Sf. Apostol PAVEL: "Asa dar, fratilor, stati si tineti predaniile pe care le-ati invatat fie prin cuvantul, fie prin epistola noastra" (II Tes. II, 15), Sf. IOAN GURA-DE AUR da aceasta talcuire: "De aici e limpede ca (Apostolul) nu le-a dat toate in scris, ci multe pe cale nescrisa. Si cele scrise si cele nescrise, sunt deopotriva vrednice de credinta, incat socotim Traditia Bisericii vrednica de crezare. E Traditia, nu cerceta mai mult".

Care ar fi consecinţele despărţirii lor una de cealaltă? Consecinţele negative ale unei astfel de despărţiri s-au manifestat printr-o tălmăcire greşită a Sfintei Scripturi, neînţelegeri, erezii, schisme şi, în final, despărţirea Bisericii Soborniceşti.

Cine este chemat să păzească textul Sfintei Scripturi şi curăţenia Sfintei Tradiţii, neîntinate?

BISERICA, pentru că ea este, după cuvintele Apostolului, „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. III, 15). Păstrarea Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii neîntinate este, în primul rând, datoria ierarhiei bisericeşti.

               

INGERII

Ce se înţelege prin cer? Îngerii, care sunt duhuri nevăzute şi sunt nenumăraţi.

Sunt îngerii asemenea oamenilor? Da. Ca şi oamenii, îngerii sunt fiinţe dăruite cu raţiune, cu simţăminte, putere şi nume propriu. Ca şi oamenii, ei îşi găsesc fericirea în Dumnezeu.

Prin ce se deosebesc îngerii de oameni? Îngerii sunt netrupesti şi nemuritori.

Ce sunt îngerii păzitori? Aceştia sunt îngerii cărora li s-a încredinţat să ocrotească şi să apere pe oameni. Chiar Hristos a adeverit aceasta când a spus: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei XVIII, 10).

Toţi îngerii sunt asemenea?

Toţi îngerii au aceeaşi natură, dar se deosebesc prin slavă, putere şi făptuire. Există nouă cete îngereşti: Scaunele, Heruvimii şi Serafimii, Domniile, Stapâniile, Puterile, Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii.

Mai au îngerii în Biblie şi alte numiri? Da, foarte des sunt numiţi „Oştirile cereşti”, „Oştirile lui Dumnezeu”.

De ce sunt numiţi cu numiri militare? Pentru că ei sunt acea forţă dumnezeiască care luptă împotriva duhurilor rele, care se împotrivesc lui Dumnezeu şi care îi atacă oameni.

Ce sunt duhurile rele? Ele au fost cândva îngeri, care însă au căzut de la Dumnezeu şi au devenit vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor.

Cum altfel se mai numesc duhurile rele? Diavoli.

Ce înseamnă acest nume?

Clevetitor sau defăimător. Căci diavolii fără încetare clevetesc şi defăimează pe Dumnezeu şi pe oameni.

Spre ce fapte rele îi îndeamnă fără încetare diavolii pe oameni? Spre toate patimile păcătoase şi faptele rele care sunt împotriva legii lui Dumnezeu şi îndeobşte spre ură, minciună şi silnicie. Aşa cum Domnul Iisus a grăit evreilor, celor care îl prigoneau: „Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul, şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan, VIII, 44).

Cum putem şti dacă unii oameni sunt stăpâniţi de diavol?

După ura lor împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor şi după înşelare şi silnicie.

De care nume se tem diavolii cel mai mult? De numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Al cui nume urăsc necredincioşii cel mai mult? Numele Domnului nostru Iisus Hristos.

               

Ce se intelege prin cuvintul "nevazutelor" ?  Prin aceste cuvinte se intelege lumea nevazuta, adica Ingerii, cum ne explica Sf. Apostol PAVEL, care, dupa citatul de mai sus, din Epistola catre Coloseni adauga: " Ori scaunele, ori domniile, ori incepatoriile, ori stapanirile: toate printr-insul si pentru Dansul s-au zidit" (Colos. I, 16). Aceste nume arata cetele de ingeri, dupa cum vom vedea mai departe.

Care a fost facuta mai intai lumea vazuta sau lumea nevazuta ?

Atat Sf. Scriptura cat si Sf. Traditie ne invata ca lumea nevazuta, lumea ingerilor, a fost facuta mai intai, Domnul insusi spune lui Iov: "Cand s-au facut stelele, laudatu-m-au cu glas mare toti ingerii mei" (Iov XXXVIII, 7). Ingerii au fost facuti cei dintai zice Pastorul lui HERMA . Prin cuvantul "cerul" din primul verset al cartii Facerii: "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul", se intelege lumea nevazuta a cerului, adica ingerii.

Cum si de ce a facut Dumnezeu pe ingeri?

 Dumnezeu a facut pe ingeri din nimic. I-a fost de ajuns sa voiasca, pentru a-i aduce la lumina. El i-a facut din bunatatea Sa.

Ce sunt ingerii?  Ingerii sunt duhuri, adica fiinte fara trup, inzestrate cu minte, vointa si putere, cum spune Sf. Scriptura : " Cel ce face pe ingerii Sai duhuri si pe slujitorii Sai para de foc" (Ps. CUI, 4), si cum adevereste Sf. Traditie. Fapturile inzestrate cu minte sau ratiune, se impart in ingeri si oameni. Fapturile rationale netrupesti sunt ingerii. Ei sunt firi intelegatoare, pentru ca sunt fara de trup, au fost randuiti sa locuiasca sus, in locuri usoare, si sa aiba o fire usoara si repede

Ce insusiri au ingerii?

Ingerii, sunt nemateriali, fiindca sunt netrupesti. De aceea, desi ingerii pot vorbi intre ei, n-au nevoie nici de limba, nici de urechi, ci-si arata gandurile si hotararile fara cuvant material. Cand Sf. Apostol PAVEL ne vorbeste despre limba ingerilor (I Cor. XIII, 1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arata chipul de convorbire intre ingeri. Tot asa, cand vorbeste de "gen nunchiul celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de desubt" (Filipeni II, 10) el nu atribuie ingerilor genunchi si oase, ci arata inchinarea datorata lui Dumnezeu, dupa felul nostru omenesc. Ingerii sunt numiti netrupesti si nemateriali, prin asemanare cu noi.

Ingerii sunt liberi, dispunand in libertate de voia si hotararile lor, asa cum ne dovedeste caderea lui Lucifer. Ingerii sunt inteligenti, in continua miscare si stiutori. Desi ingerii au cunoastere mai inalta ca a noastra, ei nu stiu cele ce sunt in inima si nici cele viitoare. Aceasta arata ca ei sunt marginiti. "Cine a inceput sa existe, zice Fer. TEODORET, acela are o existenta marginita". Ca e asa ne-o spune si cuvantul Mantuitorului, ca fiecare om e sub paza sau sub grija unui inger (Matei XVIII, 10). De aceea, ingerii ocupa loc, se fac vazuti si se arata celor vrednici sub forma chipurilor obisnuite, fiind marginiti, ingerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenti acolo unde sunt trimisi. Cand sunt in cer, nu sunt pe pamant; cand sunt trimisi de Dumnezeu pe pamant, nu sunt in cer. Desi marmiti, ei nu sunt impiedecati de ziduri, de usi, de incuietori, de peceti. Acelora carora Dumnezeu voieste ca ei sa li se arate, ingerii nu li se infatiseaza cum sunt, ci cu o forma schimbata, ca sa poata fi vazuti.

Ingerii nu sunt sfintenia insasi. Ei au sfintenia de la Duhul Sfant. Sfintenia fiind din afara fiintei lor, le aduce desavarsirea prin impartasirea cu Duhul Sfant. Ei isi pastreaza vrednicia prin staruinta in bine, avand libera voie in alegere si necazand niciodata din cinstea de a sedea alaturi de Cel Bun. Puterile ceresti nu sunt sfinte prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfant. Ele au de la Duhul Sfant o masura de sfintenie pe potriva lor. Ele capata nemurirea prin har si participa la luminare si la har potrivit cu vrednicia si cu rangul lor. Ingerii au avut de la inceput o sfintenie data de la Facere. Ei doresc si cauta binele, dupa masura dragostei lor fata de Dumnezeu, ei primesc masura sfinteniei. Intre ei si intre Duhul Sfant e aceasta deosebire ca, pe cand Duhul Sfant are sfintenia prin insasi firea Sa, ingerii au sfintenia prin impartasire.

Multi ingeri castigand fericirea vesnica, au fost intariti in bine. Ei au fost ridicati la o treapta mai presus de firea, lor si daca nu mai pot gresi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu.

De ce se numesc ingeri si care e numarul lor?

Cuvantul inger, care vine din limba latina, iar in aceasta din limba greaca, inseamna vestitor, Ingerii au, printre altele, sa vesteasca oamenilor voia lui Dumnezeu, asa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria ca va naste pe Mantuitorul (Luca I, 26-38), iar pe preotul Zaharia ca el si sotia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca I, 11 - 19). Numarul ingerilor e foarte mare. Sf. Parinti numara noua cete ingeresti ". PSEUDO-DIONISIE Areopagitul le imparte in trei triade, sau trei serii de cate trei. Prima triada e vesnic in jurul lui Dumnezeu, in unire nemijlocita cu acesta si e formata din Serafimii cei cu ctae sase aripi, din Heruvimii cei cu ochi multi si din tronurile prea sfinte. A doua triada e alcatuita din domnii, puteri si stapaniri. A treia triada s formata din incepatorii, arhangheli si ingeri.

Ce scop au ingerii?

 Am vazut ca ei sunt vestitorii voii sau hotararilor lui Dumnezeu. Unii dintre ei, ca firi curate, neinclinate spre rau sau greu de miscat la asa ceva, se misca continuu in cor, in jurul Cauzei prime. Ei canta laudele maririi dumnezeiesti, privesc vesnic slava cea vesnica, nu ca sa se slaveasca Dumnezeu, ci pentru ca si primele firi dupa Dumnezeu sa primeasca binefaceri.

Ingerii slujesc lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Lucrul ingeresc acesta este: Sa faca totul pentru mantuirea fratilor, zice Sf. IOAN GURA DE AUR. Dupa ce am cazut in pacat, Dumnezeu nu ne lasa fara sprijinul Sau. El ne trimite cate un inger, ca sa ajute vietii noastre. Ingerii sunt puternici si gata sa implineasca vointa dumnezeiasca. Ingerii sunt pazitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub paza sau sub grija unui inger. Mantuitorul insusi ne asigura de aceasta cand zice: " Cautati sa nu defaimati pe vreunul dintre acestia mai mici; ca zic voua : ca ingerii lor in ceruri, pururea vad fata Tatalui meu, care este in ceruri" (Matei XVIII, 10).  Fiecare om are doi ingeri: unul al dreptatii, altul al nedreptatii. Deosebim aceasta dupa gandurile bune sau rele din inima noastra. Unii ingeri, ca Arhanghelii, apara popoarele, cum au aratat Moise si Daniil (Deuter. XXXII, 8; Daniil X, 5).

Toi ingerii sunt buni?

Nu toti ingerii sunt buni. Sunt si ingeri rai, care se numesc diavoli. Acestia ispitesc pe oameni si le insufla ganduri rele. Ei pot rataci mintea oamenilor, ducandu-i la calcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul sau Satana poate chiar ucide oameni, dupa cuvantul Mantuitorului: "Acela ucigator de oameni a fost din inceput si intru adevar n-a statut, ca nu este adevar intru dansul. Cand graieste minciuna, dintru ale sale graieste, ca mincinos este si tatal ei" (Ioan VIII, 44). Iar Sf. PETRU indeamna pe credinciosi astfel: "Fiti treji, privegheati, pentru ca potrivnicul nostru, diavolul, ca un leu racnind, umbla cautand pe cine sa inghita" (I Petru V, 8). Cand Durmnezeu ne trimite ingerul Sau pazitor, Satana trimite si el ingerul sau rau, ca sa distruga viata noastra. Omul se afla intre doi, care urmaresc scopuri opuse si se straduiesc sa invinga unul impotriva celuilalt. Dar diavolul nu poate sili pe om la pacat, ci numai il ispiteste. Diavolul nu poate sa faca rau nici omului, nici altei fapturi, daca nu are invoirea de la Dumnezeu. Se cunoaste cazul lui Iov (Iov I, 12; II, 6) si al dracilor care se rugau de Mantui- torul zicand: "De ne gonesti pe noi, da-ne voie sa ne ducem in turma cea de porci. Si a zis lor: Mergeti. Iar ei iesind, au mers in turma cea de porci" (Matei VIII, 31, 32).

De unde le vine diavolilor aceasta rautate?

Aceasta rautate le vine din iubirea de sine si din mandrie. Dumnezeu i-a facut buni, cum a facut bun tot ce exista (Fac. I, 31), dar ei au calcat porunca ascultarii de Dumnezeu si au fost aruncati in intunericul cel mai adanc, cum zice Scriptura: "Si pe ingerii, care nu si-au pazit dregatoria lor, ci si-au lasat lacasul lor, spre judecata zilei celei mari, legaturilor celor vesnice sub intuneric ii tine" (Iuda I, 6). Prin pedeapsa cu focul cel vesnic (Matei XXV, 41), Satan si ingerii lui sunt osanditi in veci si nu pot fi niciodata primitori ai dumnezeiescului har .

PRONIA DIVINA

Dupa facerea lumii Dumnezeu se ingrijeste de ea?

Dumnezeu se ingrijeste de lume. Aceasta lucrare prin care Dumnezeu se ingrijeste de lume se numeste pronie sau providenta. Prin pronie, Dumnezeu pastreaza lumea in totalitatea ei si fiecare lucru si fiinta in parte, le ocroteste si le indreapta spre scopuri bune. Pronia sprijina orice lucrare buna. Ea a produs profetia in Vechiul Testament si planul mantuirii. Ea se arata in toate lucrurile lumii, de la cele mai mici pana la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoaste si le ingrijeste, cum ne spune Mantuitorul insusi: "Cautati la pasarile cerului, ca nici seaman, nici secera, nici aduna in jitnite, si Tatal vostru cel ceresc le hraneste (Matei VI, 26). "Au doar nu se vand doua pasari pentru un ban ? si nici una dintr-insele nu cade pe pa mant fara de Tatal vostru" (Matei X, 29). "Dumnezeu, zice Sf. IOAN GURA DE AUR, nu numai ca a adus la lumina zidirea, dar dupa ce a dus-o, o ingrijeste. De zici ingeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele vazute si nevazute, toate acestea se bucura de pronia Lui. Fara aceasta lucrare, ele se duc, se scurg si pier. Iar CLEMENT Alexandrinul zice: "infatisarea, ordinea si maiestria lucrurilor vazute ne arata pronia dumnezeiasca.

Prin pronie, Dumnezeu nu numai pastreaza, dar si conduce lumea, care va primi o schimbare inspre mai bine. Sf. EFREM SIRUL scrie despre pronie astfel "Am vazut case si m-am gandit la gospodar. Am vazut lumea si am inteles pronia. Am vazut corabie fara carmaci, scufundandu-se. Am vazut faptele oamenilor neispravind nimic fara Dumnezeu, care le conduce. Am vazut cetati si republici deosebite in constitutia lor si am inteles ca toate exista prin randuiala lui Dumnezeu. Turma e de la pastor, iar cresterea tuturor pe pamant e de la Dumnezeu.

Prin pronie, Dumnezeu opreste raul si il intoarce spre bine, cum ne spune Marturisirea lui DOSOFTEI: "Cele rele le stie mai dinainte si le ingaduie Dumnezeu, dar Ei nu se ingrijesc de ele, pentru ca nici nu le-a facut. Dar odata intamplate, ele sunt indreptate spre ceva folositor de catre nesfarsita bunatate, care fara sa le fi facut, le imboldeste spre mai bine cat este in puterea acestora". Dumnezeu pastreaza si conduce lumea, conlucrand cu puterile fapturilor, nu fara ele.

LEGEA NOUĂ DUMNEZEIASCĂ

Ce este noua lege a lui Dumnezeu? Aceasta este legea descoperită şi dată prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mesia.

Cum se mai numeşte această lege nouă? Cea din urmă lege a lui Dumnezeu.

De ce? Pentru că este ultima lege a lui Dumnezeu şi alta nu va mai fi dată până la sfârşitul lumii.

Cum se mai numeşte această nouă lege? Legea lăuntrică a lui Dumnezeu, căci se referă la cele mai lăuntrice cauze ale faptelor noastre exterioare.

Cum să numim, aşadar, această lege a lui Hristos? Legea nouă, cea din urmă, sau lăuntrică, dată de Dumnezeu, consecventă, desăvârşită şi singura lege dumnezeiască mântuitoare.

De ce Dumnezeu nu a dat prin Moise aceeaşi lege pe care a dat-o prin Hristos?

Din acelaşi motiv pentru care noi învăţăm copiii să facă unele, iar pe altele îi oprim să le facă, ca un alfabet al bunei purtări, fără a cerceta şi explica copiilor motivele nevăzute ale anumitor activităţi. Sfântul Apostol Pavel explică aceasta astfel: „Si eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos. Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate” (I Corinteni III,1-2).

Care sunt deosebirile între legea exterioară dată prin Moise şi legea lăuntrică dată prin Iisus Hristos?

Legea exterioară a fost dată ca o lege pregătitoare pentru o mică seminţie de păstori, pe când legea lăuntrică a fost dată tuturor popoarelor de pe pământ, care sunt legate între ele într-o familie duhovnicească şi comună a lui Dumnezeu, prin chiar scump sângele lui Hristos.

CELE MAI MARI DOUĂ PORUNCI ALE LEGII CELEI NOI

Care sunt cele mai mari două porunci ale lui Hristos, sau porunci ale legii celei noi a lui Dumnezeu?

Prima poruncă este: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi din toată puterea ta.” Iar a doua este la fel ca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei XXII, 37-40; Marcu XII, 30-31).

Ce a spus Hristos despre importanţa acestor două porunci? El a spus: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Matei XXII, 40). Şi a mai spus: „Nu este altă poruncă mai mare decât acestea” (Marcu XII, 31).

Aceasta înseamnă cumva că legea cea veche, a celor zece porunci dumnezeieşti, şi-a pierdut însemnătatea şi valoarea prin darea acestor două porunci? Nu. Aceasta înseamnă numai că iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru desăvârşeşte întreaga lege veche, după cum spune şi Apostolul: „Iubirea este deci împlinirea legii” (Romani XIII, 10). Cu alte cuvinte: iubirea este mai presus de poruncă şi de oprire, căci ea înfrânează mai mult decât i se cere şi face mai mult decât ne aşteptăm de la ea.

Ce înseamnă a iubi pe Dumnezeu? Înseamnă a-L iubi mai mult decât orice, decât pe noi înşine, familia, sau lumea, sau orice altceva din lume.

Ce înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima noastră? Înseamnă a ne strămuta toate simţirile noastre într-un singur simţământ de iubire faţă de Dumnezeu.

Ce înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul nostru?

Înseamnă a ne ilumina şi încălzi întregul nostru suflet cu iubire faţă de Dumnezeu.

Ce înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu cu tot cugetul nostru?

Înseamnă a ne călăuzi toate gândurile noastre spre gândul iubirii lui Dumnezeu.

Ce înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu cu toată puterea noastră?

Înseamnă a ne îndrepta toate puterile voinţei noastre spre o faptă bineplăcută lui Dumnezeu, iubirea noastră.

Ce înseamnă a doua poruncă a legii noi: „Să iubeşti pe aproapele tău că pe tine însuţi”? Înainte de toate, înseamnă că trebuie să iubim pe Domnul Iisus Hristos, Omul desăvârşit, ca pe cel mai drag şi cel mai apropiat semen al nostru, iar prin El şi pe ceilalţi semeni ai noştri.

Este iubirea noastră faţă de Iisus Hristos cuprinsă în prima poruncă?

Cu adevărat este, dar acolo se înţelege iubirea pentru El ca Dumnezeu, în acelaşi timp cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, iar aici se înţelege dragostea faţă de El ca om, modelul cel dintâi al omului desăvârşit, „Cel mai desăvârşit dintre fiii oamenilor”.

A vorbit Domnul Iisus Hristos despre datoria de a-L iubi?

Da, şi a fost foarte limpede. El a spus: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei X, 37).

Apoi El a mai spus: „Cel ce Mă urăşte pe Mine, urăşte şi pe Tatăl Meu (Ioan XV, 23). „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi” (Ioan XV, 9). Pe Petru l-a întrebat: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” (Ioan XXI, 15).

El pune această întrebare fiecăruia dintre noi: „Mă iubeşti?”

Şi Sfântul Apostol Pavel spune: „ Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema!” (I Corinteni XVI, 22).

Ce putem spune atunci despre dragostea noastră faţă de alţi oameni?

Precum îl iubim pe Dumnezeu prin Iisus Hristos, tot astfel iubim şi pe oameni prin Iisus Hristos.

Este iubirea noastră faţă de Iisus Hristos temelia iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni?

Este, căci dacă iubim pe Hristos, Dragostea noastră, iubim şi pe toţi cei pe care El îi iubeşte şi pentru care a murit. Astfel, aceste două porunci ne îndatorează a-L iubi pe Iisus Hristos, Nepreţuitul Mijlocitor dintre Dumnezeu şi oameni. Dacă nu avem iubire faţă de El, însăşi iubirea noastră faţă Dumnezeu şi oameni nu poate fi adevărată şi deplină.

Ce mai este scris în Noul Testament despre dragoste?  Într-adevăr, foarte mult. De pildă: cunoaşterea noastră despre Dumnezeu depinde de iubirea noastră faţă de Acesta: „Acela care iubeşte ...l-a cunoscut pe Dumnezeu, iar cel ce nu iubeşte, nu cunoaşte pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire.” De asemenea, pacea noastră depinde de iubirea noastră faţă Dumnezeu: „Dumnezeu este iubire şi cel ce petrece în iubire,acela petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu în el” şi „în dragoste nu este teamă”, iar unde nu

există teamă, acolo este pace. Tot astfel, puterea şi fericirea noastră dar, mai presus de toate,mântuirea noastră şi viaţa veşnică sunt legate de dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii noştri.

Cum ne arătăm în chip văzut dragostea noastră faţă de Dumnezeu?

Prin rugăciune şi împlinirea voii lui Dumnezeu.

Cum ne arătăm în chip practic iubirea noastră faţă de aproapele nostru?

Prin facere de bine. Cu alte cuvinte: fapte de milostenie, cuvinte, gânduri şi rugăciuni, toate şi întotdeauna în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi pentru El.

RUGĂCIUNEA

Ce este rugăciunea creştină?

Este felul nostru de a intra în legătură cu Dumnezeu, prin care ne arătăm credinţa,nădejdea şi dragostea noastră.

Câte feluri de rugăciuni sunt?

Patru feluri: Rugăciunea lăuntrică, Rugăciunea exterioară, Rugăciunea personală şi Rugăciunea comună.

Ce este rugăciunea lăuntrică şi ce este rugăciunea exterioară? Rugăciunea lăuntrică se mai numeşte şi rugăciunea minţii. Aceasta se săvârşeşte în tăcere. Rugăciunea exterioară se rosteşte cu voce tare.

Cât de des trebuie să ne rugăm?

Aceasta depinde de cât de mare este iubirea noastră faţă de Dumnezeu. Cu cât iubim mai mult pe Dumnezeu, cu atât suntem mai des în legătură cu El. Cei mai vrednici sunt cei care se roagă neîncetat lui Dumnezeu, după cum ne spune Hristos: „trebuie să se roage totdeauna” (Luca XVIII, 1).

Cum ne putem ruga neîncetat?

Ne putem ruga neîncetat în gând sau în chip lăuntric. Putem să ne îndreptăm rugăciunile noastre tăcute către Dumnezeu, chiar şi atunci când călătorim sau când lucrăm: lăudându-L, slăvindu-L sau chemându-L în ajutor.

Care este cea mai scurtă rugăciune tăcută? „Doamne Iisuse, miluieste-mă pe mine!”

Ce este rugăciunea personală şi ce este rugăciunea comună?

Rugăciunea personală este aceea săvârşită de om în singurătate, în sine sau tăcut.

Rugăciunea publică este rugăciunea omului însoţită cu cea a altor oameni, în biserică sau în alt loc.

Care dintre aceste rugăciuni sunt obligatorii pentru fiecare creştin?

Ambele feluri de rugăciuni sunt obligatorii pentru fiecare creştin. Trebuie să ne rugăm tainic, lăuntric şi, de asemenea, public şi cu voce tare. Trebuie să ne rugăm în tot locul, şi când suntem singuri, dar şi împreună cu alţi creştini, în biserică. Sfinţii fac astfel.

Care sunt momentele principale ale fiecărei rugăciuni adevărate?

Fiecare rugăciune are de obicei trei părţi: mulţumire, cerere şi mărire. Mai întâi, mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce am primit de la El, apoi îl rugăm să ne dea ceea ce ne este de trebuinţă într-un anumit moment, iar în al treilea rând aducem slavă şi preamărim bunătatea, puterea şi slava Sa.

RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ

Rugăciunea desăvârşită pe care o rostim în casa noastră şi în biserică este rugăciunea domnească. Ea se numeşte astfel deoarece Domnul Iisus Hristos a încredinţat-o ucenicilor Săi ca pildă de rugăciune.

Ce cuprinde rugăciunea domnească?

Mai întâi, are o chemare sau salutare, apoi şapte cereri iar la sfârşit slavoslovia.

Ce este rugaciunea particulara?
Rugaciunea particulara este cea facuta de fiecare credincios singur, sau impreuna cu ai sai, sau cu alti credinciosi, in orice loc, in orice timp si citita sau spusa pe de rost, dupa alcatuirea gata facuta, dintr-o carte de rugaciuni, sau chiar scoasa din taina inimii sale.

O astfel de rugaciune este cea facuta de Mantuitorul pe calea dintre Betania si Ierusalim (Luca 11, 1); cea facuta de Sfantul Apostol Petru pe acoperisul casei din Iope (Fapte 10, 9); cea facuta de vames in templu (Luca 18,13); cea facuta de Sfintii Apostoli Pavel si Sila in temnita (Fapte 16, 25) si altele.

Pentru ce este insotita rugaciunea de unele semne vazute, precum semnul sfintei cruci, starea in genunchi, facerea de metanii, ridicarea mainilor si altele?

In timpul rugaciunii ne inchinam, facand semnul sfintei cruci, batem metanii, stam in genunchi si altele, spre a spori evlavia noastra launtrica si a o face vazuta.

De cate feluri este rugaciunea, dupa cuprinsul ei?

Dupa cuprins, rugaciunea, este de trei feluri:

1. Rugaciunea care are ca scop sa laude pe Dumnezeu;

2. sa-I multumeasca lui Dumnezeu;

3. sa-I ceara tot ceea ce este dupa voia Sa.

Care sunt foloasele rugaciunii?

Prin rugaciune se poate dobandi de la Dumnezeu orice dar. Dumnezeu insa nu implineste totdeauna si numaidecat rugaciunile noastre.  Fericitul Augustin ne spune ca rugaciunea este «cheia vistieriei darurilor dumnezeiesti», incat de la Dumnezeu poti dobandi orice lucru bun prin rugaciune. insusi Mantuitorul fagaduieste acest lucru, cand zice: “si toate cate veti cere, rugandu-va cu credinta, veti primi” (Matei 21, 22). Si iarasi: “Cereti si se va da voua” (Matei 7, 7). Asadar, cand ne aflam in stramtorare, sa alergam la sprijinul lui Dumnezeu; ca El ne va ajuta, asa cum a ajutat pe Sfintii Apostoli in timpul furtunii (Luca 8, 24). De aceea, cel ce se indaratniceste si nu vrea sa roage pe Dumnezeu, in primejdie, nu are drept sa se planga.

Dumnezeu nu implineste totdeauna si numaidecat rugaciunea noastra. Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat optsprezece ani la Dumnezeu pentru intoarcerea fiului ei la Hristos.

Dumnezeu Se lasa de multe ori rugat, pentru ca rugaciunea noastra sa fie facuta cu tot dinadinsul, dandu-ne prilej sa cinstim dupa cuviinta darurile primite. Deci, de voim cu adevarat sa ni se implineasca rugaciunea, sa ne rugam cu atat mai mare staruinta si caldura, cu rat Dumnezeu intarzie cu implinirea cererii noastre. Asa facea orbul din Ierihon: cu cat Hristos Se facea ca nu-i ia rugaciunea in seama, cu atat el striga mai tare: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma” (Luca 18, 38).

Cand implineste Dumnezeu mai repede rugaciunile noastre?

Dumnezeu implineste rugaciunile noastre mai repede:

1. cand sunt insotite de fapte bune si de post;

2. cand chemam mijlocirea Sfintilor;

3. cand sunt facute de mai multi impreuna.

1. Postul si rugaciunea sunt cele doua aripi ale nadejdii, zice Fericitul Augustin. Cornelie sutasul, barbat drept si temator de Dumnezeu, insotind rugaciunea lui cu post si cu alte fapte bune, a fost ascultat (Fapte 10, 38). De altfel multe cetati si popoare au scapat de mari primejdii in urma rugaciunilor unite cu vreo fagaduiala.

2. Rugaciunea facuta in fata sfintelor icoane sau langa sfintele moaste ale Sfintilor este mai ascultata si mai repede implinita de Dumnezeu. Este mai ascultata si mai repede implinita chemand ajutorul Sfintilor, fiindca acestia sunt prieteni ai lui Hristos, fii si mostenitori ai lui Dumnezeu.

3. Dumnezeu asculta mai curand rugaciunea facuta laolalta cu mai multi. Negresit Dumnezeu este pretutindeni, dar nu in orice loc asculta intr-acelasi chip rugaciunile. Ca zice Domnul Iisus Hristos: “Iarasi graiesc voua ca daca doi dintre voi se vor invoi pe pamant in privinta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, Care este in ceruri” (Matei 18, 19). «Aceasta rugaciune, daruita din toata inima, hranita din credinta noastra, ingrijita prin adevar, intreaga prin nevinovatie, curata prin castitate, agapa infrumusetata cu podoaba faptelor bune, aceasta rugaciune suntem datori s-o inaltam la altarul lui Dumnezeu, ea avand a dobandi pentru noi toate de la Dumnezeu” 

Cand, dupa uciderea Apostolului Iacov, Sfantul Petru a fost inchis in temnita, rugaciunile neincetate, facute de crestini pentru dansul la Dumnezeu, au fost atat de puternice, incat Dumnezeu a trimis un inger si in chip minunat a eliberat pe Petru din inchisoare (Fapte 12, 1-11). Rugaciunea laolalta a mai multora este ca focul in gramada de carbuni; se aprind unul de la altul, se aprinde chiar si butucul neuscat.

Cand si pentru ce nu ne asculta Dumnezeu rugaciunile?

Dumnezeu nu asculta si nu implineste rugaciunile atunci cand cerem ceva pagubitor si cand nu suntem vrednici sa fim ascultati.

1. Dumnezeu Se aseamana cu un medic care, din grija pentru bolnav, nu ii ingaduie ce i-ar fi pagubitor. Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat staruitor la Dumnezeu sa impiedice plecarea fiului sau in Italia si nu a fost ascultata; pentru ca aceasta calatorie a dat Fericitului Augustin prilejul de intoarcere la Dumnezeu. «O, Doamne! Tu atunci nu ai ascultat pe mama; spre a-i implini ceea ce ea cerea de atata vreme», a spus mai tarziu Fericitul Augustin

2. Adesea Dumnezeu nu ne implineste rugaciunile fiindca nu suntem vrednici sa ne fie implinite: ne rugam fara evlavie si fara incredere (Iacov 1, 6-7); sau, pacatosi fiind, nu voim sa ne dezbaram de relele apucaturi (Ioan 9, 31); sau rugaciunea e fara staruinta, ca si cum lucrul cerut nu ar avea nici un pret, sau rand cerem rau (Iacov 4, 5; Marcu 10, 38).

3. Totusi nimeni nu se roaga in desert. Nici o rugaciune, nici cea bine facuta, nici cea rau facuta, nu este pierduta inaintea lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu nu implineste ce 1 se cere, El da negresit altceva mai bun, ne incredinteaza Sfantul Ioan Gura de Aur. Cu alte cuvinte, Dumnezeu poate implini mai cu prisosinta lucrurile pe care le cerem sau le gandim (Efes. 2, 20).

Ce se intampla cu cel ce nu se roaga?

Cel ce nu se roaga cade usor in pacat si nu poate sa se mantuiasca. Cine nu se roaga nu are nici o putere in lupta cu ispitele, el este ca un ostas fara arma, ca o pasare fara aripi, ca o masina fara aburi, ca o trestie care se pleaca incotro bate vantul. «Cel ce nu se roaga e mort gata; e ca un peste pe uscat, zice Sfantul Ioan Gura de Aur; e ca un om care nu primeste nici o hrana. Daca Mantuitorul a petrecut nopti intregi in rugaciune, «noi ce trebuie sa facem ca sa ne mantuim?» – intreaba Sfantul Ambrozie al Mediolanului. Ne spune chiar Mantuitorul ce sa facem: sa staruim in rugaciune (Matei 26, 41).

Cum trebuie facuta rugaciunea ca sa fie bine primita de Dumnezeu?

Rugaciunea noastra ca sa fie bine primita de Dumnezeu trebuie:

1. Sa fie facuta in numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos, adica sa cerem ce vrea si El. Ca zice: “Adevarat, adevarat graiesc voua: orice veti cere de la Tatal intru numele Meu, va da voua” (Ioan 16, 23). Si Mantuitorul vrea tot ce sporeste marirea Tatalui si mantuirea sufletelor noastre. Deci cine cere acestea se roaga in numele lui Iisus Hristos.

Prin Rugaciunea domneasca cerem numai ce vrea Hristos, si, cum El insusi este Acela Care ne-a dat aceasta rugaciune, cand rostim Tatal nostru inseamna ca ne rugam in numele lui Iisus Hristos. Daca cerem insa bogatie, pieirea vrajmasului, castig la jocurile de noroc, slava desarta, – adica «daca cerem ce este primejdios sufletului, nu ne rugam in numele lui Iisus Hristos”330 (Fer. Augustin, Cuvantarea LXXX (De Oratione), op. cit., vol. 11, p. 43 si 50).

2. «Sa ne rugam cu mintea intreaga si cu evlavie», adica rugandu-ne, sa ne gandim numai la Dumnezeu.

·         Rugaciunea facuta cu mintea intreaga inseamna gand neimpartit, cuget nerisipit in timpul cat facem rugaciunea. Daca rugaciunea este «vorbirea mintii cu Dumnezeu»,  atunci se cuvine ca la rugaciune sa ne adunam toata luarea aminte; tot gandul nostru sa-l indreptam numai la Dumnezeu; se cuvine sa lepadam din minte toata grija cea lumeasca si sa cugetam numai la Dumnezeu. Deci sa nu cinstim pe Dumnezeu numai cu buzele, iar gandul sa se imprastie departe.

·         cine se roaga cu nepasare ori cu mintea imprastiata nu are nici un folos de rugaciune.

·         Rugaciunea facuta cu evlavie cere o oarecare pregatire, o supraveghere a simturilor si o tinuta potrivita a trupului.

·         La rugaciune se cuvine sa ne supraveghem ochii si sa nu privim la dreapta si la stanga. Mantuitorul zice: “Cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa ta, roaga-te” (Matei 6, 6). Camara e inima, iar simturile sunt poarta; deci ele trebuie bine zavorate, ca prin ele vine sminteala in timpul rugaciunii.

·         la rugaciune sa ne ferim de orice tinuta nepotrivita cu aceasta sfanta lucrare. Negresit, un bolnav sau un om prea obosit poate sta cum ii vine mai la indemana, dar cine e sanatos si odihnit sa ia aminte, sa stea cu cuviinta. E bine sa facem rugaciunea in picioare, daca cumva in genunchi suntem atrasi la somn – nevoie care bantuia si pe Parintii din pustie. Cei cu multa incercare intr-ale rugaciunii ne sfatuiesc indeosebi la rugaciunea in picioare, insotita de metanii dese.

3. Rugaciunea sa fie facuta cu  staruinta; adica sa nu slabim in rugaciune, chiar daca nu suntem auziti curand. «Daca nu ai primit inca darul rugaciunii sau al cantarii de psalmi, staruie cu putere si-l vei primi; prin urmare nu te descuraja, daca nu l-ai primit”. Sa facem cum fac copiii, care nu contenesc din strigat pana ce nu dobandesc ce doresc. «Oamenii se supara cand sunt gramaditi cu cereri, Dumnezeu insa iubeste pe cel ce staruieste» (Sf. Ioan Gura de Aur), precum insusi spune in pilda judecatorului nedrept care, suparat de staruinta femeii care-i cerea dreptate, pana la urma n-a avut incotro si, ca sa scape de ea, i-a facut dreptate (Luca 18, 2-7). «Asadar, indrazneste, staruind incordat in sfanta rugaciune”, ne spune un Parinte din pustie  (Evagrie Monahul).

Dumnezeu pune adesea la grea incercare statornicia rugatorului, cum de pilda a pus Iisus pe femeia cananeeanca (Matei 15, 23-28); orbul din Ierihon.

4. Rugaciunea sa fie facuta cu inima curata, adica libera de pacatul de moarte, sau cel putin cuprinsa de dorinta cinstita de pocainta. Inima curata inseamna a fi liber nu numai de orice legatura pacatoasa, ci si de orice dragoste pentru tot ce nu e placut lui Dumnezeu.  “Stim ca pe pacatosi Dumnezeu nu-i asculta…” (Ioan 9, 31), fiindca este drept a inlatura de la bunatatile dumnezeiesti pe cel ce nu se supune voii Sale. Dar si un pacatos poate nadajdui sa fie auzit de Dumnezeu, daca se caieste cu tot dinadinsul de greselile sale (Luca 18, 13).

5. Rugaciunea sa fie facuta supunandu-ne voii lui Dumnezeu, adica sa lasam in grija Lui implinirea rugaciunilor noastre. Asa S-a rugat Mantuitorul in gradina Maslinilor: “Nu voia Mea, ci voia Ta sa fie” (Luca 22, 42), asa cere sa ne rugam noi in Rugaciunea Domneasca: “Faca-se voia Ta” (Matei 6,10). Dumnezeu stie mai bine ce ne este de folos; de aceea sa lasam in grija Lui implinirea cererii noastre. «De multe ori, rugandu-ma, zice Evagrie Monahul, am cerut sa mi se implineasca ce am socotit eu ca e bine si am staruit in cererea mea, silind fara judecata voia lui Dumnezeu; nu am lasat Lui sa randuiasca ce stie El ca este de folos. iar primind, m-am intristat foarte pe urma, fiindca nu am cerut sa se faca mai bine voia lui Dumnezeu. Ca lucrul nu mi-a iesit asa cum credeam».

6. Rugaciunea sa fie facuta cu umilinta, cu zdrobirea inimii: cu o launtrica incredintare de slabiciunea si de nevrednicia noastra.

Proorocul David este unul dintre cei ce au primit daruri mari de la Dumnezeu; si el facuse fapte bune si placute lui Dumnezeu si, cu toate acestea, il aflam graind: “… Fiinta mea este ca o nimica inaintea Ta” (Ps.38,7). intr-o asemenea stare sufleteasca sa ne infatisam lui Dumnezeu la rugaciune si sa cerem numai de la bunatatea Lui darurile ce El ar binevoi sa ni le dea; sa nu asteptam nimic altceva decat ce va vrea sa dea indurarea Lui.

 “Rugaciunea celui smerit va patrunde norii”, zice inteleptul Sirah (35,18).

Rugaciunea vamesului si a sutasului sunt pline de smerenie, iar Daniil s-a rugat tot cu o astfel de umilinta, zicand: “… Ca nu pentru faptele noastre drepte aducem inaintea Ta rugaciunile noastre cele fierbinti, ci pentru milele Tale cele mari” (Dan. 9, 18).

De altfel, rugaciunea, ea insasi, este o lucrare de umilinta, pentru ca prin ea ne dam seama in ce masura avem nevoie de Stapanul cerului si al pamantului.

7. Rugaciunea sa fie facuta cu incredere fiasca; cu neclintita incredintare ca Dumnezeu, intru indurarea Lui, ne va asculta daca ii vom cere bunatati care sa slujeasca slavei Sale si mantuirii sufletelor noastre. Increderea fiasca in Dumnezeu este din partea noastra o datorie, asupra careia Dumnezeiescul invatator binevoieste sa ne atraga luarea-aminte cand ne povatuieste, in Rugaciunea Domneasca, sa socotim pe Dumnezeu sub duioasa insusire de Tata. Mantuitorul a avut grija pe de o parte sa ne incredinteze, prin invataturi limpezi si prin pilde lamuritoare, despre insusirea de Parinte milostiv a lui Dumnezeu; iar pe de alta parte, sa ne arate ca cele mai multe dintre vindecarile minunate, pe care le-a facut El, se datoresc increderii celor lecuiti. Increderea este rasplatita cu prisosinta (Evr. 10, 35). “Si toate cate veti cere, rugandu-va cu credinta, veti primi” (Matei 21, 22).

Rugaciunea sutasului Cornelie (Fapte 10,2) este pilda de rugaciune cu incredere. Cine insa se indoieste, cine nu are incredere nu va primi nimic (Iacov 1, 6).

8. Seara, sa multumim lui Dumnezeu pentru bunatatile primite in timpul zilei, rugandu-L sa ne ierte greselile facute peste zi si sa ne ocroteasca si in timpul noptii.  Mantuitorul prelungea adesea rugaciunea de seara pana tarziu in noapte.  Moartea isi trimite solia de cele mai multe ori noaptea, ca sa cheme la divanul de judecata al lui Dumnezeu; de aceea rugaciunea de seara graieste, in adevar, despre moartea zilei, dar si despre cele ale mortii noastre. Astfel, rugaciunea de seara e prilejul de cercetare a cugetului, pentru ajungerea la o desavarsita pocainta. Cerceteze-se tot crestinul in fiecare seara, nu numai de castigul material de peste zi, ci si de cum s-a ingrijit de folosul sufletului sau.

9. Inainte si dupa amiaza sa multumim lui Dumnezeu pentru hrana pe care El ne-a dat-o si sa-L rugam sa ne fereasca de pacatul imbuibarii.  Mantuitorul multumeste Parintelui ceresc inainte si dupa masa (Matei 15, 36). Daniil in groapa cu lei a multumit indata pentru hrana ce i s-a trimis prin ingeri. “Cand vei manca si te vei satura”, zice Moise, “ia aminte de tine, sa nu se ademeneasca inima ta si sa uiti de Dumnezeu” (Deut. 11, 11-12).

In ce loc putem sa ne rugam?

In ce priveste locul unde trebuie sa facem rugaciunea, este de stiut ca pentru cel ce se roaga bine, orice loc este potrivit: “in tot locul tamaie se aduce numelui Meu” (Mal. 1, 11) si “Voiesc dar ca sa se roage barbatii in tot locul” (I Tim. 2, 8).

Mantuitorul Se ruga in templu si in sinagoga, in loc pustiu si in munti, in foisor si in gradina Maslinilor, pe cruce si in alte locuri.

Iacob Patriarhul isi facea rugaciunea pe camp.  Daniil Proorocul, in groapa cu lei, Sfintii Apostoli Pavel si Sila, in temnita, unde culcati si incatusati in lanturi au zguduit inchisoarea din temelii (Fapte 16, 25-26).

Dumnezeu primeste sa 1 se graiasca in tot locul (Fapte 17, 24), dupa cum aminteste Mantuitorul femeii samarinence (Ioan 4, 23). Deci ne putem ruga oriunde. Dumnezeu nu tine seama de nici un fel de loc, pentru ca El cere doar inima cucernica

Dar nu este oare vreun loc hotarat pentru rugaciune?

Da, este un asemenea loc, harazit numai rugaciunii, este biserica, sau casa lui Dumnezeu: “Casa Mea, casa de rugaciune se va chema” (Matei 21, 13). Domnul nostru Iisus Hristos Se duce sa Se roage in templu si in sinagoga, iar crestinii in vremea prigoanelor se duceau in pesteri, la casele lor de rugaciune, chiar cu primejdia vietii lor. Rugaciunea facuta in biserica, in loc Sfintit, unde tot ce ne inconjoara ne indeamna la uitarea grijilor zilnice si la evlavie, are mai multa putere.

 Rugaciunile facute in biserica sunt negresit mai bine primite, fiindca aici nu suntem singuri. Sfintii, ale caror icoane sunt zugravite pe pereti, ne intovarasesc in rugaciune si duc la picioarele Celui Prea inalt rugile noastre (Apoc. 5, 8; 8,4).

Aici “si puterile ingeresti sunt de fata la adunarile credinciosilor si e de fata insasi puterea Domnului si Mantuitorului nostru si, pe langa aceasta, si duhul Sfintilor si cred ca si al celor mai de demult adormiti, precum si desigur al acelora care mai sunt inca in viata…”

Biserica este locul de rugaciune caruia i se potriveste, fara indoiala, fagaduinta Mantuitorului: “Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei 18, 20). Deci, cei ce zic ca nu este nevoie sa mergem sa ne rugam in biserica, deoarece lumea intreaga este Biserica lui Dumnezeu, nu numai ca gresesc, dar nici nu stiu ce este rugaciunea. Pentru ca omul de buna credinta nu se roaga numai in biserica, ci se roaga mult si staruitor si in alt loc, unul ca acela se va duce negresit si la biserica.

Dar despre singuratate, ca loc de rugaciune, ce se poate spune?

In adevar si singuratatea este un loc foarte prielnic pentru rugaciune. Sfintii din pustie, mari Dascali ai rugaciunii, s-au rugat mai mult si mai ales in singuratate, dupa pilda data de insusi Mantuitorul, Care de multe ori Se ruga in locuri singuratice, in pustie (Luca 5, 16), in munti si mai ales in muntele Maslinilor (Luca 22, 39). Singuratatea insa nu inseamna numaidecat pustie, ci si loc retras, o incapere unde sa poti face rugaciunea in liniste. Despre un asemenea loc graieste Evanghelia cand zice: “Tu insa cand te rogi intra in camara ta si inchizand Ziua ta roaga-te Tatalui…” (Matei 6, 6). in singuratate, adica la o parte de tulburarea lumii, rugaciunea se poate face mai bine. Pestele scapa de mreaja pescarului ascunzandu-se in gropile cele mai ferite; asa si omul care vrea sa scape, cand se roaga, de ispitele satanei, sa fuga in singuratate, zice Sfantul Efrem Sirul.

Ce trebuie sa cerem de la Dumnezeu in rugaciune?

In rugaciunile noastre catre Dumnezeu, trebuie sa cerem mai intai cele ce adauga maririi Sale si ajuta mantuirii sufletelor noastre.

Sa cerem cele ce sporesc marirea lui Dumnezeu si ajuta mantuirii sufletelor noastre: “Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si acestea toate (adica mancarea, bautura si imbracamintea) se vor adauga voua” (Matei 6, 33). Sau, cu alte cuvinte: «Cereti in rugaciunile voastre ca sa obtineti lucruri ceresti si netrecatoare, pentru ca primindu-le ca atare sa mosteniti imparatia cerului si sa va bucurati de cele mai mari bunuri.

Iar cele pamantesti si mici de care aveti nevoie pentru trebuintele trupului, vi le va da Tatal pe deasupra, in masura trebuitoare»349 (Origen, Despre Rugaciune, c. XIV, trad. cit., p. 229). «Cereti bunatatile viitoare si veti primi bunatatile de acum.

Nu doriti lucrurile de aici, ca le veti avea negresit»350 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia 22 la Matei, op. cit., vol. IV, p. 184). Cel ce cauta bunatati ceresti dobandeste negresit si pe cele pamantesti. imparatul Solomon a cerut intelepciune, spre a carmui bine poporul Israil, iar Dumnezeu i-a dat nu numai intelepciune, ci si prisos de bunatati pamantesti (III Regi 3, 11-13).

Deci trebuie sa ne rugam pentru cele trebuincioase vietii, atat pentru noi, cat si pentru altii, dar sa tinem seama ca nu cumva sa cerem lucruri care sa priveasca relele noastre inclinari, ca Dumnezeu nu asculta asemenea rugaciuni (Iacov 4, 3). Cine cere lui Dumnezeu bogatie, dregatorii, slava desarta ori altele de acest fel, nu cauta marirea lui Dumnezeu, ci lucruri trecatoare; acela injoseste pe Dumnezeu, Domnul si Stapanul, la treapta de slujitor al poftelor lui, al zgarceniei lui, al vietii lui desfranate. Cum ar putea sa-l asculte Dumnezeu?   «Sa nu cerem de la Dumnezeu ce vrem noi, ci ce vrea El» (Evagrie Monahul).

FERICIRILE

Domnul nostru Iisus Hristos S-a suit în munte şi îi învăţa pe ucenicii Săi zicând:

1.„FERICIŢI CEI SĂRACI CU DUHUL, CĂ A LOR ESTE ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR.”

Cei săraci cu duhul sunt aceia care se consideră pe sine foarte mici în comparaţie cu măreţia lui Dumnezeu, şi care tânjesc să se înalţe la Dumnezeu şi în împărăţia Lui.

2.„FERICIŢI CEI CE PLÂNG, CĂ ACEIA SE VOR MÂNGÂIA.”

Cei care plâng în lumea aceasta trecătoare se aseamănă Fiului lui Dumnezeu, care niciodată nu a zâmbit, dar foarte adesea a plâns, din pricina neînţelegerii, a păcatelor şi patimilor omeneşti.

3.„FERICIŢI CEI BLÂNZI, CĂ ACEIA VOR MOŞTENI PĂMÂNTUL.”

Cei blânzi sunt iubitori de oameni şi răbdători. Datorită blândeţii Sale, Hristos este numit Mielul lui Dumnezeu. Cei mândri şi mânioşi sunt potrivnici celor blânzi. Ei grabnic câştigă, dar tot grabnic şi pierd. Cei blânzi dobândesc după un timp. Creştinii au fost prigoniţi de păgâni şi aproape nimiciţi, dar astăzi ei stăpânesc pământul.

4.„FERICIŢI CEI CE FLĂMÂNZESC ŞI ÎNSETEAZĂ DE DREPTATE, CĂ ACEIA SE VOR SĂTURA.”

Cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate sunt oamenii care nu pot răbda nedreptatea din lume. Ei vor vedea biruinţa lui Hristos Cel înviat, care va învinge toate puterile răului şi inimile lor vor fi pline de mulţumire şi bucurie. Ei vor vedea şi biruinţa Bisericii prigonite şi se vor bucura.

5.„FERICIŢI CEI MILOSTIVI, CĂ ACEIA SE VOR MILUI.”

După cum ne purtăm cu fiii lui Dumnezeu, tot astfel se va purta şi Dumnezeu cu noi. Milă pentru milă. Dar multa milostivire dumnezeiască este cu mult mai mare decât milostivirea oamenilor. „Aceştia vor primi însutit” le-a spus Domnul celor milostivi. Milostivirea este o virtute îndoită: personală şi socială. Suntem milostivi şi faţă de noi

înşine, atunci când nu uităm de sufletul nostru şi mântuirea lui. Egoismul, răzbunarea şi cruzimea sunt vrăjmaşii milostivirii.

6. „FERICIŢI CEI CURAŢI CU INIMA, CĂ ACEIA VOR VEDEA PE DUMNEZEU.”

Inima omului este ochiul curat de trebuinţă pentru a privi pe cele duhovniceşti, în primul rând pe Dumnezeu. Prin îndelunga lucrare şi prin harul lui Dumnezeu inima se poate curaţi de toate necurăţirile păcatului, după cum ne dau mărturie Vieţile sfinţilor. Gândurile şi dorinţele rele întinează şi orbesc inima.

7.„FERICIŢI FĂCĂTORII DE PACE, CĂ ACEIA FIII LUI DUMNEZEU SE VOR CHEMA.”

Hristos este numit împăratul păcii. El a dăruit pacea Sa ucenicilor Săi. Fiecare poate da ceea ce are. Dacă avem în inimile noastre pace, putem să o dăruim şi celorlalţi. Pacea minţii, a inimii şi a voinţei - întreita pace în unitate - aceasta este adevărata pace dumnezeiască a sufletului. Sufletul necumpătat nu poate avea pace.

8.„FERICIŢI CEI PRIGONIŢI PENTRU DREPTATE, CĂ A LOR ESTE ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR.” Să fii prigonit pentru dreptate înseamnă a te asemăna lui Hristos şi apostolilor. În Biserica Ortodoxă s-au arătat mulţi mucenici, care au suferit pentru dreptate şi care s-au sălăşluit în împărăţia cerească a lui Hristos. Sfântul Apostol Petru spune: „Căci este mai bine, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, să pătimiţi făcând cele bune, decât făcând cele rele!” (I Petru III, 17).

9.„FERICIŢI VEŢI FI VOI CÂND VĂ VOR OCĂRI ŞI VĂ VOR PRIGONI ŞI VOR ZICE TOT CUVÂNTUL RĂU ÎMPOTRIVA VOASTRĂ, MINŢIND PENTRU MINE.”

Aici Hristos vorbeşte despre pătimirea pentru El a celor ce-L urmau. Ei vor fi batjocoriţi, defăimaţi şi chinuiţi. Dar ei trebuie să rabde toate cu credinţă neclintită şi nădejde în El, căci va veni ca Cel din urmă Biruitor şi Drept Judecător. El va despărţi atunci pentru veşnicie drepţii de păcătoşi.

CONCLUZIE „BUCURAŢI-VĂ ŞI VĂ VESELIŢI, CĂ PLATĂ VOASTRĂ MULTĂ ESTE ÎN CERURI!”

Bucuraţi-vă în lacrimi, bucuraţi-vă în pătimire, bucuraţi-vă în moarte, căci cei mai buni din neamul omenesc, care au străbătut această cale spinoasă ca şi voi, vă aşteaptă acum în lumea cealaltă, unde domneşte Hristos, şi unde nu este durere, nici întristare, nici suferinţă, ci viaţă şi bucurie veşnică.

SFANTA LITURGHIE

Care este fapta si dovada cea mai inalta prin care omul cinsteste si preamareste pe Dumnezeu?

Dintre toate actele noastre de cult prin care cinstim si preamarim pe Dumnezeu cel mai desavarsit este sacrificiul sau jertfa.

Ce este jertfa?

Jertfa este daruirea plina de iubire si evlavie a unui obiect in cinstea lui Dumnezeu. Prin aceasta voim sa aratam ca El, ca ziditor a toate, este stapanul tuturor lucrurilor si ca noi, ca fapturi ale Lui, atarnam intru totul de El. Astfel ii recunoastem stapanirea si puterea si marturisim datoria noastra de recunostinta si de iubire fata de El, pentru toate cate ne-a dat.

Este veche jertfa?

Este tot atat de veche si raspandita ca religia insasi. inclinatia de a cinsti pe Dumnezeu prin jertfa este sadita chiar in firea omului; de aceea gasim jertfa in toate religiile, la toate popoarele si in toate vremurile. Aducerea de jertfa incepe chiar cu primii oameni, si anume cu jertfa lui Cain si Abel, despre care ne marturiseste prima carte a Sfintei Scripturi: "Dar dupa un timp, Cain a adus jertfa lui Dumnezeu din roadele pamantului. Si a adus si Abel din cele intai nascute ale oilor sale si din grasimea lor" (Fac. 4, 3-4). Indeosebi la evrei, jertfele au fost oranduite de Dumnezeu insusi, prin Moise, care a intocmit cu de-amanuntul atat felul sau materia jertfelor, cat si timpul si randuiala sau chipul in care trebuiau aduse. Acestea le gasim descrise mai ales in cartea a treia a Sfintei Scripturi, numita Levitic, sau Cartea Preotilor, scrisa de Moise.

Noi, crestinii, aducem jertfa lui Dumnezeu? Da.

Care este aceasta jertfa?  Sfanta Euharistie, adica insusi Sfantul Trup si Sange al Domnului.

Cum se numeste slujba in timpul careia se pregateste si se aduce jertfa Sfintei Euharistii?  Sfanta Liturghie.

Cine a intemeiat Sfanta Liturghie? Sau cine ne-a invatat si ne-a poruncit s-o savarsim?  Mantuitorul Insusi.

Cand si cum?

In ajunul mortii Sale pe cruce, adica Joi seara, la Cina cea de Taina. Serband atunci Pastele, impreuna cu ucenicii Sai, "Iisus luand painea si binecuvantand a frant si a dat ucenicilor Sai, zicand: "Luati, mancati, acesta este Trupul Meu". Luand apoi paharul si multumind, le-a dat lor zicand: "Beti dintru acesta toti: acesta este Sangele Meu al Legii celei noi, care pentru multi se varsa, spre iertarea pacatelor" (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; I Cor. 11, 23-25).

In locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sange de tapi si de vitei (vezi les. 24, 18), Mantuitorul intemeiaza o Lege noua, sau un legamant nou intre Dumnezeu si oameni, pecetluindu-1 cu insusi Trupul si Sangele Sau pe Golgota. Mantuitorul le dadea Sfintilor Sai Apostoli, la Cina, sub forma nesangeroasa a painii si vinului, aceasta jertfa pe care trebuiau sa o aduca de atunci inainte Ucenicii Sai, dupa porunca Sa: "Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea!" (Luca 22, 19 si 1 Cor. 11, 24 si 25). Prin aceste cuvinte El randuieste pe Apostolii Sai drept arhierei sau preoti slujitori ai jertfei celei noi, intemeiata atunci de El.

Urmand porunca Domnului si invatatorului lor iubit, Sfintii Apostoli si mai apoi ucenicii lor savarseau zilnic Jertfa Mantuitorului spre neintrerupta aducere aminte de El. Ei faceau intocmai ca Domnul, Care, la Cina, inainte de a frange si a imparti painea, a binecuvantat, iar cand le-a intins paharul, a multumit (lui Dumnezeu-Tatal) (Matei 26, 27; Marcu 14, 22-23; Luca 22, 17-18 si I Cor. 11, 23 s.u.). Adunandu-se deci pentru rugaciune, Sfintii Apostoli si ucenicii lor multumeau si se rugau indelung ca Domnul sa prefaca painea si vinul de pe masa lor in insusi Sfantul Sau Trup si Sfantul Sau Sange, cu care apoi se impartaseau. Acelasi lucru au facut mai tarziu si urmasii Sfintiti si legiuiti ai Sfintilor Apostoli, adica arhiereii si preotii, carora ei le-au impartasit harul dumnezeiesc de a savarsi aceasta Sfanta Taina.

Astfel a luat nastere o randuiala de slujba sfanta, cunoscuta la inceput sub diferite numiri, ca: frangerea painii (Fapte 2, 42), Masa sau Cina Domnului (I Cor. 10, 16), Euharistie (multumire). Mai pe urma, aceasta sfanta slujba a primit numele de Liturghie, sub care o cunoastem azi si care inseamna: lucrare sau slujba publica, obsteasca, randuita si savarsita spre folosul tuturor.

Ce este, prin urmare, Sfanta Liturghie?

Este o randuiala de sfinte rugaciuni, in timpul carora se savarseste si se aduce jertfa fara de sange a Legii celei Noi, intemeiata de Mantuitorul la Cina cea de Taina si incredintata de El Sfintilor Sai Apostoli, iar de acestia, urmasilor lor Sfintiti (arhierei si preoti), pentru a fi savarsita de-a pururea in Biserica crestina, spre pomenirea Lui si spre iertarea pacate-lor membrilor Bisericii Lui.

Cine poate savarsi slujba Sfintei Liturghii?

Numai arhiereii si preotii cu hirotonie legala, adica sfintiti si asezati dupa randuiala canonica a Bisericii. Cei caterisiti sau indepartati din slujba si cei vinovati de pacate grele nu mai pot liturghisi. Diaconul nu poate sluji singur, ci totdeauna numai cu arhiereul sau cu preotul.

In afara de preotul savarsitor al Sfintei Jertfe, pentru savarsirea Sfintei Liturghii mai trebuie neaparat cel putin un cantaret care sa dea raspunsurile la strana si sa ajute pe preot in anumite momente ale slujbei. Acesta conduce in cantarile Sfintei Liturghii pe credinciosii care iau parte la slujba.

Unde se savarseste Sfanta Liturghie?

Numai in biserica sau in paraclise si capele sfintite si cu Antimis, in partea cea mai sfanta, adica in Sfantul Altar. Numai in cazuri cu totul exceptionale, ca de pilda pe campul de lupta, si numai cu invoirea episcopului locului, Sfanta Liturghie se poate savarsi si in afara de biserica, intr-o casa sau intr-un loc curat, pe o masa pe care se intinde Sfantul Antimis. Fara de el nu se poate savarsi Sfanta Liturghie nici in biserica, unde sta totdeauna pe Sfanta Masa, si nici in afara de biserica.

In ce zile si in ce vreme din zi se savarseste Sfanta Liturghie?

In manastiri si in catedralele episcopale se savarseste Sfanta Liturghie in fiecare zi. In bisericile de enorie se face Sfanta Liturghie de obicei numai in zilele de Duminica si in sarbatori, iar in zilele din cursul saptamanii se face numai atunci cand este nevoie, mai ales sambata, cand se fac parastase si pomeniri pentru morti prevazad ca toti preotii de enorie sunt datori sa faca Sf. Liturghie in fiecare sambata.

Cat priveste vremea anumita sau ceasul din zi la care trebuie sa inceapa slujba Sfintei Liturghii, dupa predania veche a Bisericii, este ceasul al treilea din zi, care corespunde cam cu ceasul 9 dimineata, dupa numaratoarea noastra, cand Domnul a fost rastignit pe cruce (Marcu 15, 25) si cand S-a pogorat Sfantul Duh peste Sfintii Apostoli. De va fi nevoie, se poate savarsi Sfanta Liturghie si mai devreme sau mai tarziu, dar nu mai inainte de a se lumina de ziua si nici dupa amiaza.

Abateri de la aceasta regula se fac numai la anumite praznice imparatesti, si anume la Paste, la Craciun (nu peste tot) si in unele locuri la Boboteaza, cand Sfanta Liturghie se savarseste dis-de-dimineata (Tipicul cel Mare (sau manastiresc) - zis al Sf. Sava - Invatatuirile din Liturghier (cap. pentru vremea slujbei) si Scrisoarea sinodala Patriarhului ecumenic Paisie I catre Patriarhul Nicon al Moscovei (1655). Raspuns la intrebarea 2

 Sunt, in cursul anului, si zile in care nu se face Liturghie, nici chiar in manastiri?

Da. Sunt acele zile in care Tipicul si cartile de slujba prevad ajunarea deplina, adica post desavarsit pana seara, si anume:

a) Vinerea Patimilor (fiind zi de intristare si de post negru, ziua in care Domnul a fost rastignit pe Cruce si ingropat);

b) Luni si marti in prima saptamana din Postul Pastilor (fiind primele zile de post, cu ajunare deplina).

c) Miercurea si vinerea din Saptamana Branzei (fiind zile premergatoare si pregatitoare pentru Postul Paresimilor, cu ajunare si metanii);

e) Vinerea dinaintea Craciunului si a Bobotezei, cand aceste doua sarbatori cad duminica sau lunea (pentru ca atunci se ajuneaza)(Pentru zilele fara Liturghie si motivarea lor, vezi: Triodul (ed. 1946, p. 704,141, 74); Tipicul Bisericesc (al Sf. Sinod), ed. 1893, p. 269, 104, 108, 116 si 120; Mineiele pe Decembrie si Ianuarie (ed. 1893, p. 11). Comp. si Simion al Tesalonicului, Raspuns la intrebarea 56 (trad. rom. cit. p. 328-329).

Cate Liturghii avem in Biserica Ortodoxa?

Avem trei Liturghii, si anume:

a) Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului (+407);

b) Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (+379);

c) Liturghia Darurilor mai inainte sfintite sau a Sfantului Grigorie cel Mare (Dialogul), Episcopul Romei (-604).

Unde gasim scrisa randuiala acestor Liturghii?

In cartea de slujba cu titlul: Sfintele si dumnezeiestile Liturghii, pe care noi o numim de obicei, mai pe scurt, Liturghierul si care se afla totdeauna in altar, la indemana preotului liturghisitor.

Aceste trei Liturghii se pot savarsi oricand in timpul anului?

Nu, ci fiecare dintre ele se savarseste numai in anumite rastimpuri din cursul anului, in chipul urmator:

a) Liturghia Sfantului Vasile se savarseste numai de 10 ori pe an, si anume:

- in primele cinci duminici din Postul Mare;

- in joia si sambata Patimilor;

- in ajunul Craciunului (24 decembrie) si ajunul Bobotezei (5 ianuarie);

- in ziua Sfantului Vasile (1 ianuarie)

b) Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite se slujeste (in manastiri) in tot timpul Postului Mare, in afara de urmatoarele zile din postul acesta:

- toate sambetele (cand se savarseste Liturghia Sf. Ioan, iar in Sambata Patimilor, a Sf. Vasile);

- toate Duminicile (cand se savarseste Liturghia Sf. Vasile, iar in Duminica Floriilor, a Sf. Ioan);

- sarbatoarea Bunei-Vestiri (rand se face Liturghia Sfantului Ioan);

- Joia Patimilor (cand se face Liturghia Sf. Vasile);

- Luni si marti din prima saptamana si Vinerea Patimilor (zile in care nu se face nici o Liturghie).

In bisericile de mir, Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite se slujeste de obicei numai miercurea si vinerea din Postul Mare (mai ales in prima saptamana).

c) Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur se face in toate celelalte zile de Duminici si sarbatori din timpul anului in care nu se savarseste vreuna din celelalte doua Liturghii. Ea este Liturghia obisnuita in Biserica Ortodoxa, savarsindu-se de cele mai multe ori in cursul anului bisericesc.

Ce este Liturghia Darurilor mai inainte sfintite?

Aceasta Liturghie are o randuiala aparte, deosebita de a celorlalte doua. Ea e formata din doua slujbe deosebite: Vecernia si Liturghia, contopite laolalta. Partea ei de la inceput nu este altceva decat prima jumatate a Vecerniei pana la Vohod, sau iesire; iar a doua parte este alcatuita din randuiala Liturghiei obisnuite, incepand de la Apostol si avand Heruvic si Rugaciunea Amvonului, proprii, dar lipsindu-i in intregime partea dintre Heruvic (iesirea cu Sfintele Daruri) si ectenia de dupa Axion. Ii lipseste deci tocmai partea care alcatuieste miezul Liturghiei, si anume Jertfa, adica sfintirea si prefacerea Darurilor. De aceea, aceasta Liturghie nici nu se poate numi o Liturghie deplina, desavarsita, ca celelalte; dupa cum o arata si numele, ea este mai degraba o slujba solemna a impartasirii cu Sfintele Daruri slujite sau sfintite mai dinainte, in timpul uneia din cele doua Liturghii depline sau propriu-zise.

Care este obarsia acestei Liturghii?

Este urmatoarea:

Slujba Sfintei Liturghii a fost privita totdeauna ca un prilej de bucurie si de luminare sufleteasca, intrucat, prin impartasirea cu Sfintele Daruri care se sfintesc intr-insa, il avem intre noi pe Hristos, Mirele nostru Ceresc, Care petrece intru noi si noi intru El (Ioan 6, 56). Aceasta bucurie nu se potrivea insa cu zilele Postului Mare, zile de intristare si de pocainta, cand Mirele este luat de la noi (comp. Matei 9, 15 si Luca 5, 34-35).

De aceea, consfintind o veche traditie a Bisericii, soborul Parintilor adunati la Laodiceea (Asia Mica, 360-380) a hotarat sa nu se mai savarseasca Liturghie si sa nu se mai serbeze pomenirea Sfintilor Mucenici, care era impreunata cu Liturghia in timpul Postului Mare, decat Sambata si Duminica, zile in care postul era mai putin aspru (canoanele 49 si 51).

Erau insa crestini care doreau sa se impartaseasca si in celelalte zile din cursul saptamanii si mai ales miercurea si vinerea. Ca sa impace aceasta dorinta pioasa a credinciosilor cu hotararile Sinodului de la Laodiceea, s-a luat obiceiul de a opri o parte din Darurile Sfintite la Liturghia de sambata si duminica, pentru a impartasi cu ele pe credinciosi in celelalte zile in care nu se putea savarsi Liturghie. Iar ca sa nu se intrerupa ajunarea obisnuita dintre zilele de post, impartasirea aceasta avea loc spre seara, indata dupa slujba Vecerniei. Randuiala impartasirii, destul de simpla la inceput, a devenit incetul cu incetul din ce in ce mai sarbatoreasca, fiind incadrata intre slujba Vecerniei de o parte si rugaciunile si ceremoniile din randuiala Liturghiei, care erau mai ales in legatura cu Taina impartasirii, de cealalta. Cele doua slujbe, deosebite la inceput, in cadrul carora avea loc impartasirea credinciosilor in zilele de post, s-au contopit cu timpul intr-o singura slujba, care s-a numit Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.

Soborul al cinci-saselea al Sfintilor Parinti (Trulan 692), a hotarat ca aceasta Liturghie sa se faca in toate zilele postului Paresimilor, afara de sambete si duminici, precum si de sarbatoarea Bunei-Vestiri (canonul 52).

 In cate parti mai mari se poate imparti randuiala Sfintei Liturghii?

In doua parti mari, si anume:

a) Proscomidia, care se savarseste in taina;

b) Liturghia propriu-zisa, care se savarseste in auzul credinciosilor. La randul ei, liturghia propriu-zisa se imparte in doua parti, dintre care cea dintai poarta numele de Liturghia catehumenilor, iar a doua, Liturghia credinciosilor,

 Ce este Proscomidia?

Proscomidia (de la cuvantul grecesc nposhomideo = "a aduce, a pune inainte, a oferi, a face dar") este randuiala pregatirii darurilor de paine si de vin, care alcatuiesc materia jertfei. Aceasta prima parte a Liturghiei se savarseste intreaga in taina, in timpul slujbelor premergatoare Liturghiei (Utrenia sau Ceasurile), inauntrul altarului, si anume in latura lui dinspre miazanoapte, pe o masa mica sau in scobitura facuta inadins in perete si numita proscomidiar, care la unele biserici mai mari are chiar forma unei incaperi aparte, din stanga altarului. Miezul Proscomidiei il alcatuieste alegerea si pregatirea materiei de jertfa din darurile de paine si de vin aduse de credinciosi.,

 Ce forma si ce numire poarta painea adusa de credinciosi pentru Liturghie?

Poarta numele de prescuri, adica painisoare facute din framantatura dospita si avand uneori forma rotunda, dar mai ales forma de cruce, in patru cornuri, amintind Crucea pe care s-a rastignit Mantuitorul si inchipuind cele patru laturi ale lumii. Partea lor de la mijloc se cheama pecete, pentru ca are intiparita pe ea semnul lui Iisus, adica crucea inchisa intr-un patrat cu literele de la inceput ale numelui Mantuitorului: Is. (Iisus), Hr. (Hristos), Ni Ka (adica Iisus Hristos biruieste), astfel:, Is Hr Ni Ka

Aceasta pecete e facuta cu un instrument de lemn, pistornic sau pristolnic.

Prescurile aduse de credinciosi sunt insotite de obicei de cate o lumanare, care se aprinde in sfesnicul de la Proscomidie, si de pomelnic, adica o foaie de hartie pe care sunt scrise numele credinciosilor, vii si morti, ce se vor pomeni la Liturghie.

 Ce inchipuie prescurile si vinul aduse de credinciosi pentru Liturghie?

Ele inchipuie sau infatiseaza mai intai insasi fiinta trupeasca si sufleteasca a credinciosilor, pe care ei o aduc ca jertfa lui Dumnezeu, sub aceasta forma. De ce? Pentru ca, spre deosebire de jertfele din Legea Veche, care constau din carnuri sau din roadele pamantului si din care se hraneau nu numai oamenii, ci si animalele, painea si vinul sunt alimente care alcatuiesc numai hrana omului, si anume hrana lui de capetenie. Ele nu numai ca intretin viata trupeasca a omului, ci totodata o si simbolizeaza in chipul cel mai potrivit.

In al doilea rand, painea, facuta din atatea boabe de grau stranse laolalta, si vinul, iesit din zdrobirea in acelasi teasc a atator ciorchini de boabe de struguri, simbolizeaza si unitatea sau legatura nevazuta care leaga intre ei pe toti fiii Bisericii, facand din ei un singur trup: Trupul tainic al Domnului.

In felul acesta, painea si vinul aduse de credinciosi alcatuiesc si semnul vazut prin care se arata ca ei iau parte cu adevarat la jertfa care se aduce la Liturghie si ca isi dau obolul lor la ea.

 Toata painea sau toate prescurile aduse de credinciosi devin materie a Jertfei sau sunt folosite la Proscomidie?

Nu. Numai anumite parti scoase de preot din ele: Sfantul Agnet si miridele (particele).

 Ce este "Sfantul Agnet"?

Este partea patrata sau pecetea pe care preotul o scoate cu copia din cea dintai prescura folosita la Proscomidie si o aseaza apoi pe Sfantul Disc. Se numeste Agnet, de la cuvantul grecesc Agnet, adica Miel, pentru ca ea inchipuie pe Mantuitorul, Care, prin asemanarea cu Mielul injunghiat de evrei la Pastele lor, a fost numit de catre Sfantul Ioan Botezatorul "Mielul lui Dumnezeu, Care ridica pacatele lumii" (Ioan 1, 29). Sf. Agnet este painea care, prin sfintire, se va preface in Sfantul Trup al Domnului, cel jertfit pe Cruce. De aceea, preotul intipareste intr-insul cu copia Patima Domnului, strapungandu-1 in chip crucis si pronuntand cuvintele din Sfanta Scriptura, unde ni se istoriseste cum sutasul a impuns cu sulita, coasta Mantuitorului (Ioan 19, 34).

 Ce sunt miridele?  "Miridele" (de la cuvantul grecesc = parte, particica) sunt particele marunte de paine, scoase de catre preot din celelalte prescuri folosite la Proscomidie si asezate pe disc, alaturi de Sfantul Agnet, in cinstea Sfintilor si pentru pomenirea capeteniei bisericesti (arhiereul locului), a carmuirii tarii, a ctitorilor si a credinciosilor vii si morti ale caror nume sunt scrise pe pomelnicele aduse de crestini. Miridele - atat cele pentru sfinti cat si cele pentru credinciosi - nu se prefac in Trupul Domnului ca Sf. Agnet, ci numai se impartasesc de sfintenia pe care o primesc de la Sf. Agnet, langa care sunt .

 Cum se aseaza painea (Sf. Agnet si miridele) pe Sf. Masa?

Sf. Agnet se aseaza in mijlocul Sf. Disc. in dreapta lui se aseaza prima mirida (mai mare) scoasa in cinstea Sfintei Fecioare, in stanga, noua miride pentru ceilalti Sfinti (impartiti in cele noua cete sau grupe), in par-tea de jos, mirida pentru arhiereul locului, pentru Patriarhi, pentru Carmuirea tarii si pentru ctitori, iar mai jos, miridele pentru credinciosii vii si morti, despartite in doua gramajoare.

 De ce se aseaza painea pe Sf. Disc in chipul aratat sau ce inchi-puie aceasta asezare?

Sf. Agnet si miridele asezate astfel pe Sf. Disc inchipuie si infatiseaza Biserica intreaga, atat cea de pe pamant (luptatoare), cat si cea din ceruri (biruitoare), adica acea mare familie a tuturor fiilor lui Dumnezeu, stransa in jurul Intemeietorului si Capului ei nevazut, Hristos Mantuitorul, asa cum a rugat El pe Tatal ca unde este El sa fie si ai Lui (Ioan 17, 24).,

Sau, cum spune asa de frumos Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului: "Am inteles cum prin aceasta inchipuire si istorisire a Sfintei Proscomidii vedem pe insusi Iisus si intreaga Biserica a Lui. In mijloc (il vedem) pe Iisus Hristos insusi, Lumina cea adevarata si Viata cea vesnica. El este in mijloc prin Agnet, iar Maica Lui, de-a dreapta prin mirida, Sfintii si ingerii de-a stanga, iar dedesupt intreaga adunare a credinciosilor Lui dreptmaritori. Aceasta este taina cea mare: Dumnezeu intre oameni si Dumnezeu in mijlocul dumnezeilor, care se indumnezeiesc de la Cel ce dupa fire este Dumnezeu, Care S-a intrupat pentru dansii. Aceasta este imparatia ce va sa vie si petrecerea vietii celei vesnice: Dumnezeu cu noi, vazut si impar-tasit".

 Cum se pregatesc cinstitele Daruri?  Dupa ce toarna vin si apa in Sf. Potir, preotul aseaza steluta crucis peste Sf. Disc, acopera si Discul si Potirul cu acoperamintele lor, apoi pe amandoua cu acoperamantul cel mare. Rosteste rugaciunea Proscomidiei sau a punerii inainte, prin care roaga pe Dumnezeu sa binecuvanteze acele Daruri, sa le primeasca in altarul Sau cel ceresc si sa pomeneasca atat pe cei ce le-au adus, cat si pe cei pentru care s-au adus. In sfarsit, preotul tamaiaza Darurile, altarul si biserica intreaga, inchipuind prin aceasta revarsarea darurilor Duhului Sfant peste Biserica si peste credinciosi.,

 Darurile binecuvantate astfel sunt prefacute acum in Sfantul Trup si Sange?  Nu inca. Atata vreme cat raman la Proscomidie, Sf. Agnet de pe Disc si vinul din Sf. Potir nu se prefac inca in Trupul si Sangele Domnului, ci sunt numai un simbol, o icoana sau o inchipuire a Sfantului Trup si Sange. Ele nu mai sunt insa nici paine simpla si vin obisnuit, ca oricare altul, ci, datorita binecuvantarii si rugaciunii savarsite asupra lor, au devenit "cinstitele Daruri", consfintite, harazite, afierosite sau inchinate lui Dumnezeu.

Toate cele savarsite pana acum la Proscomidie sunt numai simboale475 (Nicolae Cabasila, op. cit. trad. cit., cap. VI, p. 34).

 Ce anume simbolizeaza sau inchipuie cele savarsite la Proscomidie?

Acestea inchipuie pe de o parte nasterea si copilaria Domnului, iar pe de alta, Patimile Lui.

Astfel, prescura cea dintai, din care se scoate Sf. Agnet, inchipuie pe Sf. Fecioara, din care S-a nascut Domnul, dupa trup; scoaterea Sf. Agnet din prescura inseamna intruparea si nasterea Domnului din Sf. Fecioara. Proscomidia inchipuie locul Nasterii (Betleemul) si al vietii Mantuitorului, dinainte de Botez (Nazaret, Capernaum), iar discul tine locul ieslei din staulul de vite in care a fost culcat Pruncul dupa nastere. Acoperamintele sunt scutecele cu care a fost infasat dumnezeiescul Prunc de catre Magii de la Rasarit. Asezarea stelutei desfacute peste Sfantul Disc simbolizeaza steaua care i-a calauzit pe magi spre locul nasterii, iar tamaierea sau cadirea inseamna darurile: aur, smirna si tamaie, aduse dumnezeiescului Prunc de catre Magii de la Rasarit. Acoperirea darurilor si ramanerea lor tainica la Proscomidiar inseamna vremea necunoscuta a vietii lui Iisus, inainte de inceperea lucrarii Sale in lume, viata pe care Sfintele Evanghelii nu ne-o istorisesc.

Pe de alta parte, cele savarsite la Proscomidie ne duc cu gandul la Rastignirea si Patimile Domnului.

Astfel, Proscomidia inchipuie Golgota sau locul Rastignirii; strapungerea Sf. Agnet crucis si impungerea lui cu copia inchipuie jertfa sangeroasa a Domnului, adica rastignirea Lui pe cruce, impungerea sfintei coaste cu sulita; copia inlocuieste sulita cu care ostasul a impuns pe Domnul in coasta. Vinul si apa turnate in potir inchipuie Sangele si apa care au curs din sfanta coasta, iar Potirul inlocuieste atat paharul de la Cina, cat si vasul cu fiere si cu otet din care 1 s-a dat sa bea Celui Rastignit si in care, dupa traditie, Sfantul Ioan Evanghelistul ar fi strans si pastrat o parte din dumnezeiescul Sange care a curs din ranile . Discul este patul (nasalia) pe care Iosif si Nicodim au asezat Trupul Domnului (dupa coborarea de pe Cruce). Maica Domnului, care a zabovit indurerata langa crucea Fiului Sau rastignit (Ioan 19, 25), este si ea de fata aici, sub forma miridei triunghiulare asezate de-a dreapta Sf. Agnet.

 De ce partea de la inceputul Liturghiei se numeste "Liturghia catehumenilor" sau a celor chemati?

Pentru ca, in vechime, pe langa crestinii botezati puteau lua parte la ea si catehumenii, adica aceia care se pregateau sa intre in crestinism, trebuind sa invete mai intai adevarurile de credinta crestina. Ea tine de la Binecuvantare pana la cuvintele "Cei chemati, iesiti!...", cand catehumenii trebuiau sa paraseasca biserica.

 Care sunt partile mai de seama ale Liturghiei catehumenilor?

Acestea sunt urmatoarele:

- Binecuvantarea mare

- Ectenia mare

- Antifoanele

- Vohodul inic sau iesirea cu Sf. Evanghelie

- Imnul trisaghion (Sfinte Dumnezeule...)

- Citirile din Sfanta Scriptura (Apostolul si Evanghelia)

- Ectenia staruitoare sau intreita

- Ectenia pentru catehumeni

Ce binecuvantare se da la inceputul Liturghiei si care este intelesul ei?

Se da binecuvantarea cea mare prin cuvintele: "Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Spunand aceste cuvinte, preotul face semnul crucii cu Evanghelia peste Antimisul de pe Sfanta Masa. Credinciosii, binecuvantand impreuna cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvantati ei insisi de El. Prin aceste cuvinte exprima si o speranta ca vom face parte din imparatia cereasca, din imparatia luminii si a iubirii Preasfintei Treimi, a Carei intrare o pregateste Sfanta Liturghie.

 Ce este Ectenia mare?  Este o rugaciune rostita de diacon, din mijlocul bisericii sau de un preot din altar si alcatuita din mai multe cereri pentru felurite trebuinte sufletesti si materiale ale obstii credinciosilor. La fiecare dintre aceste cereri, credinciosii (strana, cantaretii sau corul) raspund: "Doamne miluieste!", strigat pios dupa ajutorul lui Dumnezeu.

Ectenia mare o gasim si la inceputul altor slujbe, ca Vecernia si Utrenia etc.

 Ce sunt Antifoanele care urmeaza dupa Ectenia Mare si ce inchipuie?  Sunt trei imne cantate pe rand de cele doua strane. Dintre acestea unele au fost alcatuite de imparatul bizantin Justinian in cinstea Mantuitorului.

Fiind alcatuite parte din versete din Psalmi, parte din cantari ale Legii Noi, Antifoanele ne duc cu gandul la vremea cand Mantuitorul venise pe pamant, era in lume, dar lumea inca nu-L cunostea. Ele inchipuie vremea dinainte de Sf. Ioan Botezatorul, dinainte de a se aprinde Lumina (Ioan 1, 8-10), cand era inca nevoie de prooroci care sa vesteasca venirea Domnului. De aceea se canta la Antifoane psalmii profetici, in care se prooroceste aceasta venire.

Fericirile alcatuiesc Antifonul din urma. Ele fac parte din cea dintai cuvantare mare (Predica de pe munte), tinuta de Mantuitorul Hristos oamenilor (Matei 5, 3-12) si inchipuie inceperea lucrarii in lume a Domnului. Deschiderea usilor imparatesti la sfarsitul Antifonului al treilea arata ca Mantuitorul iese din taina vietii necunoscute de pana acum si Se arata lumii.

 Ce inchipuie Vohodul cel mic sau iesirea cu Sfanta Evanghelie?

Inchipuie iesirea Mantuitorului in lume, spre propovaduirea Evangheliei. Sf. Evanghelie intruchipeaza pe Hristos insusi; de aceea cantam acum: "Veniti sa ne inchinam si sa cadem la Hristos". Luminile care sunt purtate inainte inchipuie pe Sfantul Ioan Botezatorul si Inaintemergatorul, cel care a pregatit calea Domnului (Marcu 1, 2-3), si pe toti proorocii Legii Vechi, care au prevestit venirea Lui.

 Ce inseamna cuvintele "intelepciune drepti"! Prin aceste cuvinte preotul sau diaconul arata poporului Sf. Evanghelie, inaltand-o in vazul tuturor, inainte de a intra in Sf. Altar. Prin ele preotul vrea sa spuna credinciosilor: "Aceasta Sfanta Evanghelie, care se va citi indata, este singura si adevarata intelepciune: intelepciunea dumnezeiasca (I Cor. 1, 24-30 si Col. 2, 2, 3); se cuvine, deci, s-o ascultati stand drepti in picioare, in semn de respect, iar nu stand jos, ca pana acum". La noi insa credinciosii isi arata respectul fata de Sf. Evanghelie ingenunchind in timpul citirii ei, ca si cum ar asculta pe Domnul insusi. Cei care stau in picioare nu fac un pacat.

 Ce inchipuie Apostolul si Evanghelia?

Apostolul, adica citirea unei bucati din Faptele sau din Epistolele Apostolilor, inchipuie trimiterea Sfintilor Apostoli la propovaduire, iar citirea Evangheliei inchipuie pe insusi Mantuitorul propovaduind multimilor.

 Ce inchipuie cadirea sau tamaierea din timpul Apostolului?  Inchipuie atat pe Sf. Apostoli, cat si mireasma invataturii dumnezeiesti raspandite de ei in toata Biserica, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel: "Multumire fie adusa lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori in Hristos si descopera prin noi, in tot locul, mireasma cunostintei Sale! Pentru ca suntem lui Dumnezeu buna mireasma a lui Hristos intre cei ce se mantuiesc si intre cei ce pier" (II Cor. 2, 14-15).

 De ce partea a doua a Liturghiei se numeste "Liturghia credinciosilor"?

Se numeste asa pentru ca in vechime nu puteau lua parte la savarsirea ei decat credinciosii, adica crestinii care primisera botezul si care nu se facusera vinovati de pacate grele. Cei ce trebuiau sa se pocaiasca pentru pacate ieseau din biserica odata cu catehumenii. E cea mai sfanta parte a Liturghiei, fiindca in timpul ei se savarseste Sfanta Taina a Euharistiei. De aceea se mai numeste si Liturghia Euharistica sau propriu-zisa. Incepe cu ectenia: "Cati suntem credinciosi, iara si iara cu pace Domnului sa ne rugam!" si tine pana la sfarsitul Liturghiei.

 Care este miezul sau mima Liturghiei credinciosilor?

Este savarsirea sau aducerea Sfintei Jertfe, adica Sfintirea si preface-rea Darurilor in Sfantul Trup si Sange si apoi impartasirea cu ele.

 Unde se face sfintirea Darurilor?

Pe Sfanta Masa, dar cinstitele Daruri se afla pana acum tot la proscomidiar si deci trebuie aduse la Sfanta Masa.

 Cand se face aceasta aducere?

In timpul Vohodului mare sau al iesirii cu cinstitele Daruri.

 Ce inchipuie Vohodul mare sau iesirea cu Sfintele Daruri?

Este stramutarea sarbatoreasca a cinstitelor Daruri de la Proscomidie, unde au fost pregatite, prin mijlocul bisericii, la Sf. Masa, unde urmeaza sa fie Sfintite, prin puterea Duhului Sfant invocata de episcopul sau preotul liturghisitor asupra lor (epicleza). Aceasta inchipuie ultimul drum facut de Domnul din Betania in Ierusalim, inainte de Patimile si moartea Sa, adica intrarea Sa triumfala in Ierusalim, unde trebuia sa Se. Mai inseamna procesiunea de ingropare a Domnului, adica ducerea Sfantului Sau Trup de la Golgota la locul unde era sapat mormantul. Preotul si diaconul, care poarta Sf. Disc si Sf. Potir cu cinstitele Daruri, inchipuie acum pe Iosif din Arimateea si pe Nicodim, care au coborat trupul Domnului de pe Cruce si l-au pus in mormant.

 Pentru ce preotul oprindu-se cu cinstitele Daruri in mijlocul bisericii, face aici pomeniri?

Pomenirile de aici se fac dupa pilda talharului rastignit in dreapta lui Iisus, care a castigat fagaduinta raiului, pentru ca a rugat pe Domnul: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta!" (Luca 23, 42).

 Ce face preotul dupa ce intra cu cinstitele Daruri in Altar si ce inchipuie cele ce se fac atunci?

Preotul aseaza cinstitele Daruri pe Sf. Antimis care se gaseste intins pe Sf. Masa, ia acoperamintele cele mici si le pune deoparte, pune peste Sf. Disc si Sf. Potir acoperamantul cel mare, le tamaie si apoi inchide usile imparatesti si trage dvera (perdeaua).

Sfanta Masa inchipuie acum Golgota (locul Rastignirii) sau gradina in care se afla mormantul Domnului. Asezarea cinstitelor Daruri pe ea inseamna punerea in mormant a Domnului. Sfantul Antimis si Sfantul Disc tin locul mormantului; cele doua acoperaminte mici sunt stergarul sau naframa pusa pe fata Domnului si giulgiurile cu care a fost infasurat; acoperamantul cel mare este piatra pusa pe intrarea mormantului; cadirea Darurilor aminteste aromatele cu care a fost uns trupul Domnu-lui si miresmele aduse de sfintele femei (mironosite) la ingropare (Ioan 19, 39-40). Steluta care ramane pe Sf. Disc este pecetea pusa pe piatra mormantului, inchiderea usilor imparatesti inchipuie pogorarea Domnului la iad cu sufletul, iar tragerea dverei (perdelei) inchipuie inconjurarea mormantului cu straja (Matei 27, 62-66). De aceea si rugaciunile pe care le rosteste acum preotul ne vorbesc de patimile, moartea si ingroparea Domnului.

 Sfintirea Darurilor se face indata dupa punerea lor pe Sfanta Masa?

Nu. Ci se face mai intai pregatirea sufleteasca a credinciosilor, in vederea acestei infricosate clipe a Sfintei Liturghii.

 Cum se face aceasta pregatire sau ce ni se cere pentru a lua parte cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe?

Iubire si pace intre noi si credinta fierbinte.

 Cum ne aratam acum iubirea dintre noi?

Dupa o ectenie in care rugam pe Dumnezeu sa ne dea o zi buna, de pace, iertare de greseli, sfarsit crestinesc si raspuns bun la infricosata judecata de apoi, diaconul ne indeamna cu glas inalt: "Sa ne iubim unii pe altii...". E porunca pe care Mantuitorul a dat-o Sfintilor Apostoli si printr-insii si noua: "Porunca noua va dau: ca sa va iubiti unul pe altul..." (Ioan 13, 34 si 15, 12). In vechime, credinciosii din biserica, urmand poruncii Sfintilor Apostoli, isi dadeau acum sarutarea sfanta sau a pacii (Rom. 16, 16; 1 Cor. 16, 20; 1 Petru 5, 14); barbatii se sarutau intre ei si femeile intre ele, in semn de iubire si impacare. Cu timpul, din pricina neoranduielilor la care dadea nastere, acest obicei a fost parasit si a ramas numai la sfintitii slujitori din altar, care, daca sunt mai multi, se saruta acum unul cu altul pe umeri. Se cuvine insa ca si credinciosii sa-si umple acum sufletul de iubire, de pace si iertare, uitand si alungand din inimile lor toata vrajba, ura si pizma fata de altii.

 Dar credinta comuna cum ne-o aratam?  Prin rostirea Crezului sau a Simbolului Credintei, care vrea sa spuna ca, pe langa iubirea unuia fata de altul, ni se cere si credinta dreapta (ortodoxa), pentru a putea lua parte, cu vrednicie, la Sfanta Jertfa. De aceea, se cuvine ca fiecare din noi sa rostim in acest moment Crezul, insotind pe cel ce il rosteste cu glas tare, diaconul sau cantaretul.

 Ce inseamna cuvintele: "Usile, usile; cu intelepciune sa luam aminte!", prin care preotul (diaconul) vesteste rostirea Crezului?  In vechime, prin aceste cuvinte se atragea luareaaminte slujitorilor care pazeau usile de intrare ale bisericii (diaconite si ipodiaconi), sa-si sporeasca bagarea de seama ca nimeni dintre credinciosii dinlauntru sa nu mai iasa afara si nici un necrestin (catehumen, eretic sau penitent) sa nu intre in biserica in timpul infricosatei Jertfe. Astazi, aceste cuvinte sunt pastrate ca un indemn spre ascultarea cu luare aminte a Crezului.

136. Cum ni se vesteste aducerea Sfintei Jertfe?  Prin indemnul pe care ni-l adreseaza preotul (diaconul); "Sa stam bine, sa starn cu frica, sa luam aminte, Sfanta Jertfa cu pace sa o aducem!"

 Ce inseamna cuvintele: "Mila pacii, jertfa laudei" cu care credinciosii (cantaretii) raspund la indemnul de mai sus?

Aceste cuvinte arata darurile Jertfei duhovnicesti sau nemateriale pe care credinciosii o aduc din partea lor odata cu Jertfa cea adevarata adusa acum de preot in numele lor. Si care sunt aceste daruri ale jertfei lor? Sunt cele trei virtuti: mila, pacea si jertfa de lauda (cantarea), pe care Sf. Scriptura le recomanda adesea ca adevarate daruri de jertfa bine-placuta lui Dumnezeu, in locul jertfelor sangeroase ale Legii Vechi. Cu alte cuvinte, credinciosii raspund:

- aducem intai mila, pentru ca Domnul a zis: "Mila voiesc, iar nu jertfa!" (Osea 6, 6; Matei 9, 13; 12, 7).

- aducem apoi pace, pentru ca Mantuitorul insusi a spus: "Deci, daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa acolo darul tau inaintea altarului si mergi mai intai de te impaca cu fratele tau si apoi venind, adu darul tau" (Matei 5, 23-24; Marcu 11, 25-26).

- si, in fine, aducem jertfa de lauda (antare), pentru ca o asemenea jertfa cere Domnul prin gura Psalmistului: "Jertfeste lui Dumnezeu jertfa de lauda... jertfa de lauda Ma va slavi" (Ps. 49, 15, 24; 106, 22; 115, 7). De asemenea Sf. Apostol Pavel ne spune: "Asadar, prin El (Hristos) sa aducem pururea lui Dumnezeu jertfa de lauda, adica rodul buzelor care preaslavesc numele Lui" (Evr. 13, 15).

 Cum aduc credinciosii "jertfa de lauda" in timpul Sfintei Jertfe?

Cantand imnele numite de obicei "raspunsurile mari", si anume: "Cu vrednicie si cu dreptate este"; Trisaghionul biblic: "Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot...", "Pre Tine Te laudam..." si "Axionul".

 Ce face preotul in acest timp?

Dupa ce indeamna pe credinciosi: "Sa multumim Domnului", el insusi multumeste lui Dumnezeu, in numele credinciosilor, pentru toate binefacerile mantuirii, incepand sa citeasca in taina o lunga rugaciune, numita cu un cuvant grecesc "anafora", adica rugaciunea aducerii Sfintei Jertfe. Aceasta rugaciune este partea cea mai de seama si mai sfanta din Liturghie. Ea cuprinde o infatisare, pe scurt, a faptelor de seama din istoria mantuirii lumii; preotul aduce lui Dumnezeu - Tatal o fierbinte multumire si slavire pentru toate binefacerile daruite neamului omenesc, il roaga sa prefaca Darurile de pe Sfanta Masa in Sfantul Trup si Sange si sa le primeasca drept daruri si jertfa si apoi mijloceste, pentru ca, prin ele, toata Biserica sa dobandeasca implinirea cererilor si dorintelor ei.

 Ce auzim noi din aceasta rugaciune?  Din aceasta rugaciune tainica, credinciosii nu aud decat cateva fraze pe care preotul le rosteste cu voce tare. Astfel, pomenind, intre altele, pe ingerii din ceruri, care slavesc neincetat pe Dumnezeu, preotul adauga, cu glas inalt, chipul in care se face aceasta slavire: "Cantare de biruinta cantand, strigand, glas inaltand si graind".

 Care este aceasta cantare de biruinta?

Este imnul intreit sfant, pe care Serafimii din vedenia Proorocului Isaia si mai apoi a Sfantului Evanghelist Ioan il canta, in jurul tronului Celui Prea inalt: "Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot..." (Isaia 6, 3 si Apoc. 4, 6-8). Pe acesta il canta acum si credinciosii din afara de altar, cantaretii sau corul, aratand ca, prin intruparea Fiului lui Dumnezeu ingerii si oamenii s-au unit intr-o singura ceata (cor) si lauda intr-un glas pe.

Mai departe, preotul, istorisind in taina chipul in care Mantuitorul a intemeiat Sfanta Euharistie, la Cina cea de Taina, glasuieste tare insesi cuvintele rostite atunci de Domnul catre Sfintii Apostoli: "Luati, mancati, acesta este Trupul Meu", apoi: "Beti dintru acesta toti; acesta este Sangele Meu...".

 Oare prin aceste cuvinte se sfintesc si se prefac Darurile?

Nu, ci ceva mai tarziu, si anume in timpul in care credinciosii (corul) canta "Pre Tine Te laudam..." si cand preotul citeste epicleza, adica acea parte din rugaciunea de aducere, in care implora pe Dumnezeu sa trimita pe Sfantul Duh spre a sfinti si a preface Darurile. Atunci e clipa cea mai sfanta din tot cursul Sfintei Liturghii, caci Sfantul Duh coboara si sfinteste painea si vinul, prefacandu-le in Sfantul Trup si Sange. De aceea, credinciosii ingenuncheaza, la unele biserici se bate in toaca sau suna clopotelul din altar, sau chiar clopotul cel mare, pentru ca sa auda si cei ce nu sunt in biserica si sa se roage.

De aici inainte cinstitele Daruri devin "Sfintele Daruri". Ele nu mai sunt doar niste simboluri sau inchipuiri ale firii omenesti a Mantuitorului - ca pana acum - , ci insusi Sfantul Trup si Sange al Domnului, pastrandu-si doar infatisarea vazuta de paine si de vin. Ele sunt adevaratul Trup si Sange cu care Mantuitorul S-a nascut din Sfanta Fecioara, cu care a trait pe pamant, cu care a patimit si S-a ingropat, cu care a inviat si S-a inaltat intru slava.

 Ce face preotul dupa sfintirea Darurilor?

Deoarece de aici inainte Mantuitorul Se afla de fata printre noi, cu Sfantul Sau Trup si Sange, preotul citeste, tot in taina, partea de la sfarsitul marii rugaciuni a Sfintei Jertfe, adica rugaciunea de mijlocire pentru toata Biserica. El pomeneste acum pe toti credinciosii vii si morti, rugandu-se ca aducerea Sfintei Jertfe sa le fie spre folos si spre iertarea pacatelor. Impreuna cu acestia, pomeneste si pe toti Sfintii care au bineplacut lui Dumnezeu, dar nu rugandu-se pentru ei, ci pentru ca ei sa mijloceasca pentru noi si sa dobandim si noi, ca si ei, imparatia cerurilor. In fruntea lor e pomenita cu glas tare, in semn de deosebita cinstire, Maica Domnului. In cinstea ei se canta acum la strana Axionul ("Cuvine-se cu adevarat..."), adica imnul pentru preamarirea Sfintei Fecioare. In timpul acesta, preotul binecuvanteaza anafora care se va imparti la sfarsitul Liturghiei. Apoi continua pomenirile, pomenind cu glas tare pe episcopul (ierarhul) locului.

 Ce inseamna cuvintele: "Pre toti si pre toate", cu care raspunde acum corul?

Inseamna ca ne rugam ca Dumnezeu sa pomeneasca pe toti crestinii si pe toate crestinele pe care credinciosul ii are in gand, pentru ca toti sa se impartaseasca din roadele binecuvantate ale Sfintei Jertfe.

 Dupa aducerea jertfei urmeaza indata impartasirea cu Sfintele Daruri?

Nu indata, ci dupa o scurta pregatire a preotului si a credinciosilor in vederea impartasirii.

 In ce consta aceasta pregatire? Ea consta in:

1. O ectenie, in care ne rugam ca Dumnezeu sa primeasca Darurile noastre, trimitandu-ne in schimb mila si harul Sau;

2. Doua rugaciuni in care preotul se roaga in taina lui Dumnezeu sa ne ajute a ne impartasi cu vrednicie de Sfintele Taine;

3. Rugaciunea Domneasca (Tatal nostru) pe care o canta sau o rostesc credinciosii, in semn ca ei se simt acum din destul pregatiti si vrednici sa se numeasca fii ai lui Dumnezeu, sa-L cheme pe Tatal nostru, al tuturor, si sa-L roage ca sa le dea nu numai "Painea noastra cea de toate zilele, ci si "painea cea cereasca", adica Trupul lui Hristos, din care cel ce va gusta va fi viu in veci (Ioan 6, 48, 50-51, 55, 58), dobandind infierea cea dupa har.

 Cand incep in Sfantul Altar pregatirile pentru impartasire?

Atunci rand preotul ia in maini Sfantul Trup (Agnet) si-l inalta de pe Disc, cu cuvintele: "Sa luam aminte! Sfintele, Sfintilor!"

 Ce inseamna aceasta inaltare si aceste cuvinte?

Inaltarea Sfantului Agnet inchipuie inaltarea Domnului pe Cruce; iar cuvintele "Sfintele, Sfintilor!" vor sa spuna ca Sfintele Daruri se vor da numai celor sfinti, adica acelora care s-au pregatit in chip deosebit si sunt vrednici sa le primeasca.

 Cum se pregatesc Sfintele Daruri pentru impartasire?

Inainte de impartasire, preotul imparte Sf. Trup in patru parti: prima parte (aceea pe care sunt intiparite initialele "Is") o pune in Potir, inchipuind cu aceasta reunirea Sfantului Trup cu Sfantul Sange, adica invierea Domnului; din a doua (cea cu initialele "Hs") se impartasesc sfintitii slujitori, iar celelalte doua (cele cu initialele "Ni" si "Ka") se pun in Sf. Potir dupa impartasirea clericilor, pentru a se impartasi credinciosii din ele. Pregatirea Sf. Sange se face turnand in Sf. Potir caldura sau apa calda si binecuvantata de catre preot.

 Ce inchipuie "caldura" sau apa calda care se toarna in Sfantul Potir?

Ea inchipuie caldura Duhului celui de viata facator, aratand ca, chiar in moarte, Dumnezeirea nu a fost despartita de Sfantul Trup, ca si dumnezeiescul. Totodata ea inchipuie caldura vietii pe care Sfantul Duh o toarna din nou in madularele moarte, prin inviere: "Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fata pamantului" (Ps. 103, 31). Se toarna in Sfantul Potir, pentru ca sa ne dea, in clipa impartasirii, simtirea adevarata a sangelui viu si cald, curs din coasta si din ranile cuielor Celui rastignit pentru.

 Cum se face impartasirea? Sfintitii liturghisitori se impartasesc la fiecare Liturghie, in Sfantul Altar, ca Sfintii Apostoli la Cina cea de Taina. Sfanta Masa tine atunci locul Mesei de la Cina. In timpul acesta, corul canta Chinonicul (Priceasna), adica imnul impartasirii, iar preotul iese dupa aceea in fata Sfintelor Usi sau pe Amvon si rosteste predica.

Cand sunt credinciosi de impartasit, preotul toarna in Sfantul Potir cele doua parti din Sf. Trup insemnate cu "Ni" si "Ka", deschide Sfintele Usi si cheama pe credinciosi prin cuvintele: "Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si dragoste sa va apropiati". (Despre randuiala impartasirii vom scrie mai pe larg acolo unde vom vorbi despre randuiala Sfintei impartasanii).

Dupa impartasire, scopul Sfintei Liturghii este implinit. Acum preotul ridica Sfantul Disc deasupra Sfantului Potir si toarna in el si miridele, adica particelele de paine aduse pentru sfinti si pentru credinciosii vii si morti.

 Ce inseamna ultima aratare a Sfantului Potir si ducerea lui la Proscomidie?  Inseamna ultima aratare a Domnului catre Ucenicii Sai pe Muntele Maslinilor si inaltarea Lui la ceruri. Sfanta Masa ramane acum Scaunul slavei lui Dumnezeu - Tatal, iar Proscomidia, din dreapta ei, este sederea Fiului de-a dreapta Tatalui, intru slava.

 Cum se termina Sfanta Liturghie?

Dupa o scurta ectenie de multumire pentru primirea Sfintei impartasanii, preotul iese in naos si rosteste cea din urma rugaciune, numita a Amvonului, din mijlocul bisericii. Apoi face apolisul, adica incheierea Liturghiei, binecuvantand credinciosii si cerand indurarea lui Dumnezeu si ajutorul tuturor Sfintilor.

Dupa aceasta, iese in fata iconostasului si "miruieste" pe credinciosi, adica ii unge pe frunte cu untdelemn sfintit din candele, rostind, la fiecare, cuvintele: "Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a facut cerul si pamantul!" Aceasta ungere inchipuie coborarea Sf. Duh peste Biserica, fiind un fel de pecetluire cu semnul darurilor dumnezeiesti pe care le-a dobandit fiecare din cei ce au luat parte la sfanta slujba.

Se imparte apoi credinciosilor anafora.

 Ce este anafora si care este rostul ei?

Sunt bucatele de paine taiate din prescurile intrebuintate la Proscomidie si binecuvantate de preot, care se impart credinciosilor din biserica, la sfarsitul Liturghiei, iar unii iau din ea si acasa, pentru cei ce n-au putut veni la biserica. La inceput, anafora se dadea ca o mangaiere numai celor ce nu se puteau impartasi, tinand deci locul Sfintei impartasanii. Astazi insa o iau si cei ce se impartasesc, dupa impartasire. De aceea, anafora se ia numai la sfarsitul Liturghiei si pe nemancate (ca si Sf. impartasanie); nu se cere inainte, adica in timpul Liturghiei, cum obisnuiesc unii crestini care nu cunosc rostul ei. Dupa unii invatati, anafora ar fi o ramasita sau aducere aminte de agapele sau mesele fratesti, de obste, care aveau loc la sfarsitul Liturghiei, in Biserica primilor crestini.

Anafora e din restul prescurii din care s-a scos Sf. Agnet si care, precum am vazut, inchipuie pe Sf. Fecioara; ea e binecuvantata de preot in timpul Axionului, adica al imnului cantat in cinstea si spre slava Sfintei Fecioare. De aceea, impartirea ei la sfarsitul Liturghiei inchipuie ramanerea Maicii Domnului inca multa vreme pe pamant, in mijlocul Bisericii, dupa inaltarea Dumnezeiescului ei Fiu.

 Ce valoare si ce insemnatate are slujba Sfintei Liturghii in viata crestina, in comparatie cu celelalte sfinte slujbe despre care am vorbit mai inainte?

Sfanta Liturghie, slujba Jertfei crestine, este cea mai insemnata dintre toate slujbele sfinte ale Bisericii noastre. Asa precum Jertfa de pe cruce a Mantuitorului a fost punctul culminant al lucrarii Mantuitorului si totodata faptul cel mai de capetenie din istoria mantuirii lumii, tot asa si Sf. Liturghie care invesniceste pe pamant acea Jertfa este miezul, incoronarea si desavarsirea celorlalte slujbe prin care aducem lauda si multumire lui Dumnezeu. Ea este totodata si singura slujba crestina intemeiata si savarsita de Mantuitorul insusi, de aceea nici nu se numara intre cele "sapte laude", care alcatuiesc serviciul dumnezeiesc public al fiecarei zile si care au obarsie dumnezeiasca. Toate celelalte slujbe care se savarsesc inaintea ei, ca Vecernia si Utrenia, servesc numai ca un fel de pregatire a Liturghiei. in ele aducem lui Dumnezeu numai rugaciune de cerere, ori lauda, multumire si slavire, pe cand prin Liturghie ii aducem, pe langa acestea, ceva mai mult: ii aducem Jertfa care, precum am mai spus, este cea mai inalta forma de cinstire si preamarire a lui Dumnezeu. Valoarea, pretul sau vrednicia acestei Jertfe este neintrecuta, daca avem in vedere ca Cel ce Se jertfeste intr-insa este insusi Hristos, Arhiereul desavarsit, " sfant, fara rautate, fara de pata, osebit de cei pacatosi si 6ind mai presus decat cerurile" (Evr. 7, 26), si ca darul nostru de jertfa este tot ce s-ar putea aduce mai de pret lui Dumnezeu: insusi Trupul si Sangele neprihanit al Fiului Sau, adica tot ce a creat Dumnezeu mai sfant, mai curat si mai desavarsit, singurul dar vrednic de maretia si sfintenia lui Dumnezeu.

De aceea, precum zicea Sf. Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului, "nu este altceva mai de folos noua si mai iubit de Dumnezeu ca jertfa aceasta, pentru ca este lucrarea Lui (a Mantuitorului) si innoirea oamenilor si partasie a Lui cu noi... Deci, mai presus decat toata rugaciunea si lauda, se cade a ne griji de lucrarea aceasta a Liturghiei, caci pentru ea este toata rugaciunea si de cele mai multe ori in zilele vietii noastre pe ea s-o savirsim".

 Ce folos si ce castig sufletesc avem luand parte la Sfanta Liturghie? Randuiala Sfintei Liturghii este, pentru cine o urmareste cu luare aminte, o adevarata scoala de invatatura crestina, o bogata comoara de invataminte, la indemana si pe intelesul tuturor. Intr-insa crestinul gaseste invatatura de credinta a Bisericii, fie sub forma prescurtata a Crezului, fie sub forma cantarilor si a rugaciunilor din care e alcatuita randuiala Sfintei Liturghii. Gasim apoi Sfanta Scriptura, in citirile din Apostol si din Sfanta Evanghelie, in nenumaratele versete si cuvinte din Biblie presarate din belsug in rugaciunile si cantarile din Liturghie, precum si in talcuirile Sfintilor Parinti din Cazanii sau in predica rostita de preot.

Dar, mai presus de orice, gasim in randuiala Sfintei Liturghii insasi istoria sfanta a mantuirii noastre, aratata prin semnele vazute care alcatuiesc sfanta slujba. Am vazut cum toate cele ce se savarsesc, se canta si se rostesc in timpul Sfintei Liturghii ne duc cu gandul la Hristos Domnul, pentru ca in ele il vedem aratat pe El si intreaga Lui lucrare mantuitoare. Luand deci parte la Sfanta Liturghie, petrecem impreuna cu Iisus, ascultam glasul Lui, suntem aproape de Dansul; iar daca ne impartasim, ne unim cu El: El petrece intru noi si noi intru El (Ioan 6, 56).

 Cum se explica puterea deosebita a rugaciunilor facute in timpul Sfintei Liturghii?

Apropierea de Domnul, Care e de fata cu Trupul pe Sf. Altar, ne da puteri si nadejdi nebanuite, asa cum dadea Sfintilor Apostoli si Ucenici dupa inviere. El Se roaga impreuna cu noi; El insusi mijloceste pentru noi in fata lui Dumnezeu - Tatal, ducandu-I rugaciunile, cererile si dorintele noastre si rugandu-Se pentru implinirea lor (Ioan 16, 23-26; Efes. 2, 18; 1 Tim. 2, 5). Odata cu El se roaga pentru noi si Sfintii, a caror pomenire si lauda o facem si ale caror mijlociri le cerem de atatea ori in cursul Liturghiei. Contopite astfel in rugaciunile Bisericii sau obstii si unite cu rugaciunea lui Iisus, rugaciunile fiecaruia dintre noi capata o valoare si o putere pe care nu o au singure. "Credem ca vom dobandi cel mai mare folos sufletelor pentru care facem rugaciune la Jertfa sfanta si prea infricosata ce este pusa inainte", zice Sf. Chiril, Arhiepiscopul cetatii sfinte a Ierusalimului, din veacul al IV-. Iar renumitul talcuitor al Liturghiei, Nicolae Cabasila, adauga, mai tarziu, ca: "nu se mai afla o alta forma de rugaciune care sa poata atat de mult si care sa ne dea nadejdi mai mari ca aceea adusa prin aceasta infricosata Jertfa, care a curatat, in dar, pacatele si faradelegile lumii".

 Numai cei vii folosesc din savarsirea Sfintei Liturghii?

Nu numai cei vii, ci si mortii pe care ii pomenim si pentru care ne rugam, caci jertfa se aduce si pentru ei. "Inca aducem Tie aceasta jertfa... pentru cei adormiti intru credinta..."; asa se roaga preotul in taina, dupa sfintirea si prefacerea Darurilor. Cei adormiti se impartasesc si ei, la fel cu noi, din roadele binecuvantate ale Sfintei Liturghii, caci si lor le da Hristos, prin Sangele Sau, iertare de pacate si nadejdea invierii pentru viata de veci. Despre aceasta ne incredinteaza toti Sfintii Parinti si marii Dascali ai Bisericii. 

 Trebuie deci sa luam parte la Sfanta Liturghie?

"Ce intrebare fara rost! Dar crezi oare ca crestinii ar putea trai fara Jertfa Liturghiei, sau ca Sfanta Liturghie se savarseste fara crestini?". De aceea ne indeamna Sf. Maxim Marturisitorul: "Tot crestinul trebuie sa se afle des in sfanta biserica si sa nu lipseasca niciodata de la Sfanta Liturghie savarsita in ea, pentru Sfintii ingeri care sunt de fata si scriu de fiecare data pe cei ce intra si se infatiseaza lui Dumnezeu si care fac rugaciuni pentru ei; de asemenea, pentru harul Sfantului Duh, care e in chip nevazut pururea prezent, dar in chip deosebit mai ales in timpul Sfintei Liturghii... Sa nu lipsim, asadar, de la sfanta biserica a lui Dumnezeu, care cuprinde atatea taine ale mantuirii noastre in sfanta randuiala a dumnezeiestilor simboluri ce se , Iar Sf. Simion al Tesalonicului adauga: "Sa venim dar cu dragoste si cu cucernicie, de se va putea mai mult decat la alta rugaciune, la Liturghie in fiecare zi, caci din nimic altceva ca dintr-aceasta nu va avea folos credinciosul".

Cine nu ia parte la Sfanta Liturghie, acela a incetat de a mai fi crestin adevarat. Legatura lui cu Hristos e rupta; unul ca acela s-a facut madular uscat, bolnav sau mort al Bisericii sau al Trupului lui Hristos (Ioan 15, 5-6). De aceea, vechile randuieli ale Sfintilor Parinti pedepseau pe cei ce lipseau de la biserica mai mult de trei duminici una dupa alta (Canonul 11 al Sinodului din Sardica si Canonul 80 al Sinodului VI ecumenic).

Daca deci pricini serioase te impiedica sa fii de fata la Sfanta Liturghie, trimite pe cineva din ai casei ca sa dea o Liturghie pentru toti, sau macar pomelnicul si o prescura, rugand pe preot sa te pomeneasca si sa se roage pentru tine la timpul cuvenit.

 Cum trebuie sa ne pregatim pentru Sfanta Liturghie?

Cand vrei sa iei parte la Sfanta Liturghie, adu-ti aminte ca biserica este "casa lui Dumnezeu", de care se cuvine "sa ne apropiem cu inima curata, in deplinatatea credintei, curatindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rau si spalandu-ne trupul cu apa curata...", cum ne indeamna Sfantul Apostol Pavel (Evr. 10, 22). Inceteaza deci din ajun lucrul si obisnuitele indeletniciri zilnice; spala-ti trupul si curateste-ti sufletul cu rugaciune, cu infranare de la pacate si cu impacarea inimii, alungand din ea orice ura si orice vrajmasie (Matei 5, 23-24 si 1 Tim. 2, 8), mai ales atunci cand vrei sa te si impartasesti. Daca poti, bine este sa iei parte la slujba de seara (Vecernia). Iar a doua zi dimineata, imbraca-te in haine curate si ingrijite, de sarbatoare, dar nu cu gateala prea multa si lux; indeosebi femeile sa lase obisnuitele podoabe, dresuri si sulemeneli si sa vina cu capul acoperit (I Cor. 11, 5 si 1 Tim. 2,9 si Asezamintele Sf. Apostoli II, 57). Si pentru ca nu e cuviincios sa ne infatisam inaintea Domnului cu mainile goale (les. 22, 15), daca poti pregateste din vreme darul tau pentru altar: lumanari, tamaie, prinoase din rodurile pamantului, dar mai ales prescura, vinul si pomelnicul cu numele viilor si celor adormiti ai casei si neamului tau.

 Cand sa venim la biserica?

Bun si folositor lucru este sa fii de fata la intreaga Liturghie, in toate duminicile si sarbatorile (porunca 1 a Bisericii). Sarguieste-te deci sa fii din vreme in biserica. De poti, bine este sa iei parte si la slujba diminetii (Utrenie si Ceasuri), caci in timpul ei se savarseste de fapt Proscomidia, care face parte din Liturghie, si atunci se cade sa dam preotului prescurile pentru Liturghie. Dar daca nu poti veni mai devreme, cauta sa te indrepti spre casa Domnului cel putin atunci cand auzi clopotul sau toaca de Liturghie.

Iar odata ce ai ajuns in biserica, ramai pana la sfarsit, caci numai asa te vei bucura pe deplin si de toate roadele dumnezeiestii slujbe. Cei ce nu vin la timp si pleaca din biserica inainte de sfarsitul slujbei, pe de o parte nu folosesc nimic din comoara de daruri a Liturghiei, iar pe de alta tulbura linistea celorlalti, precum si ordinea si buna randuiala care trebuie sa domneasca in biserica in timpul sfintelor slujbe. Pe buna dreptate, Sfantul Ioan Gura de Aur aseamana pe unii ca acestia cu luda Vanzatorul, care, pentru a-si indeplini gandul ticalos al tradarii, a parasit pe Domnul inainte de sfarsitul Cinei celei de Taina. De aceea, cei ce paraseau sfantul locas inainte de sfarsitul Liturghiei erau pedepsiti in vechime cu cea mai mare pedeapsa: afurisania, sau excomunicarea, adica indepartarea din randul crestinilor (Can. 9, al Sf. Apostoli si Can. 2 al Sinodului din Antiohia).

 Cum sa luam parte la Sf. Liturghie? Sau cum se cuvine sa stam si ce trebuie sa facem in biserica?

Intrand in biserica nu uita ca intri intr-un locas Sfintit, in casa lui Dumnezeu. Nu este, deci, de prisos: "Sa stii cum trebuie sa petreci in casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu..." (I Tim. 3, 15). in clipa cand pasim peste pragul bisericii, sa lasam afara toate gandurile, toate grijile lumesti, toate simtirile pamantesti. In biserica se intra "cu credinta, cu frica lui Dumnezeu si cu buna evlavie". Pasind in sfantul locas, sa fim astfel slobozi de povara grijilor de toate zilele: "Toata grija cea lumeasca sa o lepadam" si sa ne atintim gandul si inima numai spre cer si spre Dumnezeu: "Sus sa avem inimile!", asa cum ne indeamna preotul inainte de a incepe marea rugaciune in timpul careia se aduce Sfanta Jertfa.

Paseste apoi usor, spre a te inchina mai intai in fata Sfintei Evanghelii si a icoanei de pe tetrapod, care inchipuie pe Hristos in mijlocul bisericii, apoi in fata iconostasului; daca ai adus lumanari, aprinde-le in sfesnice sau in fata sfintelor icoane, iar daca ai adus prescura, vin si pomelnic, da-le preotului prin usa dinspre miazanoapte a altarului. Inchina-te cu cuviinta si evlavie inaintea Sfintelor icoane, fara sa stai prea mult ingenuncheat, mai ales in fata icoanelor imparatesti, pentru a ingadui si altora sa-si faca rugaciunile lor si pentru ca sa nu impiedici pe preot in implinirea slujbei. Daca insa s-a inceput Sfanta Liturghie, ramai sa te inchini la icoane dupa sfarsitul slujbei.

Mergi dupa aceea in liniste si te aseaza la locul cuvenit: barbatii la dreapta, iar femeile la stanga. Ai grija sa lasi la mijlocul bisericii loc de trecere pentru cei ce vor veni dupa tine si pentru Sfintitii slujitori, cand trebuie sa cadeasca toata biserica. Ai grija, de asemenea, ca locul de sub policandrul cel mare sa ramana gol, pentru ca preotul sa poata iesi pe acolo cu Sfanta Evanghelie si cu Sfintele Daruri. Cuviincios este, iarasi, ca stranele sa ramana libere, la indemana celor mai in varsta, mai neputinciosi si mai osteniti decat tine, pentru ca acestia sa poata sedea jos in anumite momente ale slujbei.

Nu umbla si nu te misca fara rost in biserica, ci ramai in liniste la locul pe care ti 1-ai ales dintru inceput, pentru a pastra linistea si buna randuiala ce trebuie sa domneasca in casa Domnului, caci "Dumnezeu nu e al neoranduielii, ci al pacii" (I Cor. 14, 33). Pastreaza tot timpul in tinuta si infatisarea ta trupeasca cuviinta si evlavia pe care trebuie sa le avem in fata imparatului tuturor. Nu sta tolanit sau alene in strana, ci drept, in picioare: "Sa stam bine, sa stam cu frica si sa luam aminte Sfanta Jertfa cu pace sa o aducem!" Nu vorbi si nu rade, nu scuipa si nu-ti roti ochii imprejur, ca sa vezi cine a mai intrat sau cine iese, sau ce face vecinul tau, si urmareste cu bagare de seama randuiala slujbei, luand parte la cantarile Sfintei Liturghii, bine stiind si incredintat fiind ca toate cele ce se savarsesc in timpul Sfintei Liturghii se fac pentru noi toti, slujitori si credinciosi laolalta. Asculta mai ales cu multa luare aminte cele ce se citesc la Apostol si Evanghelie, ca si cum ai asculta pe Domnul insusi sau pe Sfintii Sai Apostoli; fii, de asemenea, atent la predica rostita de preot, caci el nu vorbeste in numele lui, ci al lui Dumnezeu. Luarea aminte, cuviinta si credinta noastra trebuie sa sporeasca pe masura ce ne apropiem de inima Sfintei Liturghii, adica de clipa sfintirii Darurilor.

Inchina-te, adica fa-ti semnul crucii si pleaca-ti genunchii la timpul cuvenit, adica: in timpul cantarii "Pre Tine Te laudam", cand se sfintesc darurile, la Axion, cand preotul mijloceste pentru noi.

 Fac bine cei ce ingenuncheaza la iesirea cu Sfintele Daruri?

Da. Lucrul acesta e indreptatit mai ales la Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite, cand preotul iese cu Darurile sfintite de mai inainte; trebuie sa ingenunchem atunci ca inaintea , caci Sfintelor Daruri li se cuvine aceeasi cinstire ca Domnului insusi. Dar si la Liturghia obisnuita (a Sfantului Ioan sau a Sfantului Vasile) nu e rau daca ingenunchem, caci, cu toate ca Darurile in clipa aceea nu sunt inca prefacute in Sf. Trup si Sange, totusi ele nu mai sunt nici simpla paine si vin, ci au fost binecuvantate si inchinate Domnului, ca darurile care poarta inchipuirea Trupului si care se vor preface in curand in adevaratul Trup si Sange. Ele merita deci sa fie cinstite. Ingenunchem apoi pentru ca stim ca momentul acela din Liturghie inchipuie ultimul drum al Domnului spre Patima sau spre Mormant, de aceea se cade sa ne umilim, sa plangem pentru cele ce a suferit El pentru noi si sa cerem iertarea pacatelor noastre. Nu fac rau cei ce "cad la Daruri", adica suferinzii, care se culca jos pentru a trece preotul cu cinstitele Daruri peste dansii, la Vohod.

 Se cuvine sa cante in biserica credinciosii?

Da. Sa ne sarguim a invata cantarile sfintelor slujbe, pentru ca, atunci cand le-am deprins bine, sa ne alaturam cantaretilor sau corului, laudand impreuna cu ei pe Dumnezeu prin cantare si implinind astfel indemnul Psalmistului: "Toata suflarea sa laude pre Domnul...!" (Ps. 150, 5). Bun lucru si placut lui Dumnezeu este ca toata lumea din biserica "sa slaveasca cu un glas si cu o inima" pe Dumnezeu. Dar daca am ajuns sa putem canta la Liturghie - fie in cor, fie la strana - sa nu cantam numai cu glasul, d si cu inima (Can. 10 al Sin. IV din Cartagina) si sa nu producem tulburare cantand mai tare decat ceilalti, pentru ca sa ni se auda glasul, luand-o inainte sau ramanand in urma si incurcand astfel pe cantareti; caci lucrul acesta este neplacut si urechilor noastre si Domnului si este spre paguba noastra sufleteasca503 (Sf. Nichita Romanul, Episcopul Remesianei, Despre folosul psalmodiei, cap. XI).

Iar daca nu stim sau nu putem canta, sa ne rugam in liniste; sa ne rugam fierbinte, cu credinta si din tot sufletul. Sa unim rugaciunile noastre cu rugaciunile obstesti ale Bisericii, rostite de preot sau de diacon, si sa le rostim in gand odata cu ei. Dar mai ales sa ne silim, pregatindu-ne din vreme si cu cuviinta, a ne impartasi cat mai des cu Sfintele Daruri. Caci numai atunci petrecem impreuna si unirea noastra cu Dumnezeu este intreaga, deplina si desavarsita. Iar la sfarsitul Liturghiei, inchina-te si multumeste-I lui Dumnezeu si tot restul zilei petrece-l in cuviincioase indeletniciri spre folosul si imbogatirea sufletului.

Facand asa, vom putea spune ca am luat parte cu adevarat la sfanta slujba si vom iesi din biserica mai luminati, mai buni si mai apropiati de Dumnezeu, coborandu-ne fiecare mai indreptat la casa sa, cum spune Mantuitorul despre vamesul cel smerit din Sfanta Evanghelie (Luca 18, 14).

VIRTUTILE-faptele bune

Ce este virtutea crestina?

Virtutea crestina este deprinderea si staruinta statornica de a implini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morala intreaga, din dragoste curata fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Virtutea crestina inseamna deci taria si statornicia pe calea binelui, in savarsirea faptelor bune si biruinta neintrerupta asupra raului. Ea trebuie sa cucereasca intreaga fiinta a crestinului si sa-i fie intotdeauna podoaba cea mai aleasa.

 Care sunt insusirile virtutii crestine?

Virtutea crestina trebuie sa fie:

1) Tare. Taria in implinirea faptelor bune se castiga prin incordarea neintrerupta a puterilor sufletesti impotriva poftelor si a ispitelor care indeamna mereu la fapte rele. Cu privire la aceasta, Mantuitorul spune: "Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum imparatia cerurilor se ia prin staruinta si cei ce se silesc pun mana pe ea" (Matei 11, 12);

2) Staruinta pe calea binelui sa fie de buna voie, nu de sila, precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Caci daca fac aceasta de buna voie, am plata; iar daca o fac fara voie, am numai o slujire incredintata" (I Cor. 9, 17);

3) Staruinta pe calea binelui sa fie si cu stiinta, adica omul sa savarseasca faptele bune nu in necunostinta, ci cu silinta de a cunoaste tot mai bine voia lui Dumnezeu: "Ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit" (Rom. 12, 2). Aceasta inseamna putinta, dar si datoria crestinului de a se desavarsi in virtute.

4) Virtutea trebuie sa se arate prin fapte, caci nu e de ajuns a cunoaste binele, ci trebuie a-l si face. "Nu cei ce aud legea sunt drepti la Dumnezeu, ci cei ce implinesc legea vor fi indreptati" (Rom. 2, 13);

5) Virtutea crestina trebuie sa fie insufletita de dragoste curata catre Dumnezeu si catre aproapele, precum cere porunca dragostei (Matei 22, 37). In Sfanta Scriptura, cuvantul virtute este foarte rar folosit. In locul sau, insa, sunt intrebuintate cuvintele: dreptate, evlavie, fapta buna.

 Care sunt roadele virtutii?

Evagrie Monahul spune: "Virtutea este hrana sufletului". Virtutea potoleste pornirile rele ale omului, inlatura ispitele, il face pe crestin slobod de pacate si rodeste in sufletul lui binele cel dstigator de mantuire. Ea il face pe crestin placut lui Dumnezeu, multumit in viata pamanteasca si feridt in viata viitoare. "Traind in virtute, suntem ai lui Dumnezeu", spune Sfantul Antonie cel Mare.

 De ce insa cei virtuosi nu sunt feriti de necazurile pamantesti?

Uneori vedem ca oamenii cu o viata pacatoasa traiesc in indestulare sau chiar in risipa, in desfatare si multumire, pe cand cei virtuosi sunt bantuiti de necazuri si stramtorari.

Trebuie sa stim insa ca multumirea adevarata nu ne-o da numai indestularea pamanteasca, ci si judecata constiintei. Pacatosul, chiar daca traieste in situatiile cele mai bune, este mustrat de constiinta pentru faradelegile savarsite, se teme mereu de pedepse si este nelinistit, cu toate ca altii il cred fericit.

Cel virtuos, dimpotriva, chiar daca traieste in stramtorare pamanteasca, avand constiinta curata, indura toate, cu nadejdea in bunurile vietii viitoare si este linistit in inima sa. Necazurile pe care le indura dreptii sunt pentru dovedirea virtutii lor. Dumnezeu trimite adesea celor virtuosi incercari grele, ca pedeapsa pamanteasca pentru unele greseli si pentru ca rasplata in ceruri sa le fie cu atat mai mare. Iar rautatile unora fata de altii Dumnezeu le ingaduie, fiindca El nu impiedica libertatea vointei omenesti.

Insusi Mantuitorul a suferit din partea oamenilor, ramanand si in acest chip pilda mareata pentru Ucenicii Sai (Ioan 15, 20). Pilda Mantuitorului este menita sa fie, deci, crestinilor mangaiere in suferintele lor. Apoi trebuie stiut ca rasplata adevarata se da abia in viata viitoare, cand, precum spune Sfantul Apostol Pavel, "Cel ce seamana cu zgarcenie, cu zgarcenie va si secera, iar cel ce seamana cu darnicie, cu darnicie va si secera" (II Cor. 9, 6). Iar Sfantul Ambrozie spune: "Odihna lor (a nelegiuitilor) este in iad, iar a ta in ceruri; casa lor este in mormant, iar a ta in rai".

 Virtutea este una singura? Dupa nazuinta launtrica spre bine, virtutea este una singura. Intrucat insa trebuintele vietii omenesti si legaturile dintre oameni sunt multe si felurite, este firesc ca si virtutea cea una, care calauzeste trebuintele si legaturile vietii omenesti, sa ia mai multe infatisari si astfel sa vorbim de mai multe virtuti.

 Cum se impart virtutile? Sfanta noastra Biserica Ortodoxa imparte virtutile in: virtuti teologice (religioase) si virtuti morale.

 Ce sunt virtutile teologice?

Virtutile teologice sunt acelea care prind tarie in sufletul credinciosului cu ajutorul harului dumnezeiesc si sunt indreptate nemijlocit catre Dumnezeu, apropiindu-l pe credincios de izvorul vietii religioase, care este Dumnezeu.

Virtutile teologice le sadeste Dumnezeu in suflet impreuna cu harul sfintitor; de aceea ele sunt virtuti suprafiresti sau insuflate. Ele indreapta viata crestinului catre Dumnezeu si-i intaresc pornirea fireasca de a implini fapte bune. Fara ele nimeni nu se poate mantui.

Virtutile teologice sunt: credinta, nadejdea si dragostea (I Cor. 13, 13). Despre ele s-a vorbit mai inainte.

 Ce sunt virtutile morale?

Virtutile morale sunt acelea care calauzesc viata crestinului fata de sine si fata de semenii sai. Ele au drept scop moralizarea credinciosului si a raporturilor cu semenii lui, adica intocmirea vietii si a randuielilor dintre oameni dupa legile morale. Aceste virtuti se mai numesc si cardinale, fiindca ele stau la temelia celorlalte virtuti si deci pe ele se reazema viata cinstita.

Virtutile morale se pot castiga si prin puterile firesti cu care este inzestrat omul; de aceea ele se mai numesc virtuti firesti sau castigate. Radacina acestor virtuti sta in legea morala fireasca, sadita in firea omului chiar de la creare. Dupa invatatura Bisericii noastre, insa, aceasta fire slabind prin pacatul stramosesc, a adus cu sine si slabirea puterii morale firesti a omului. De aceea, virtutile rasarite din ea sunt firave si slabe si au nevoie de intarire prin harul dumnezeiesc, pentru a rodi fapte bune, necesare mantuirii.

 Care sunt virtutile morale?

Virtutile morale cele mai de seama sunt: intelepciunea, dreptatea, cumpatarea si barbatia.

 Ce este intelepciunea crestina? Intelepciunea crestina este judecata si chibzuirea crestinului de a se purta astfel in viata, incat sa nu supere prin fapta sau vorba pe Dumnezeu si pe semenii sai. Ea este virtutea calauzirii cinstite si pricepute a vietii si de aceea in Sfanta Scriptura se vorbeste foarte des despre ea. Mantuitorul spune: "Fiti intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii" (Matei 10, 16), ceea ce talmaceste Sfantul Apostol Pavel in cuvintele: "Umblati cu intelepciune fata de cei ce sunt din afara (de Biserica), pretuind vremea. Vorba voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia" (Col. 4, 6). Iar Sfantul Antonie cel Mare zice: "Omul cu judecata, luand aminte la sine, cumpaneste cele ce i se cuvin si-i sunt spre folos. Acela cugeta care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului sau si care nu. Asa se fereste el de cele nepotrivite, care i-ar vatama sufletul si l-ar desparti de nemurire". Asadar, crestinul intelept se fereste de rau, lucreaza dupa adevar si dreptate si se ingrijeste de mantuirea sufletului. Intelepciunea crestina socoteste si pretuieste orice fapta, numai dupa masura de sfintenie cuprinsa in ea. Ea se adapa din intelepciunea dumnezeiasca, intrucat Mantuitorul a zis: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 14, 6). Pilda de intelepciune sunt fecioarele din Sfanta Scriptura, care, prevazand ca Mirele poate veni in orice clipa, s-au pregatit din vreme si L-au primit cum se cuvine (Matei 25, 1-13). Din virtutea intelepciunii crestine rasar: prevederea, ascultarea de sfatul bun al altuia si paza buna. Iar impotriva ei se pacatuieste prin: graba la fapte, nebagarea in seama a sfaturilor bune si nestatornicia in lucru.

 Ce este dreptatea crestina? Dreptatea crestina este virtutea prin care crestinul isi implineste, cu constiinta si voie hotarata, toate indatoririle sale fata de Dumnezeu si fata de oameni, fiind ajutat de harul dumnezeiesc. in Sfanta Scriptura gasim cuvantul dreptate in intelesul de sfintenie, adica de traire dupa poruncile lui Dumnezeu. In acest inteles, batranul Simeon este numit "drept si temator de Dumnezeu" (Luca 2, 25), deoarece el se silea sa traiasca Intru totul dupa poruncile lui Dumnezeu. La fel se spune si despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, ca era drept (Matei 1, 19).

A trai dupa poruncile lui Dumnezeu inseamna insa implinirea datoriilor nu numai fata de Dumnezeu, ci si fata de semeni. Pentru aceea dreptatea crestina cere sa respectam drepturile fiecaruia, sa dam fiecaruia ce este al sau, fara privire la folosul nostru si sa nu cerem nimic pentru noi din ceea ce nu ni se cuvine. Astfel, in viata de obste si in legaturile dintre oameni, dreptatea este pazitoarea drepturilor fiecaruia si prin aceasta ea este temelia bunei randuieli dintre oameni, aducandu-le propasire in toate. Iata cum din virtutea crestina a dreptatii rasare, pentru credinciosi, si ideea de dreptate sociala, care calauzeste legaturile dintre oameni, dupa cele ce se cuvin fiecaruia (Matei 22, 21; Rom. 13, 7). Fara dreptate sociala nu este cu putinta o asezare temeinica a vietuirii omenesti.

 Ce este cumpatarea crestina? Cumpatarea crestina este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita masura in toate faptele vietii sale: in mancare, bautura, imbracaminte, in vorbe si in toata purtarea sa. "Sa umblam cuviincios, ca ziua; nu in ospete si in betii, nu in desfranari si in fapte de rusine, nu in cearta si in pizma. Ci imbracati-va in Domnul Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte" (Rom. 13, 13-14), spune Sfantul Apostol Pavel. Virtutea cumpatarii cere stapanirea poftelor. "Sa va feriti de poftele cele trupesti, care se razboiesc impotriva sufletului" (I Petru 2, 11). Sfantul Apostol Petru mai spune ca pe langa stiinta, omul trebuie sa aiba si cumpatare (II Petru 1, 6).

Cumpatarea nu ingaduie mai multe trebuinte decat cele pe care le avem in firea noastra si impiedica crearea de trebuinte prisositoare. Prin aceasta, cumpatarea se arata foarte folositoare atat trupului, cat si sufletului, caci ea pune frau si indemnului la pacat. Calcarea cumpatarii se rasfrange uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu-i boli indelungate, chin si chiar moarte. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Lipsa de infranare in mancare consuma si putrezeste trupul omenesc si-l roade cu suferinte, pana ce e distrus printr-o boala indelungata". Roadele virtutii cumpatarii sunt: blandetea, smerenia, buna cuviinta in vorba si purtare, sanatatea trupeasca si sufleteasca.

 Ce este barbatia crestina? Barbatia sau curajul este insusirea sufleteasca a crestinului de a-si implini cu statornicie indatoririle sale si a infrunta cu hotarare toate greutatile si primejdiile vietii. Ea se arata deci ca tarie sufleteasca de a implini cuvantul Sfintei Evanghelii in viata, caci taria sufleteasca este necesara atat pentru infruntarea suferintelor trupesti, cat si celor morale. Lupta impotriva ispitelor se duce cu puterea barbatiei crestine. Sfantul Apostol Pavel spune: "Fratilor, intariti-va in Domnul si intru puterea tariei Lui. Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului" (Efes. 6, 10-11).

 Gasim in Sfanta Scriptura pilde pentru barbatia crestina?

Da. Astfel, pilda de tarie da crestinului dreptul Iov, care a suferit fara murmur si a strigat: "Oare omul nu este pe pamant ca intr-o slujba ostaseasca?" (Iov 7, 1). Dar cea mai mare pilda de tarie ne-a dat-o Mantuitorul, Care a biruit toate suferintele si ispitele. Pilda Lui au urmat-o toti sfintii si martirii si trebuie sa o urmeze orice crestin. Roadele virtutii barbatiei sunt: rabdarea si statornicia. Impotriva barbatiei se pacatuieste prin:

1) Sfiala, care face pe credincios sa se teama prea mult de greutatile vietii;

2) Lasitate, care-l face sa fuga de greutatile vietii;

3) Indrazneala, care-l face sa nu vada si nici sa cantareasca primejdia, sa se duca la ea, impotriva judecatii mintii sanatoase.

Din cele spuse despre virtutile morale, intelegem deci ca ele sunt o lucrare vazuta a iubirii fata de Dumnezeu. Impodobindu-se cu ele, crestinul va folosi si in viata pamanteasca, si in cea viitoare, caci "sufletele oamenilor primesc pentru virtute rasplata, iar pentru greseli, pedepse", zice Sfantul Antonie cel Mare.

Dar, dupa cum crestinul are datoria sa se impodobeasca cu frumusetea vietii crestine si sa faca fapte bune, tot asa are si datoria sa se fereasca de fapte rele, de pacat, caci: "Cine stie sa faca ce e bine, si nu face, pacat are" (Iacov 4, 17).,

PACATUL-faptele rele

Ce este pacatul? Pacatul este calcarea cu deplina stiinta si cu voie libera, prin gand, cuvant sau fapta, a voii lui Dumnezeu. Iar pentru ca voia lui Dumnezeu se arata in legile Sale, de aceea pacatul se mai numeste si faradelege.

Care este originea pacatului?

Dupa invatatura Bisericii noastre, pacatul si-a luat inceputul odata cu caderea stramosilor, in rai. Caci citim in Sfanta Scriptura: "precum printr-un om (Adam) a intrat pacatul in lume si prin pacat, moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit in el" (Rom. 5, 12). Pacatul nu tine insa de firea omului, ci el s-a ivit prin intrebuintarea rea a voii libere cu care a inzestrat Dumnezeu pe om. Deci originea pacatului nu este de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este urzitorul pacatului si nici nu-l voieste, dar il ingaduie, fiindca nu voieste sa stirbeasca libertatea de vointa a omului. Sfantul Antonie cel Mare spune: "Raul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de buna voie s-au facut dracii rai, ca si cei mai multi dintre oameni... Nu cele ce se fac sunt pacate, ci cele rele, dupa alegerea cu voie... Si asa fiecare din madularele noastre pacatuieste cand din sloboda alegere lucreaza cele rele in loc de cele bune, impotriva lui Dumnezeu".

Care sunt semnele dupa care se poate cunoaste pacatul? Semnele dupa care se cunoaste pacatul sunt:

1) Intrebuintarea deplina a mintii. Unde nu exista judecata deplina a mintii, nu exista nici pacat. Faptele copiilor mici, ale nebunilor si ale tuturor celor lipsiti de judecata mintii pot fi impotriva legilor, dar nu sunt socotite pacate.

2) Libertatea voii. Faptele rezultate de la om impotriva voii sale, de asemenea pot fi impotriva legii, dar nu sunt socotite pacate.

3) Cunoasterea legii impotriva careia este indreptata fapta, sau cel putin sa fi fost cu putinta cunoasterea acestei legi.

Cum se naste pacatul? Chipul in care se naste pacatul il arata Sfantul Apostol Iacov: "Nimeni sa nu zica atunci cand este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit... Ci fiecare este ispitit cand este tras si amagit de insasi pofta sa. Apoi pofta, zamislind, naste pacat, iar pacatul, odata savarsit, aduce moarte" (Iacov 1, 13, 15).

Din cuvintele acestea se intelege foarte limpede ca radacina pacatului sta in pofta. Pofta lasata sa se intareasca in sufletul omului, fara a fi alungata, il atrage, adica il ispiteste pe om. Din pofta intarita se naste pacatul, care la randul lui aduce moartea. Fericitul Diadoh al Foticeii spune: "Raul nu este in fire, nici nu este cineva rau prin fire. Caci Dumnezeu nu a facut ceva rau. Cand insa cineva, din pofta inimii, aduce la o forma ceea ce nu are fiinta, atunci aceea incepe sa fie ceea ce vrea cel ce face aceasta". Deci, pacatul se savarseste prin voia libera a omului, dar nasterea lui depinde de unele pricini, dintre care cele mai insemnate sunt ispita si ocazia la pacat.

Ce este ispita? Ispita este indemnul la pacat. Ea trezeste pofta spre a dobandi ceva prin calcarea legii morale. Aceasta pornire vine sau dinauntrul cuiva, adica din firea lui slabita de pacatul stramosesc, sau din afara. Ispita dinauntru este prilejuita de:

1) Pofta trupului (mancare, bautura, desfranare);

2) Pofta ochilor (bogatie); si

3) Pofta inimii (trufia vietii, mandrie), dupa cum citim in Sfanta Scriptura: "Pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume" (I Ioan 2, 16). Ispita din afara vine de la diavol si de la lume.

Ca ispitele vin de la diavol, ne arata insasi Sfanta Scriptura. Astfel, Mantuitorul zice: "Simone, Simone, iata Satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau" (Luca 22, 31). Iar Sfantul Apostol Petru spune lui Anania, care ascunsese o parte din pretul unui ogor vandut: "Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca sa minti tu Duhului Sfant?" (Fapte 5, 3). Chipul in care ispiteste diavolul este mai ales atatarea gandului omului cu felurite inchipuiri, care in locul binelui adevarat infatiseaza un bine inselator si pierzator de suflet. Ispitele de la lume inseamna indemnul la pacat venit din partea oamenilor rai, care atata in altii felurite pofte si porniri pacatoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte.

Poate crestinul sa biruiasca ispitele?

Da. Crestinul, ajutat de harul dumnezeiesc, poate birui chiar si ispitele cele mai puternice, mai ales ca Dumnezeu nu-l lasa sa fie ispitit peste puterile lui. "Credincios este Dumnezeu; El nu va ingadui sa fiti ispititi mai mult decat puteti; ci odata cu ispita va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda" (I Cor. 10, 13). Pe pamant, crestinul nu este ferit de ispite. Dar ispitele in sine nu sunt inca pacate si, daca le infrunta cu barbatie, ele pot fi de folos credinciosului, intarindu-l in virtute. "Fericit este barbatul care rabda ispita, caci, lamurit facandu-se, va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (Iacov 1, 12). Daca insa credinciosul nu se impotriveste ispitelor sau isi atata poftele sale, atunci ispitele il duc la pacat. Cum ca ispitele pot fi biruite, gasim pilde in Sfanta Scriptura. Astfel, in Vechiul Testament, dreptul Iov iese biruitor din lupta impotriva ispitelor cu care se apropiase diavolul de el. In Noul Testament, Mantuitorul a fost ispitit de diavolul, dupa ce postise 40 de zile si 40 de nopti. Diavolul, adica, socotind ca o slabire a trupului va aduce dupa sine si o slabire a sufletului, s-a apropiat de Mantuitorul cu felurite ispite, pe care insa Mantuitorul le-a biruit (Matei 4, 1-11).

Care sunt mijloacele prin care se pot birui ispitele?

Mijloacele cele mai potrivite, cu ajutorul carora se poate duce lupta biruitoare impotriva ispitelor, sunt:

1) Rugaciunea. "Rugati-va, ca sa nu intrati in ispita" (Luca 22, 40);

2) Lupta cu curaj. "Stati impotriva diavolului si va fugi de la voi" (Iacov 4, 7);

3) Privegherea asupra poftelor. "Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita" (I Petru 5, 8).

Cuviosul Parinte Marcu Ascetul spune: "Cel ce vrea sa biruiasca ispitele fara rugaciune si rabdare nu le va departa de la sine, ci mai tare se va incalci in ele"634 (Filocalia, vol. 1, p. 249).

Ce este ocazia la pacat?

Prin ocazie la pacat intelegem imprejurarile din afara care pot da omului prilej de pacatuire, chiar fara ispita. Acela care nu se fereste de ocazia la pacat si nu infrunta ispitele dovedeste o invoire tacita cu aceste inceputuri ale pacatului. El sufera adica pornirea spre pacat, atata poftele dinauntru si staruie in placerea acestei atatari. Aceasta placere pacatoasa, impreuna cu dorinta si hotararea de a pacatui, alcatuiesc pacatul dinauntru, care se arata in afara prin cuvant si fapta.

Ce este viciul?

Viciul este voia statornica de a calca legea morala. Prin multa pacatuire se naste vointa statornica de a calca legea morala. Pacatul, adica, patrunde atat de adanc in suflet, incat cel ce se gaseste in starea aceasta, simte multumire in a starui in faradelegi. Cel vicios savarseste pacat dupa pacat si ajunge sa se impietreasca in fapte rele, incat cu greu se mai poate desface din robia pacatului. Ceea ce este virtutea pentru faptele bune, este viciul pentru faptele rele.

Cum poate fi inlaturat viciul?

Viciul poate fi inlaturat prin hotararea tare a voii, ajutata de harul sfintitor, de a nu mai pacatui. Apoi, trebuie inlaturate pricinile care au lucrat la inradacinarea pacatului, ca: ispitele, educatia gresita, lipsa de supraveghere, precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Drept aceea omorati madularele voastre cele pamantesti..., dezbracandu-va de omul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui, si imbracandu-va cu cel nou, care se innoieste spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit... Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavarsirii" (Col. 3, 5-14).

Ce este obiceiul pacatos? Obiceiul pacatos este rodul repetarii aceluiasi pacat si se arata in usurinta de a savarsi pacatul acesta la orice prilej, cum face, de pilda, mincinosul.

Obiceiul pacatos este foarte primejdios pentru mantuirea sufletului, fiindca el slabeste puterea voii spre bine si se preface usor in viciu. De aceea, crestinul trebuie sa fie cu bagare de seama la el si sa caute a-l inlatura prin voia sa de a nu mai pacatui.

Cum trebuie judecat pacatul?

Pacatul trebuie judecat cu asprime si iata pentru ce:

Prin jertfa de pe Cruce, Mantuitorul a recastigat, pentru cei ce cred in El, harul sfintitor pierdut prin pacatul stramosesc, precum si putinta de a se mantui si a dobandi fericirea vesnica. Prin pacat insa, credinciosul nesocoteste jertfa Mantuitorului, se arata nemultumitor fata de Ziditorul si Binefacatorul sau ceresc si-si primejduieste mantuirea sufletului, pentru dobandirea careia el trebuie sa jertfeasca toate bunurile pamantesti, caci "Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?" (Marcu 8, 37). Pacatul aduce nenumarate suferinte, care slabesc si otravesc puterile sufletesti, nimiceste viata trupeasca prin felurite patimi si boli si distruge buna intelegere dintre oameni. Prin aceasta sufera si randuiala de obste, cea intemeiata pe randuiala morala voita de Dumnezeu. Pacatul, deci, trebuie judecat foarte aspru, fiindca el nesocoteste poruncile lui Dumnezeu si-l face pe credincios dusmanul Tatalui sau ceresc. De aceea, pacatul nu ramane fara pedeapsa.

Care este pedeapsa pacatului?

Pedeapsa pacatului este blestemul lui Dumnezeu. Dreptatea dumnezeiasca cere ca fiecare fapta, buna sau rea, sa-si aiba plata ei, pentru ca Dumnezeu, dupa cum citim in Sfanta Scriptura: "Va rasplati fiecaruia dupa faptele lui" (Rom. 2, 6). Faptele sunt judecate mai intai de constiinta morala a credinciosului. Fapta buna aduce multumire, liniste si fericire, pe cand fapta rea aduce tulburare launtrica, neliniste chinuitoare si mustrare neincetata din partea constiintei. Mustrarile constiintei sunt mai amare decat durerile trupesti si ele arunca uneori pe pacatos in ghearele mortii, cum l-au aruncat pe Cain, ucigatorul de frate, sau pe Iuda, vanzatorul Mantuitorului. Uneori insa constiinta nu-si rosteste judecata ei, fiind slabita si adormita prin pacat. Alteori se pare ca pacatosul ramane nepedepsit de Dumnezeu. Totusi, dreptatea lui Dumnezeu nu ramane fara urmare. Dumnezeu incearca pe unii spre a-i intari si mai mult in credinta, trimite suferinte altora spre ispasirea pacatelor si se arata rabdator fata de cei nelegiuiti pana in clipa mortii lor.

Adevarata rasplata si pedeapsa urmeaza insa in viata viitoare. "Caci Fiul Omului va sa vina intru slava Tatalui Sau, cu ingerii Sai si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale" (Matei 16, 27). "Si se vor aduce inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre... Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii... Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este pregatit diavolului si ingerilor lui... Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica" (Matei 25, 31-46).

De cate feluri este pacatul?

Pacatul este de doua feluri:

1) Stramosesc, adica savarsit de stramosii nostri, Adam si Eva, in rai, si care prin nastere se mosteneste de fiecare. El se sterge prin Taina Sfantului Botez;

2) Personal, adica pacatul savarsit de fiecare credincios in parte.

Pacatele personale sunt toate deopotriva de grele?

Nu. Mantuitorul spune lui Pilat: "Cel ce M-a predat tie mai mare pacat are" (Ioan 19, 11), iar Sfantul Apostol Ioan spune: "Este pacat de moarte... si este pacat nu de moarte" (I Ioan 5, 16). Din aceste cuvinte intelegem ca sunt pacate grele sau de moarte si pacate usoare, sau care pot fi iertate.

Care pacate se numesc usoare? Usoare sau cu putinta de iertat se numesc acele pacate prin care credinciosul, dintr-o slabiciune a voii si a cunoasterii sale, se abate in chip usor de la legea morala si de la calea mantuirii. Ele nu au ca urmare pierderea harului dumnezeiesc, ci numai o slabire a lucrarii harului in sufletul credinciosului.

Afara de Mantuitorul si de Sfanta Fecioara Maria, nimeni nu a fost scutit de pacate usoare, nici chiar dreptii: "Cel drept cade de sapte ori si tot se scoala" (Pilde 24,16). Iar Sfantul Apostol Iacov spune: "Toti gresim in multe chipuri; daca nu greseste cineva in cuvant, acela este barbat desavarsit, in stare sa infraneze si tot trupul" (Iacov 3, 2). De asemenea, Sfantul Apostol Ioan spune: "Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi" (I Ioan 1, 8).

Pacatele usoare nu trebuie insa privite cu nebagare de seama, caci ele sunt urate lui Dumnezeu si daca nu se sterg prin pocainta, duc la pacate grele.

Ce sunt pacatele grele?

Grele sunt pacatele acelea prin care cineva, cu multa rautate a voii sale, savarseste lucruri oprite in mod lamurit de poruncile dumnezeiesti. Pacat greu savarseste cineva si atunci cand nu implineste de voie poruncile dumnezeiesti, din care pricina raceste in dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele. Pacatele grele se mai numesc si pacate de moarte, fiindca rapesc credinciosului harul dumnezeiesc, care este viata lui, si-i pregatesc moartea, adica chinurile iadului (Iacov 1, 15; 1 Cor. 6, 9-10).

Pacatele grele sunt de un singur fel? Nu. Dupa "Marturisirea Ortodoxa", pacatele grele sunt de trei feluri:

1) Capitale;

2) Impotriva Duhului Sfant;

3) Strigatoare la cer.

Care sunt pacatele capitale?

Capitale sunt pacatele acelea care izvorasc nemijlocit din firea omeneasca, slabita prin pacatul stramosesc (Marcu 7, 21). Se numesc astfel, fiindca infatiseaza cele mai de seama cai ale voii pacatoase si sunt radacina celor mai multe pacate. Ele sunt urmatoarele sapte: 1) Mandria, 2) Iubirea de argint, 3) Desfranarea, 4) Pizma sau invidia, 5) Lacomia, 6) Mania si 7) Lenea.

Ce este mandria?

Mandria, care, dupa cuvantul Sfintei Scripturi, izvoraste din inima omului (Marcu 7, 21-22), este pretuirea de sine peste masura si atitudinea de superioritate sau de dispret fata de ceilalti oameni. Deoarece prin mandrie au cazut atat ingerii cei rai, cat si cei dintai oameni, mandria este privita ca inceputul pacatului. Ispita mandriei este foarte intinsa. Nu este credincios care sa nu fie ispitit de acest pacat. Insusi Mantuitorul a fost ispitit spre acest pacat de catre diavol, la inceputul lucrarii Sale in lume (Matei 4, 8-9).

Ce urmari aduce pacatul mandriei?

Cel ce se lasa cuprins de pacatul mandriei uita ca tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteste poruncile lui Dumnezeu, se lauda numai pe sine, graieste de rau pe altul, este fatarnic, se razvrateste impotriva autoritatilor si randuielilor obstesti. Astfel, din mandrie, intocmai ca dintr-o radacina otravita, se nasc multe pacate. Sfantul Casian Romanul, vorbind despre acest pacat, spune: "Patima mandriei intuneca intreg sufletul si-l prabuseste in cea mai adanca prapastie. Pacatul mandriei, cand pune stapanire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare si inalta, il darama in intregime si il surpa pana in temelii. Marturie despre aceasta este ingerul acela care pentru mandrie a cazut din cer. Caci fiind zidit de Dumnezeu si impodobit cu toate virtutile si cu intelepciunea, n-a voit sa le recunoasca pe acestea venite din darul Stapanului, ci din firea sa". Mantuitorul infiereaza cu toata taria pacatul mandriei, aratandu-i urmarile atat de grele. El spune: "Oricine se inalta pe sine se va smeri" (Luca 14, 11). Iar Sfantul Apostol Iacov zice: "Dumnezeu celor mandri le sta impotriva" (4, 6).

Crestinul, deci, trebuie sa se fereasca si sa se lepede de pacatul mandriei, imbracandu-se cu virtutea smereniei si intarindu-se sufleteste prin post si rugaciune. El trebuie sa-si aminteasca totdeauna ca toata virtutea si tot ce are el a primit de la Dumnezeu, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel: "Ce ai, pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?" (I Cor. 4, 7).

Ce este iubirea de argint?

Iubirea de argint, care izvoraste, ca si alte cugete rele, "din inima omului" (Marcu 7, 21), este pofta neinfranata dupa bunurile pamantesti, considerand castigarea lor drept scopul principal al vietii. Ea se arata, pe de o parte, din dorinta de a aduna avere prin orice mijloace, iar pe de alta, prin stradania de a pastra cu indaratnicie cele adunate, adica prin zgarcenie.

Pacatul acesta se impotriveste dreptatii si indurarii, aducand mari pagube semenilor nostri. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spune ca: "Iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta si s-au strapuns cu multe dureri" (I Tim. 6, 10).

Ce urmari aduce iubirea de argint?

Iubirea de argint naste pofte nesatioase, atata patimi, duce la inselaciune, furt, minciuna, juramant stramb, nedreptate, apasarea semenilor saraci si departare de Dumnezeu. "Unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta", spune Mantuitorul (Matei 6, 21). Ea sfarseste uneori cu sinuciderea sau moartea celui ce si-a lipit inima de avutie, precum arata cazul lui Iuda, cel care a vandut pe Mantuitorul pentru 30 de arginti.

De aceea, Sfantul Apostol Pavel indeamna pe Timotei: "Celor bogati in veacul de acum, porunceste-le sa nu se semeteasca, nici sa-si puna nadejdea in bogatia cea nestatornica, ci in Dumnezeul cel viu, Care ne da cu belsug toate, spre indulcirea noastra" (I Tim. 6, 17).

Iubirea de argint fiind o piedica in calea mantuirii, crestinul trebuie sa lupte impotriva ei cu virtutea cumpatarii, dreptatii si indurarii, cerand ajutorul lui Dumnezeu.

Ce este desfranarea?

Desfranarea este lasarea cu totul in voia poftelor trupului, care se atata in noi prin simturile noastre. Ea izvoraste din inima (Marcu 7, 21) si se savarseste in insusi trupul nostru, ducand la ratacirea randuielilor firii asezate de Dumnezeu. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spune: "Fugiti de desfranare! Orice pacat pe care il va savarsi omul este afara de trup. Cine se deda insa desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau" (I Cor. 6, 18).

Pricina pentru care crestinul trebuie sa se pazeasca de desfranare, o arata tot Sfantul Apostol Pavel, prin cuvintele: "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi, pe Care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti aivostri? Caci ati fost cumparati cu pret! Slaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Cor. 6, 19-20). Din desfranare izvorasc: cugetele necurate, distrugerea vietii familiale si nepasarea fata de nevoile celorlalti semeni. De aceea desfranatii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 9). Datoria crestinului este ca prin post si rugaciune sa lupte impotriva acestui pacat, sa alunge gandurile necurate din cugetul sau si sa fuga de tovarasia celor desfranati.

Ce este invidia sau pizma?

Invidia sau pizma este pacatul care ia nastere in inima omului (Marcu 7, 21) si care prilejuieste parere de rau pentru binele aproapelui si bucurie pentru nenorocirea si suferinta lui.

Prin invidie se pacatuieste fata de Dumnezeu si fata de aproapele. De aceea Sfanta Scriptura ne atrage atentia, spunand: "Unde este pizma si zavistie, acolo este neoranduiala si orice lucru rau" (Iacov 3, 16).

Ce pacate se nasc din invidie?

Din invidie se nasc: ura, clevetirea, viclesugul, inselaciunea, uciderea, precum si slabirea puterilor sufletesti si trupesti ale celui plin de invidie. De asemenea invidia duce si la departarea de Dumnezeu, caci inabusa dragostea curata fata de El si fata de aproapele. "Zavistia (invidia) face pe oameni mai rai decat orice sarpe veninos"636 (Hristoitia, Bucuresti, 1937, p. 286). Crestinul bun se fereste de acest pacat. El nu pizmuieste pe omul harnic si vrednic, spornic in toate cele bune, ci se osteneste sa-i urmeze pilda. Alungarea pizmei din suflet aduce pacea si bucuria, pe care nu le cunoaste cel stapanit de ea.

Ce este lacomia?

Lacomia este pofta nestapanita de a manca si de a bea peste masura. Este un pacat al trupului (Gal. 5, 19). Lacomul face din mancare si bautura tinta vietii lui, uitand ca acestea sunt numai mijloace de intretinere a vietii. Aceasta se intampla ori de cate ori credinciosul uita ca are un rost mai inalt in viata, o chemare sfanta de indeplinit. Mantuitorul ne indeamna: "Nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua" (Matei 6, 31-33). Iar Sfantul Apostol Pavel spune: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Cor. 10, 31). La fel, Sfantul Casian Romanul spune: "De bucate numai atat sa ne slujim, cat sa traim, nu ca sa ne facem robi poruncilor poftei. Primirea hranei cu masura si socoteala da trupului sanatate si nu ii ia sfintenia".

Ce pacate se nasc din lacomie?

Din pacatul lacomiei se nasc: pofta trupeasca, petrecerile necuviincioase, ingrijirea numai de sine (egoismul), defaimarea aproapelui, exploatarea lui, certurile, maniile, diferitele boli, intunecarea mintii, pierderea cinstei, nepasarea fata de cele sfinte si tot felul de faradelegi. Datoria crestinului este sa lupte impotriva lacomiei, prin virtutea cumpatarii, prin post si rugaciune.

Ce este mania?

Mania este supararea cu usurinta pentru orice lucru si pornirea de a ne razbuna asupra celor care ne-au pricinuit vreun neajuns. Mania este si o lipsa a dragostei, caci: "Dragostea nu se aprinde de manie" (I Cor. 13, 5). Sfantul Casian Romanul, vorbind despre manie, zice ca: "Mocnind ea tainuit in inima noastra si orbind cu tulburari intunecate ochii inimii, nu putem dobandi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea constiintei duhovnicesti. De asemenea nu putem pazi desavarsirea sfatului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate, iar mintea noastra nu va ajunge in stare sa priveasca lumina dumnezeiasca". De aceea Sfantul Apostol Iacov indeamna pe credincios sa fie: "Zabavnic la manie, caci mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu" (Iacov 1, 19-20).

Mantuitorul insusi ne spune ca tot cel ce se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda (Matei 5, 22). Astfel, din orice pricina ar porni mania, ea trebuie potolita, caci orbeste ochii sufletului si duce la fapte rele, precum l-a dus pe Cain la uciderea fratelui sau Abel (Fac. 4, 4-8).

Crestinul are datoria sa se fereasca de pacatul maniei si sa lupte impotriva ei cu virtutea blandetii, smereniei si dragostei catre aproapele. Pilda sa-i fie insusi Mantuitorul, Care in loc sa se manie pe cei ce-L huleau si-L scuipau, Se ruga pentru ei, zicand: "Parinte, iarta-le lor, caci nu stiu ce fac" (Luca 23, 34). Indreptatita este numai mania impotriva gandurilor rele, impotriva patimilor si a pacatelor, precum si impotriva lenei, din care odraslesc o seama de pacate. Aceasta este mania sfanta de care a fost patruns si sufletul Mantuitorului (Marcu 3, 5).

Ce este lenea?

Lenea este nepasarea fata de implinirea datoriilor si dezgnstul pentru munca, fie cu bratele, fie cu mintea. Lenea aduce: slabirea puterilor sufletesti si trupesti, lipsa de cele trebuincioase vietii, indemn la furt, pricina de cearta si uitare de Dumnezeu. Sfanta Scriptura are cuvinte foarte aspre pentru pacatul lenei sau trandaviei, aratand ca cei lenesi vor fi aruncati in intunericul cel vesnic (Matei 25, 26, 30). Sfantul Apostol Pavel spune: "Daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance" (II Tes. 3, 10). Si tot el ne indeamna: "Nu fiti lenesi, ci urmatori ai celor ce prin credinta si indelunga rabdare mostenesc fagaduintele" (Evr. 6, 12). Lenea se tamaduieste prin munca.

Care sunt pacatele impotriva Duhului Sfant?

Pacatele impotriva Duhului Sfant sunt acelea prin care crestinul se impotriveste cu indaratnicie poruncilor dumnezeiesti si tuturor lucrarilor Sfantului Duh. Si, intrucat virtutile teologice (credinta, nadejdea si dragostea) sunt lucrari ale Duhului Sfant, pacatele impotriva Duhului Sfant se indreapta mai ales impotriva acestor virtuti.

Astfel, pacate impotriva credintei sunt:

Impotrivirea fata de adevarul dovedit al credintei crestine. De acest pacat s-au facut vinovati fariseii, care nesocoteau valoarea faptelor Mantuitorului, declarandu-le fapte ale diavolului (Matei 9, 34); de asemenea se fac vinovati toti aceia carora le place sa pacatuiasca, dar pentru ca credinta crestina ii opreste, ei o tagaduiesc, se leapada de ea, sau o prigonesc.

Pacate impotriva nadejdii sunt:

Increderea nesocotita in bunatatea lui Dumnezeu. De acest pacat se face vinovat cel ce pacatuieste neincetat, si totusi crede ca Dumnezeu, fiind atotbun, il va ierta; de asemenea si cel ce socoteste ca se va putea mantui numai prin credinta lipsita de fapte bune (Rom. 2, 4-5; Iacov 2, 26). Deznadajduirea in mila si bunatatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socotesc ca pacatele facute de ei sunt atat de mari, incat nu vor mai putea gasi iertare la Dumnezeu, chiar daca s-ar pocai, si de aceea nu mai incearca sa se indrepte, ci pacatuiesc mereu (Ioil 2, 12-13). De acest pacat s-a facut vinovat Iuda, care, dupa ce L-a vandut pe Mantuitorul, s-a dus si s-a spanzurat (Matei 27, 5).

Pacate impotriva dragostei sunt:

Pizmuirea aproapelui pentru harul ce i s-a impartasit, pentru sporul lui in fapte bune, precum si neindrumarea celor rataciti pe calea cea buna. Cine se face vinovat de acest pacat nu va putea mosteni imparatia lui Dumnezeu (Gal. 5, 21). Nepocainta pana la moarte si nesocotirea darurilor lui Dumnezeu.

De acest pacat se face vinovat cel care, cu toate ca este crestin, nu voieste sa intrebuinteze mijloacele puse la indemana de Sfanta noastra Biserica pentru indreptarea sa si petrece in pacate pana la moarte, impotrivindu-se astfel lui Dumnezeu, "Care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Tim. 2, 4).

Ce spune Mantuitorul despre pacatele impotriva Duhului Sfant?

"Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice impotriva Duhului Sfant, nu se va ierta lui, nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie" (Matei 12, 32). Din aceste cuvinte intelegem ca pacatele impotriva Duhului Sfant sunt foarte grele. Ele dezradacineaza din suflet inclinarea spre pocainta si indreptare si-l instraineaza pe credincios de Dumnezeu. Totusi, prin cuvintele de mai sus, Mantuitorul nu spune ca ele nu s-ar putea sterge printr-o cainta adevarata si nici ca pentru vina lor nu s-ar putea dobandi niciodata iertarea. Pricina neiertarii unor astfel de pacate sta in indaratnicia omului de a nu se pocai, in impietrirea inimii lui. Cel ce savarseste astfel de pacate nu primeste iertarea, fiindca nu voieste sa fie iertat si nu voieste sa asculte de poruncile lui Dumnezeu.

Daca, insa, un astfel de vinovat se caieste din adancul inimii si, hotarat sa nu mai pacatuiasca, cere indurarea lui Dumnezeu, atunci, prin Sfanta Taina a Pocaintei, el va putea primi iertare, caci nu este pacat, oricat de greu ar fi el, care sa covarseasca bunatatea si dragostea de oameni a lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Petru s-a lepadat de trei ori de Mantuitorul, dar, pocaindu-se, recunoscandu-si pacatul si hotarandu-se sa asculte de Mantuitorul pana la moarte, a fost iertat si reasezat in cinstea de Apostol (Ioan 21, 15-19).

Care pacate se numesc strigatoare la cer?

Se numesc strigatoare la cer pacatele care tind a nimici imboldurile puse de Dumnezeu in firea noastra. Ele sunt atat de grele, incat, mai mult decat altele, cer o rasplatire de la Dumnezeu chiar in lumea aceasta. Ele nu izvorasc dintr-o slabiciune a credinciosului, ci din vadita rautate a voii lui, fiind savarsite cu precugetare.

Care sunt pacatele strigatoare la cer?

Pacatele strigatoare la cer sunt:

1) Uciderea savarsita cu voie. Un astfel de pacat a savarsit, de pilda, Cain. Cu privire la acest pacat citim in Sfanta Scriptura: "Si a zis Domnul (lui Cain): Ce ai facut? Glasul Sangelui fratelui tau striga catre Mine din pamant" (Fac. 4, 40). Tot de acest pacat tin si cruzimile prin care se tinde la nimicirea vietii aproapelui, ca: rapirea libertatii prin robie, razboiul de pustiire, precum si lovirea in cinstea aproapelui, socotita ca o ucidere morala a lui.

2) Sodomia, adica desfraul impotriva firii, precum si impiedicarea cu stiinta a zamislirii de prunci si lepadarea lor.

Desfraul impotriva firii si-a primit numele de sodomie dupa locuitorii din Sodoma, care pentru acest pacat au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu (Fac. 18, 20). Sfantul Apostol Pavel spune ca astfel de fapte rusinoase nu trebuie sa fie nici macar amintite printre crestini (Efes. 5, 3).

3) Asuprirea vaduvelor, orfanilor si saracilor este un pacat impotriva simtului firesc de dreptate al omului.

In Sfanta Scriptura se gasesc multe mustrari impotriva celor ce se fac vinovati de acest fel de pacate. "Invatati sa faceti bine, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva" (Isaia 1, 17). Iar Mantuitorul striga: "Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca mancati casele vaduvelor si cu fatarnicie va rugati indelung; pentru aceasta mai multa osanda veti lua" (Matei 23, 14).

4) Oprirea platii lucratorilor, care de asemenea raneste dreptatea sociala. De acest pacat tin: specula ce se face cu bratele muncitorilor, oprirea pentru diferite pricini nedrepte a unei parti din plata, scumpirea traiului, falsificarea alimentelor. "Iata, plata lucratorilor care au secerat tarinile voastre, pe care voi ati oprit-o, striga; si strigarile seceratorilor au intrat in urechile Domnului Savaot" (Iacov 5, 4).

5) Lipsa de cinste si multumire fata de parinti. "Cel ce bate pe tata sau pe mama, sa fie omorat. Cel ce va grai de rau pe tatal sau pe mama. sa, acela sa fie omorat", se spune in Sfanta Scriptura (Ies. 21, 15-16).

Ne putem face partasi si de pacatele altora?

Da, si iata cum:

1) Cand poruncim altora sa pacatuiasca (Matei 2, 16);

2) Cand dam sfat altora sa pacatuiasca (Ioan 11, 49-50);

3) Cand indemnam la pacat;

4) Cand ne invoim la pacatul altuia (Fapte 22, 20);

5) Cand tacem si nu infruntam pe cel ce pacatuieste (Pilde 29, 24);

6) Cand trecem cu vederea si nu pedepsim pe pacatosi;

7) Cand ascundem si aparam pe pacatosi (Luca 11, 47-48);

8) Cand incuviintam pacatele altora (Rom. 1, 32);

9) Cand dam prilej de sminteala spre pacat (Luca 22, 3-6).

In masura in care luam parte la pacatele altora, sta si vina si raspunderea noastra.

Dar, mai presus de ferirea de pacat, datoria crestinului este sa duca o viata morala.

Ce inseamna a duce o viata morala?

A duce o viata morala inseamna a pazi poruncile dumnezeiesti. Prin porunci isi arata Dumnezeu voia Sa cea atotsfanta, dupa care trebuie sa se calauzeasca crestinul in viata, caci spune Mantuitorul: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui" (Ioan 14, 21). De aceea, datoria crestinului este sa cunoasca, sa inteleaga bine si sa implineasca cele 10 porunci ale lui Dumnezeu, pe care Mantuitorul le-a cuprins si le-a desavarsit pe scurt in porunca dragostei (Matei 22, 37-39). Sa trecem deci la talcuirea fiecarei porunci in parte.