PĂRINTELE TEOFAN DE LA MANASTIREA NERA: Jertfa din decembrie 1989 a fost calcata in picioare, am batjocorit libertatea, darul lui Dumnezeu…

PĂRINTELE TEOFAN DE LA MANASTIREA NERA: Jertfa din decembrie 1989 a fost calcata in picioare, am batjocorit libertatea, darul lui Dumnezeu…

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/2012/12/22/parintele-teofan-de-la-nera-bucuria-trebuie-traita-ascetic-familia-ortodoxa-interviu-libertate-dumnezeu-revolutie-decembrie-1989-rugaciune-iad-apostazie/

FAMILIA ORTODOXA:

Parintele Teofan (Munteanu) de la Nera

“Bucuria trebuie traita ascetic!”

Desi nu varstnic, Parintele Teofan de la Nera este unul dintre duhovnicii care inteleg cat se poate de bine framantarile prin care trece lumea noastra, si mai ales noua generatie. Aceasta pentru ca insusi parcursul strabatut in viata sfintiei sale pana sa ajunga la Hristos a fost extrem de sinuos – pana la urma, unul comun pentru un tanar maturizat intr-o lume semiatee si trezit dupa 1990 in valtoarea curentelor si ispitelor de tot felul.
Duhovnic la manastirea de maici de la Nera, dar si cu adanci preocupari carturaresti, Parintele Teofan a jertfit putin din pretiosul sau timp pentru a veni in mijlocul “Familiei Ortodoxe” si a ne impartasi smerit din experienta sa duhovniceasca…

- Parinte, au trecut douazeci [si trei] de ani de la caderea regimului comunist… Cum vedeti cresterea duhovniceasca a poporului nostru in ultimele doua decenii?
- Pe mine, ca om iesit de sub negura comunismului, ce m-a impresionat mult de tot la tinerii care si-au jertfit tot ce au avut mai scump – adica viata – atunci, la Revolutie, a fost faptul ca au infruntat ultima stradanie a  demonismului acestuia de-a ramane stapan peste sufletele noastre, iesind in strada si spunand: “Vom muri si vom fi liberi!”. A fost o insuflare, un har al Domnului revarsat peste neamul nostru, cred ca pentru rugaciunile celor care s-au jetfit de-a lungul anilor de comunism la noi. A fost ca o rascumparare a unei lasitati de zeci de ani a marii majoritati a celor care formeaza poporul asta – si a noastra -, a fiecaruia dintre noi, ca o pocainta, ca o intoarcere catre Domnul.
“Vom muri si vom fi liberi” e o spovedanie, e o marturisire in sensul propriu, martiric, al cuvantului: de lepadare de intuneric si de alipire de Domnul, cu tot ce inseamna asta. O dezlipire de ale veacului, cu totul, cu totul! Ca mucenicii au iesit atunci. A fost un act de marturisire a lui Dumnezeu, implicita si explicita.
Ei, daca ne uitam la ce s-a intamplat cu acesti tineri si care le-a fost ulterior traseul, te-apuca groaza sa vezi ce-a reusit sa faca globalizarea din noi, din tinerii nostri de-atunci, care sunt astazi, multi dintre ei, parinti pentru noua generatie de copii din scoli si licee. Te-apuca groaza sa vezi dupa ce principii se conduc in ziua de azi familiile tinere, tinerii, cei care sunt in liceu, cei care sunt in scoala… Pentru mine e o apasare si-un chin si-o suferinta crunta! Mi se pare ca toata acea jertfa de atunci, toata acea deschidere catre Domnul a fost pur si simplu batjocorita, calcata in picioare, pierduta. Ne-a fost furata, mai degraba, printr-o viclenie a demonului, mai mare si mai adanca decat viclenia care a stat la baza duhului astuia demonic despre care Parintele Staniloae spunea ca se afla a baza comunismului, cu tot ce a insemnat el.
Daca pe vremea comunismului inca mai pomeneam de martiri, globalizarea in primul rand a desfiintat martirajul. Martiri mai raman in ziua de astazi parintii “nebuni” care refuza sa-si vaccineze copiii dupa normele care li se impun si trebuie sa semneze ca isi asuma responsabilitatea – tremurand, dar avand curajul sa mearga impotriva acestui val. Martiri sunt parintii care incearca sa le mai dea copiilor o educatie sanatoasa, sa lucreze cu ei acasa ce nu se face la scoala, sa incerce o alternativa educationala, alta decat cea “sigura” a “specialistilor” din Educatie, si asa mai departe. Acestia sunt martirii de astazi.
- Pana la urma, un martiraj este sa-ti mentii o relatie sanatoasa de familie in contextul de astazi…
- Asta in primul rand! Cand toate ti se propun asa, intr-o lascivitate si-ntr-un desfrau generalizat, si-ntr-o desantare, la propriu…

“Am trait libertatea fara Dumnezeu”

- Parinte, unde am gresit? Au trecut douazeci de ani. Brucan spunea ca “peste douazeci de ani poporul roman va fi pregatit”. Pentru ce sa fie “pregatit?”, am aratat. Problema insa este: unde am gresit?
- Ce-mi vine acum in minte este un cuvant al Parintelui Sofronie, care spunea ca

“omul, in starea lui cazuta, nu poate sa-si tina inima si mintea in bucuria Pastilor decat pentru foarte putina vreme. Restul timpului aici, pe pamant, trebuie sa fie inchinat pocaintei”.

In pocainta putem sa stam patruzeci si noua de zile ale Postului Mare – in bucuria Pastilor, doar trei zile, sapte zile in Saptamana Luminata; dar deja, ati vazut, ati trait si singuri, la sfarsitul saptamanii nu-ti mai spune acelasi lucru cantarea care in noaptea Pastilor mergea direct in adancul sufletului tau. Si atunci cred ca pe-aici ne-a pacalit vrajmasul. Ca si pe Sfantul Siluan: in clipa in care a facut prima spovedanie in Sfantul Munte si duhovnicul i-a spus: “Iata, Dumnezeu te-a iertat, de-acuma fii cu multumire…”, el a trait un simtamant de usurare si de mare bucurie la inceput, dupa care, in foarte scurt timp, a ajuns aproape in starea de-a se primejdui pentru vesnicie. A fost la un pas sa fie scos din Sfantul Munte de catre ispititor – si n-am mai fi avut pe Sfantul Siluan in ziua de astazi! Pentru ca bucuria trebuie traita ascetic, or noi uitam lucrul acesta.
Bucuria din decembrie ’89, descatusarea asta, nevoia noastra de libertate n-am trait-o ascetic – si asta ne-a pacalit. Am lasat garda jos, ne-am deschis sufletul, am primit totul din afara… Ganditi-va la un exemplu vulgar aproape: TEC-urile care curgeau la dozatoarele noastre erau interzise in tarile din Occident ca fiind toxice…
- Asa cum am primit TEC-urile, am primit si toate celelalte ca fiind bune…
- Am primit tot-tot-tot! Ne-am deschis inima, in naivitatea noastra romaneasca, lipsita de discernamant, si-am primit din afara toate rezidurile istoriei, toate esecurile pseudo-civilizatiei apusene, le-am primit din plin. Si-au facut cu noi in douazeci de ani ce-au facut cu Grecia in cincizeci. Si asta din pricina ca am trait libertatea fara Dumnezeu.
Am primit un dar pe care n-am stiut sa-l lucram cum se cuvine. Sfintii Parinti, marii asceti, cand primeau un dar, il primeau cu frica, aproape ca multi se rugau Domnului sa-l ia inapoi. Chiar aseara citeam un cuvant de la Avva Ioan Colov ca, atunci cand i-a incetat razboiul patimilor, s-a rugat sa inceapa din nou, pentru ca nu era pregatit sa gestioneze aceasta harisma. Ei, noi n-am fost pregatiti sa gestionam aceasta libertate si am trait-o foarte iresponsabil. Un dar al lui Dumnezeu, pe care l-am batjocorit. Ca multe altele, de fapt…
- Spunea Sfantul Siluan ca, pentru rugaciunile unui om, a izbavit Dumnezeu Rusia. Acest om a fost Sfantul Serafim din Sarov. Credeti ca exista un om in Romania pentru care putem avea aceasta nadejde?
- Exista in Sfanta Scriptura un cuvant: la un moment dat, Domnul pare ca renunta la felul in care facuse mai inainte cu Avraam si cu Lot, legat de cei zece drepti care se vor gasi in cetate, si spune: “Chiar Moisi si Samuil de ar sta inaintea Mea, sufletul Meu tot nu s-ar indupleca spre poporul acesta” (Ieremia 15:1). Parca si Dumnezeu a ajuns la un capat – daca poate ajunge Dumnezeu la un capat! – in care nu mai poate lucra nici daca ar exista un asemenea om.
Ma gandesc – cum zice Sfantul Apostol Pavel de “pacatul peste masura de pacatos” (Romani 7:13) – ca pacat pacatos ca acum parca n-a mai fost niciodata in istorie. O asemenea abjecta apostazie de la Dumnezeu si indracire, indarjire si incrancenare impotriva lui Dumnezeu, un asemenea razvrat al omului in dorinta lui de a scapa de Dumnezeu, de a-L scoate afara, parca n-a fost nici pe vremea comunismului…
Parintele Sofronie zicea ca harul Duhului Sfant s-a ridicat in cea mai mare masura dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Nu stiu ce s-a mai intamplat dupa aceea si cat har s-a mai ridicat cand Europa a refuzat sa mentioneze radacinile ei crestine in Constitutia Europei. Nu stiu cat har se mai ridica de la noi cand mai adoptam o lege de promovare a homosexualitatii, a prostitutiei, cand mai aprobam un mars al homosexualilor, cand mai ingaduim inca un avort, pe langa milioanele care au fost; nu stiu cat har se mai poate pierde, pana unde mai putem ajunge si ce Sfant sa mai mijloceasca pentru noi… Daca este unul sau mai multi, Domnul ii stie.
Dar Domnului ii este bineplacuta si rugaciunea pe care o faci tu, si eu – desi ascetic trebuie sa ne gandim ca nu e bineplacuta; dar, in contextul in care toti ceilalti se instraineaza de Domnul, nu poate Domnul sa nu priveasca si la rugaciunea noastra. Ca altfel, la ce sa mai faci un canon, o randuiala, daca nu avem incredere ca Dumnezeu primeste bruma noastra de suspinare?… De multe ori ne rusineaza felul in care facem aceasta bruma de rugaciune, dar ea trebuie facuta. Fiecare picaturica de rugaciune isi are rostul ei in viata mea si a ta. Si Domnul – pentru rugaciunile de flacara catre cer ale celor placuti lui, cat si pentru scanteile noastre care n-ajung nici pana la tavan, dar trebuie si ele sa existe - inca mai tine un echilibru ca istoria sa mearga mai departe. Dar sa nu uitam ca echilibrul asta e inca tinut pentru ca cineva – eu, tu, noi, ceilalti – sa se converteasca, sa se intoarca catre Domnul, sa-si schimbe viata…
Asa ca El singur stie ce va face cu istoria asta, cat mai este si cum mai este. Important e ca noi sa ne plinim ale noastre.

“Sa avem curajul sa vedem in ceilalti cetateni ai Imparatiei”

- Parinte, pentru ca l-ati pomenit pe Sfantul Siluan, spuneti-ne cum putem interpreta cuvantul “Tine-ti mintea in iad, si nu deznadajdui” in contextul lumii in care traim? Care-i taina acestui cuvant, daca exista una?…
- Nu e lipsit de primejdie si de oarecari riscuri duhovnicesti a vorbi despre acest cuvant in conditiile in care fiecare din cei care-l aud il primeste in felul lui. Si e greu sa dai un cuvant in general despre un principiu, pentru ca fiecare om il traieste personal. Din acest motiv, si Sfintii Parinti au tinut ca ale lor cuvinte sa fie impartasite in mod direct unor oameni, fata catre fata, si se fereau pe cat se putea de generalizari.
In primul rand, as pleca de la faptul ca iadul acesta, de care Domnul ii pomeneste Sfantului Siluan, este un iad care se intinde pe mai multe planuri – si o sa vorbesc doar de iadul pe care il traim noi, in ziua de astazi. Iadul, pana la urma, ce este? Este acel si topos, si tropos – si loc, si mod – din care Dumnezeu este alungat, este silit sa plece, este silit sa se retraga; sau, cel putin, nu este primit, chiar daca este prezent - cum zice Parintele Sofronie, ca Dumnezeu este si in iad, dar este refuzat.
Acest iad isi are antecamera aci, in vietuirea noastra pe pamant, isi are pregustarea de-aci, isi are inceputurile chiar in viata pe care o traim. Or, cuvantul Domnului poate fi inteles foarte bine in sensul cel mai elementar ascetic pentru noi, crestinii: a nu ne lasa prada ispitei care mai apare cateodata si in randul nostru, cel (zic asa, scolastic) “practicanti”: ca daca eram la alt duhovnic, daca eram si eu in alta manastire, daca eram la alta parohie, daca eram grec si nu roman, daca eram necasatorit si nu casatorit, daca aveam si eu alta mama si alt profesor… Trebuie sa avem curajul sa ne tinem mintea in iadul in care ne aflam fiecare dintre noi astazi, aici si acum. Nu ma aflu in alta familie, in alta parohie, in alta tara, cu alt serviciu. Ma aflu in conditiile in care sunt – si in iadul asta in care sunt trebuie sa-mi tin mintea, cu curaj, sa nu deznadajduiesc, sa stiu ca aici Il pot afla pe Domnul.
Dar, pentru aceasta, trebuie sa fac rabdare aici si acum, in acest context, al iadului pe care-l traiesc zilnic. Sa nu incerc sa evadez cu mintea mea, pentru ca atunci ajung sa traiesc in universuri paralele, virtuale, create de dorintele si de proiectiile mintii mele, nu in realitate. Dumnezeu ne indeamna sa fim, in primul rand, realisti.Contextul acesta negativ in care ma aflu poate deveni pozitiv numai in conditiile in care, donquijoteste – in sensul propriu si duhovnicesc al cuvantului – in aceasta “carciuma”, in aceasta “taverna” imputita, eu am curajul sa vad in ceilalti cetateni ai Imparatiei, si sa-L las pe Domnul sa lucreze, sa ne transforme cu adevarat in fii ai lui Dumnezeu. Nu se schimba “taverna”, ci atmosfera in aceasta taverna se schimba cu totul si ea devine antecamera Imparatiei, nu antecamera iadului.
Crestinul – desi Parintele Virgil Gheorghiu zice ca este “o orhidee care traieste cu radacinile in Imparatie” – paradoxal, crestinul traieste intr-un realism foarte pamantesc. Trebuie sa avem curajul sa transfiguram acest iad; nu noi, ci Domnul lucrand in noi si prin noi, chiar in acest iad. Iadul este foarte real, il traim in viata de zi cu zi: si launtric, prin stricaciunea omului vechi, cu patimile si cu neputintele lui, si in afara, prin relatiile defectuoase dintre oameni, care s-au strambat atat de mult si au devenit atat de potrivnice fata de ce-a gandit Dumnezeu pentru om, ca poti spune ca sunt luciferice multe din principiile educatiei, vietii sociale, politicii, stiintei… Trebuie sa avem curajul sa ramanem aici si acum si sa-L chemam pe Dumnezeu sa lucreze.
Sa nu deznadajduim, ca este viu si lucrator. Avem despre Sfantul Ioan din Kronstadt un cuvant: cand preotii isi dadeau sarutarea “Hristos in mijlocul nostru – Este si va fi!”, Sfantul Ioan adauga: “Este si va fi viu si lucrator!”. Aici si acum este viu si lucrator Domnul, in mijlocul nostru, in noi si intre noi.

“In Lumina apropierii de Dumnezeu, lucrurile se vad pana la despartitura dintre maduva si duh”

- Poate fi legat cuvantul primit de Sfantul Siluan “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”, de un alt cuvant, din Pateric: “Sa te vezi pe tine mai prejos de toata zidirea”?
- Parintele Sofronie leaga cuvantul dat Sfantului Siluan de toata traditia ascetica a Parintilor Patericului si arata ca, incepand cu Avva Antonie cel Mare, Avva Pimen, Avva Sisoe, toti Marii Parinti ai Patericului, ca si Parintii de dupa ei, au trait ascetic acest realism duhovnicesc, de a se vedea pe sine in iad – cum zicea Avva Pimen acest cuvant smintitor: “Credeti-ma, fiilor, ca unde e satana voi fi aruncat si eu!”. Este acelasi lucru. S-au vazut pe sine sub toata zidirea.
Si asta se intampla, zice Parintele Sofronie, intr-un mod paradoxal, pentru ca sistemul de referinta al Sfintilor nu este cel pe care il avem noi, clasic – atunci cand ma compar cu celalalt si ma vad intotdeauna pe mine mai bun, pentru ca la mine promovez partile mele bune si la celalalt scot in evidenta partile lui rele. Sfintii Parinti nu in felul asta isi faceau propria analiza, ci ei priveau in Lumina lui Dumnezeu. Si, in Lumina lui Dumnezeu, cu cat te apropii mai mult de El, cu atat fiecare pata de murdarie de pe sufletul si de pe trupul tau o vezi mai pregnant, si mai adanc, intr-o vedere straina omului obisnuit. Din pricina asta ajungeau ei sa se vada mai rai decat toti criminalii, ucigasii, curvarii, animalele si demonii…
Sfintii Parinti se vedeau in Lumina iubirii lui Dumnezeu, pe masura ce se apropiau de iubirea lui Dumnezeu, caci altfel n-ai putea sa spui: “Cel dintai dintre pacatosi sunt eu” – pentru ca sunt altii care au facut efectiv lucruri mai mari si mai rele decat tine, cuantificabil, masurabil dupa criteriile omenesti de cel mai bun simt. Dar, din punct de vedere duhovnicesc, lucrurile se judeca altfel. Se judeca pe de-o parte si dupa un randament pe care il dai dupa darurile pe care le-ai primit de la Domnul (ca una a primit Avva Antonie si alta am primit eu, si sigur pe Avva Antonie il judeca Domnul mult mai aspru decat pe mine), iar pe de alta parte, si in Lumina acestei apropieri de Dumnezeu, lucrurile se vad mai in adancime, mai pana la despartitura dintre maduva si duh…
- Un lucru practic, Parinte, pentru ca ati vorbit de “bruma noastra de rugaciune”. Ce sa faci ca sa-ti aduni mintea cand te asezi la rugaciune, dupa o zi de munca? Faci rugaciunea si, dupa ce ai terminat te gandesti: “Oare am facut rugaciunea?”…
- Ei, uite, acest “te gandesti daca ai facut rugaciunea”, acest gand poate deveni temelie pentru o rugaciune foarte profunda, intensa, fierbinte, chiar daca dureaza doar un singur minut, sau doua minute… Fa-ti pravila si intreaba-te: “Doamne, oare ce-ai putut Tu sa primesti din tot ce-am spus eu aici?…”. Ei, aceasta este o rugaciune care poate recastiga toata stradania ta de-o ora in care ai fost cu mintea imprastiata. Reusesti dintr-odata ca tot ce-ai facut cu mintea imprastiata, fara roada, sa-l castigi spunand aceste cuvinte. Exact ca si cand ai imprastia ca nebunul niste nuiele pe poiana si, dintr-odata, le aduni pe toate. Pana atunci nu erau bune la nimica asa, imprastiate. Dar daca le strangi pe toate, poti sa faci un manunchi zdravan pe acre sa-l pui undeva, ca stalp de sustinere. La fel si cu imprastierea mintii la rugaciune. Trebuie sa o adunci cum strangi nuielele la un loc, printr-un gand de smerenie: “Oare ce-a putut Dumnezeu sa primeasca din ale noastre?”…
Exista un sfat ascetic la Parinti – cateodata noi il uitam, sau de putine ori il punem in practica – ca, inainte de a te apuca de rugaciune, sa te pregatesti putin, sa faci o trecere de la bezmeticeala zilei catre stradania ta de-a face rugaciunea. Pregateste-te pentru actul asta de inchinare pe care vrei sa I-l aduci lui Dumnezeu. Stai un pic. Nu treci de la tumultul zilei direct la rugaciune. Cateodata nici nu inchizi telefonul mobil si te mai suna si-n timpul asta, si imediat te muta pe alt fagas, pe alt plan al existentei… Asa ca, in primul rand iti inchizi telefonul si te pregatesti un pic pentru ce urmeaza sa faci. In clipa in care un sportiv se pregateste pentru un act de performanta, face o incalzire, nu sare direct din masina in blocstarturi. Nu. Se incalzeste intai.
Ei, acest lucru noi nu-l mai facem la rugaciune, fiind pe de-o parte dornici sa terminam mai repede pravila, ingrijorati ca s-ar putea sa n-avem timp sa o facem, ingrijorati ca nu o sa avem timp sa ne odihnim indeajuns, ingrijorati ca trebuie sa fim cu mintea limpede pentru a doua zi… Si vrem sa facem rugaciune serioasa fara sa dam un interval de pregatire pentru sufletul nostru.
- Parinte, in incheiere, spuneti un cuvant pentru cei care citesc o revista ca “Familia Ortodoxa”, pentru cei care au o cautare…
- Ii rog pe toti sa nu se supere pe mine – le dau cuvantul pe care mi-l dau mie: imi doresc sa ma convertesc la crestinism, cat mai grabnic si cat mai deplin… Ii rog sa nu se sminteasca, sa nu se tulbure, dar asta le doresc tuturor, ce-mi doresc si mie: o grabnica si deplina, si profunda convertire la crestinism!

A consemnat Gheorghe Fecioru

(Din: revista Familia Ortodoxa, decembrie, nr.12/47, 2012)

Legaturi:

• Libertatea de a intinde mana lui Dumnezeu. MARTURISIRILE SI SFATURILE VII PENTRU TINERI ALE UNEI ARTISTE ORTODOXE: sculptorul Silvia Radu (si despre eroii din decembrie 1989): Ce primeste tanarul de la biserica? Robii modei sau liberi pentru Hristos? Cum scapam de deznadejde?
• IPS Bartolomeu: CE AM FACUT CU LIBERTATEA? “Va rog, parintilor, ocrotiti-va copiii!”
  
• 22 DECEMBRIE 1989 – 22 DE ANI. In pragul unei noi robii totalitare, cu gandul la martirii carora le datoram libertatea
• 22… “Doamne, vino, Doamne, sa vezi ce-a mai ramas…“. COLINDUL EROILOR TRADATI (video si audio)

***

• PUTINA VREME MAI SUNT CU VOI… Cuvinte rascolitoare ale Parintelui Mucenic Constantin Sarbu. Si o meditatie la Evanghelia primei Denii (smochinul neroditor, lucratorii cei rai, darul care se va lua de la noi)
  
• O eroina discreta a rugaciunii si a daruirii: LUCIA POPSOR (†13 iulie 2010) sau DESPRE JERTFELNICIA CARE NE FACE LIBERI
• PARINTELE CALCIU DESPRE COMUNISM, GLOBALIZARE, MULTICULTURALISM: “Nu trebuie sa va bucurati de libertatea europeana, ca n-o s-o prea aveti!”
• AVERTISMENTUL PROFETIC AL SFANTULUI INCHISORILOR, VALERIU GAFENCU: “Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!”
• Intre TEROARE si… TORPOARE sau TAINA FARADELEGII IN ACTUALITATE
• PARINTELE IOANICHIE BALAN. Cuvinte de folos despre ispitele vremii (II): “E mai rau azi ca ieri, pentru ca sunt metode mai diabolice de a distruge pe crestini”
• Sfantul Serafim de Viriţa: “Banii si inselaciunile lumii vor pierde mai multe suflete decat prigoana ateista!” (proorocii despre sfarsitul lumii)
• PARINTELE ANTHONY KARBO (SUA) despre educatia copiilor in Biserica si despre purtarea cu tinerii cazuti in pacate. “TRAIM FARA DUMNEZEU SI NICI NU NE DAM SEAMA! Astazi diavolul nu ne mai lupta cu gloante, ci ne copleseste cu dulciuri”
• CE SE POATE FACE PENTRU TINERII ORTODOCSI DE ASTAZI? Cu Parintele Serafim Rose despre joaca de-a Ortodoxia a noilor generatii narcisiste
• PARINTELE SERAFIM ROSE DESPRE EDUCATIA ORTODOXA A COPIILOR (VIDEO). Cum putem lupta cu ispitele lumii si cum putem trai ortodox in vremurile din urma?

*

• PS SEBASTIAN AL SLATINEI – pastorala a durerii si realismului profetic. CUVINTE TARI, CU VALOAREA UNUI “DUS RECE” ARHIERESC (2009): “…Dacă în comunism lupta se ducea pe faţă, acum “lupii” ce vor a sfâşia creştinismul au îmbrăcat piei de oi!… Să învăţăm a-i cunoaşte pe aceştia!
• NE BATEM JOC DE HRISTOS SI ALERGAM LA EL NUMAI LA NEVOIE! Ne lasam tinerii educati de mass-media, desfranarea a ajuns nota generala a televiziunilor…
• Pastorala de Craciun (2012) a IPS Laurentiu Streza, Mitropolitul Ardealului – PASTORALA APARARII FAMILIEI ORTODOXE

***

Cu acelasi Parinte:

• PARINTELE TEOFAN MUNTEANU DE LA MANASTIREA NERA despre trairea pe orizontal, boala instrainarii de Dumnezeu, degradarea educatiei copiilor si lipsa de sens a tinerilor de azi
• CUM SA-L MAI (RE)CUNOASTEM PE DUMNEZEU ASA CUM ESTE?

Sf. Siluan Athonitul: “VULTURUL SI COCOŞUL”

Sf. Siluan Athonitul: “VULTURUL SI COCOŞUL”

 Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/2007/09/23/sf-siluan-athonitul-vulturul-si-cocosul/

   “Un vultur zbura în înãltimi, se desfãta de frumusetea lumii si gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste depãrtãri întinse: peste vãi si munti, mãri si râuri, câmpii si pãduri; vãd multime de fiare si pãsãri; vãd orase si sate si cum trãiesc oamenii. Dar cocosul de la tarã nu cunoaste nimic în afara ogrãzii în care trãieste si nu vede decât câtiva oa­meni si câteva dobitoace. Voi zbura la el si-i voi povesti despre viata lumii“. Si vulturul a venit sã se aseze pe acoperisul gospodãriei si a vãzut cât de tantos si de vesel se plimba cocosul în mijlocul gãinilor lui si s-a gândit: „înseamnã cã e multu­mit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc“.

   Si vulturul a început sã-i vorbeascã cocosului despre frumusetea si bogãtia lumii. La început cocosul l-a ascul­tat cu atentie, dar nu întelegea nimic. Vãzând cã nu în­telege nimic, vulturul s-a mâhnit si i-a fost greu sã mai vorbeascã cu cocosul. La rândul lui, cocosul, neîntelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea si-i era greu sã-l asculte. Si fiecare a rãmas multumit de soarta lui. Asa se întâmplã atunci când un om învãtat vorbeste cu unul neînvãtat si, încã si mai mult, atunci când un om du­hovnicesc vorbeste cu unul neduhovnicesc. Omul duhov­nicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocosului. Mintea omului duhovnicesc cu­getã ziua si noaptea la legea Domnului [Ps 1, 2] Si se înaltã prin rugãciune spre Dumnezeu, dar mintea celui nedu­hovnicesc e lipitã de pãmânt sau e bântuitã de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfãteazã de pace, dar su­fletul celui neduhovnicesc stã gol si împrãstiat. Omul du­hovnicesc zboarã ca vulturul spre înãltimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu si vede lumea întreagã, chiar dacã s-ar ruga in întunericul noptii; dar omul ne-duhovnicesc se bucura sau de slava desartã, sau de bogãtii, sau cautã des­fãtãrile trupesti. Si atunci când un om duhovnicesc se în­tâlneste cu unul neduhovnicesc, legãtura amândurora e lucru plictisitor si anevoios. (…)

   Inainte de a fi atins de har, omul traieste gandind ca totul e bine si in buna randuiala in sufletul lui; dar cand il cerceteaza si locuieste in el harul, atunci se vede cu totul altfel si numai cand harul il paraseste din nou, isi da seama in ce mare nenorocire se gaseste. Un fiu de imparat a plecat departe la vanatoare si, pierzandu-se in codrul des, nu s-a mai putut intoarce la palatul sau. Multe lacrimi a varsat cautand calea, dar nu a gasit-o. Pierdut in padurea salbatica, el tanjea dupa imparatul, tatal lui, si dupa imparateasa, maica lui, dupa fratii si surorile lui. Cum sa traiasca el, fiul de imparat, intr-o padure salbatica si pierduta? Hohotea cu amar gandindu-se la viata sa de altadata in palatul tatalui sau si suspina cu durere dupa mama sa. Asa, si mai mult inca, se intristeaza si tanjeste sufletul atunci cand pierde harul. Cand preafrumosul Iosif a fost vandut rob egiptenilor de fratii sai intr-o tara straina indepartata, el plangea nemangaiat dupa tatal sau; si cand a vazut mormantul Rahilei, mama lui, a hohotit cu amar si a zis: ‘Mama mea, vezi oare ca sunt dus in robie intr-o tara indepartata?‘ Asa, si mai mult inca, se chinuie si tanjeste sufletul care a pierdut harul Duhului Sfant si a fost dus in robie de gandurile cele rele. Dar cine nu cunoaste harul, acela nici nu-L cauta. Si asa, lumea s-a alipit de pamant si oamenii nu stiu ca nimic de pe pamant nu poate inlocui dulceata Duhului Sfant. Cocosul de la tara traieste intr-o mica ograda si este multumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboara in inaltimi si care vede de sus departarile azurii, cunoaste multe tari, a vazut paduri si campii, rauri si munti, mari si orase; daca insa ii tai aripile si-l pui sa traiasca impreuna cu cocosul in ograda de la tara, cat de mult ii vor lipsi cerul albastru si stancile pustii! Asa si sufletul, cand este parasit de harul pe care l-a cunoscut, e nemangaiat si nu-si gaseste odihna in nimic“.

(Cuviosul Siluan Athonitul,“Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”)

Buna Vestire a colindelor

Buna Vestire a colindelor

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/buna-vestire-colindelor-68815.html

A fost odata ca niciodata... Ca (nu-i asa?) daca n-ar fi nu s-ar povesti! Era ca pe atunci, iubiti dascali, boieri dumneavoastra, colindele nu erau nici prilej de cersit, nici spectacol sau concert evocand traditii, nici muzica de fond... Nu, ele erau viata implicata in viata. Traire sincera si intensa!

Este cert ca unul dintre elementele cele mai reprezentative, din punct de vedere al traditiilor practicate de taranul roman in legatura cu sarbatoarea Craciunului, la scara tuturor zonelor locuite de romani, il reprezinta colindatul. Caci este clar ca de origine taraneasca si de inspiratie bisericeasca sunt colindele care ne misca pe noi pana astazi la Craciun. In sat, atat pentru colindatori, cat si pentru cei colindati, sarbatoarea parca nu era deplina fara aceasta manifestare.

Colindatul, in esenta sa tare, este vestire a Nasterii lui Hristos, asadar o buna-vestire. Asa cum Apostolii au fost trimisi sa vesteasca venirea Fiului lui Dumnezeu intrupat si apoi inviat in lume, asa sunt meniti si colindatorii sa faca acest lucru in fiecare an in satul lor. Colindatorii sunt purtatori de Dumnezeu, in sensul cel mai propriu al cuvantului, pentru ca Dumnezeu este cu ei, in mijlocul lor, colinda impreuna cu ei (38 - Muntenia). Asa erau priviti si asa erau primiti. Bucovinenii cred ca Dumnezeu a lasat colindele ca sa-i scape de pacate, prin pomenirea in fiecare an a numelui celui sfant al Domnului.

Craciunul este o sarbatoare extrem de dinamica. Pe masura ce Craciunul se apropie, forfota domina satul. Un fel de zumzait de albine. Iarna parca sporeste in frumusete. Mai ales daca este omat. Zarva copiilor creste, pregatirile se-nmultesc, oamenii trebaluiesc din zori pana-n noapte tarziu, din grajduri razbat mugete si zvoniri de talangi, pe hornuri se ridica fumuri ademenitoare si datatoare de curaj. De pe la Ignat incep sa se auda guitaturi disperate de porci taiati, miroase a porc parlit, incep sa duduie cuptoarele pentru copturi.

De pe la Sfantul Nicolae, uneori si mai devreme, colindatorii incep "repetitiile". Pe cete: copiii pe categorii de varsta, dar si feciorii de insurat (care merg sa colinde "cu muzica" pe la fete), si chiar si cei proaspat insurati. O ceata se formeaza din cei de la case invecinate, pentru a face mai lesnicioase intalnirile intru repetare. Asta cand se repeta la casa unuia dintre ei, dar nu arareori copiii repeta la scoala, sub supravegherea invatatorului.

In satul vechi, invatatorul si preotul erau doi piloni bine implicati in pregatirea colindatului, si asa s-ar cuveni sa fie si astazi. Este o fala sa stii cat mai multe colinde si sa le canti si cat mai frumos. Ritmurile originale (neprelucrate!) sunt foarte variate, de la cele elegiace la cele sprintare. Se cauta sa se vina si cu ceva surprinzator. De aceea, este necesara o mare grija, ca nu cumva sa fure altii din colindele tale.

Cetele isi impart satul pe parti, care indeobste sunt respectate (altfel se poate ajunge la mici altercatii. Adica nu se intampla asa cum ni se intampla noua astazi, la oras, sa ne apara "colindatori" la fiecare statie de metrou sau sa ne sune la usa de mai multe ori intr-o zi. Se poate vedea in aceasta impartire a sectoarelor de colindat o asemanare cu felul in care procedase Hristos cu Apostolii Sai, atunci cand, trimetandu-i la evanghelizare doi cate doi, le-a impartit lumea.

Se colinda in mod obisnuit in seara de Ajun. De altfel exista nu numai Mos Craciun, dar si Mos Ajun, prieten bun cu cel dintai. Mos Craciun si Mos Ajun. amandoi, "Cu barba de ibrisim, / Cu mustatile de fan", stau intr-o manastirea cu peretii de alamaie si cu usa de tamaie (77 - Moldova).

In unele locuri din Transilvania, cu o seara inainte, copiii colindatori raman in scoala si dorm acolo. Ce mai nazdravanii, ce mai veselie! La miezul noptii ei se scoala si se urca pe dealul cel mai inalt care strajuieste satul. Au pregatite, de cu ziua, lemne si aprind un foc mare. E un foc cunoscut in satele de jos, din campie, pana departe. De acolo, de pe deal, incep sa-si strige, peste sat, repertoriul de colinde.

In multe sate, diferitele grupuri de colindatori (asadar si cei cu Irozii, cei cu Steaua, dubasii etc.) pleaca de la biserica, cu binecuvantarea preotului, luand fiecare o alta directie in sat. In alte cazuri, se pleaca cu colindatul de la casa la care s-a repetat pe parcursul postului. Pleaca in ordinea inversa varstei: cei mai mici mai intai, dupa-amiaza pana pe inserate, cei mai in varsta mai tarziu, mai in puterea noptii sau chiar "noaptea pe la cantatori".

Era o pregatire pentru colindat, dar si o pregatire pentru a primi colindatori. Primirea colindatorilor era echivalenta cu primirea lui Hristos. De aceea portile sunt tinute deschise. Se facea in prealabil curat - "maturati curtile", cer colindatorii -, se primenea casa si toate acareturile inconjuratoare. Colindatul se face in seara de Ajun.

Cum o spun multe colinde, seara de Ajun este o seara mare! Tocmai pentru ca se face acum o buna vestire a bucuriei Nasterii lui Hristos - Mesia, Mantuitorul lumii, Rascumparatorul nostru, confirmare a Buneivestiri facute de Arhanghel cu noua luni in urma. Hristos este acum oaspetele lumii vestit de oaspetii colindatori.

Noaptea de Ajun este noapte de privegheala bucuroasa, asa cum apropierea nasterii oricarui copil pe lume este, in mod normal, intampinata cu emotionata veghe. Si atunci, cum sa nu ceara colindatorii imperios: "sculati, sculati boieri mari!", "nu-i vremea de dormit,/ da-i vremea de'mpodobit", "aprindeti facliile" etc. (16 - Ardeal)? Venirea lui Hristos face din toti cei care-L primesc boieri mari, iar curtile lor devin curti imparatesti, numai bune de buna petrecere: "masa sa va'ncarcati" (24 - Ardeal).

In multe parti, asa cum o arata culegerile existente, unul dintre colindele nelipsite, de frunte, este insasi cantarea bisericeasca pe care o constituie troparul praznicului: "Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei; ca intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii si sa Te cunoasca pre Tine, Rasaritul cel de sus; Doamne, marire Tie!" Este un text de o mare frumusete poetica si de o profunda teologie. Dominanta lui este lumina. Lumina de multe feluri.

Hristos este Soarele dreptatii! Noi suntem obisnuiti sa vedem astrul solar iesind parca din pamant sau din mare si apunand in acelasi fel. Cat de inedita si de covarsitoare este aceasta imagine a unui rasarit de sus! O data cu Hristos rasare lumii lumina cunostintei. Ceea ce ignora destul de multi dintre crestini este faptul ca venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu intrupat este un eveniment care are implicatii exceptionale in ceea ce priveste cunoasterea. Prin Hristos Revelatia atinge punctul ei maxim, este implinita desavarsit. Hristos, asumand firea omeneasca, S-a coborat la putinta de sesizare a omului, a simturilor sale si a rationalitatii sale. Chenoza e maxima! Pe masura si foloasele omenirii.

Asa cum ne arata in Dogmatica sa Parintele Dumitru Staniloae, renumitul teolog al veacului trecut, Creatia este menita, intre altele, sa constituie elementele unui limbaj pentru convorbirea dintre Dumnezeu si om. Pentru multe dintre neamurile vechi, stelele nu ramaneau numai asa ceva, ci ajungeau sa fie slujite idolatru.

Si iata ca acum o stea se arata magilor ca sa-i conduca si sa le descopere pe un Imparat care vine din alta lume, vine pentru ca sa ne poarte si pe noi in acea lume. Calitatea convorbirii omului cu Dumnezeu prin intermediul elementelor naturale ale creatiei capata valente noi, puteri noi. Comunicarea devine mesianica. De abia acum, sub adierea apropiata a Duhului Sfant, comunicarea, intalnirea si cunoasterea devin cu adevarat posibile.

Hristos a adastat timp de noua luni in pantecele unei Fecioare, apoi S-a nascut fara sa strice pecetea acelei feciorii. La Nastere, Hristos ne este infatisat de colinde, pe de o parte, a fi un copil ca toti copiii; El a luat firea omeneasca in toata fragilitatea ei: "Si cu lapte S'a crescutu / In scutece S'a'nfasatu / Si in brate S'a purtatu".

In multe texte, Maica Lui este atat de saraca, incat n-are scutece de infasat, nici hainute de-mbracat. Si totusi, atunci, Il vedem invascut cu flori de crin si ca un "Soare-n raze luminat". Dar chiar sub acest chip, accesibil oamenilor, El are in vedere infaptuirea misiunii pentru care a venit: "Cu chip de om a venitu / Si pe noi ne-a mantuitu" (39 - Ardeal).

Daca aparitia unui copil obisnuit schimba complet viata unei familii (in ceea ce priveste spatiul, timpul, relatiile etc.), venirea Pruncului Iisus cu atat mai mult viata intregii omeniri. Pruncul venit acum pe lume este numai aparent, dupa chipul smerit pe care l-a luat, un copil ca toti copiii; in fond este un copil cum n-a mai fost altul pe lume, este chiar Dumnezeu, este Fiul Sfant, lucru pe care colindele il afirma cum nu se poate mai direct si mai clar. Este Fiul cerului si Domnul pamantului, un Domn preabun, un Domn frumos, nascut din Duhul Sfant, la Care Dumnezeu rade (17 - Moldova, la Tudor Pamfile, Sarbatorile le romani, Ed. Saeculum I.O., Bucuresti, 1997). El este chiar Mantuitorul indelung asteptat, "Mesia cap luminos" (181 - Muntenia).

Pruncul acesta este spalat cu vin, limpezit cu apa si miruit cu mir, din trei raurele care vin anume din varf de munte pana la Maica Domnului (34 - Dobrogea; 126 - Banat). Uneori Pruncul plange. Nu plange pentru ca nu ar avea cu ce sa se joace, cum pare sa creada Maica Lui, care, ca sa-l ostoiasca, Ii promite "doua mere argintele" sau "doua mere aurele" (42 - Dobrogea, 52 si 54 - Ardeal). Nu, El plange cu gandul la Patimile Sale de mai tarziu: "Nu plang , maica, de aceea. / Ci uita-te, maica'n jos / Acolo'n josu, mai din jos, / De vezi fauri faurind / Mie piroane facand" (54 - Ardeal).

In alt colind, Maica plange si ea cu lacrimi "grele ca pietrele" si "mari ca merele" vazand cum se mestereste deja pe lume la crucea rastignirii Fiului ei (61 - Banat). Colindele fac, de altfel, foarte adesea legatura intre bucuria Nasterii lui Hristos si jalea Patimilor Lui (36, 59 si 62 - Ardeal; 60 - Muntenia). Marea veselie a Nasterii poarta in ea si dramatismul Patimilor, dar si imensa bucurie ulterioara, cea a Invierii.

Sunt colinde in care patimile sunt prezentate foarte amanuntit: "La nasterea lui Hristos / Toti oamenii-au fost voiosi. // Cand au fost la rastignire, / Toti am fost cu tanguire. // Cand a fost la'nmormantare, / Toti am fost cu suparare. // Vineri pe la doisprezece, / Clopotele le trageau. // Pe Isus Il rastigneau, / Cuele I-le bateau. // Sangele pe stalpi curgea; / Maica sfanta ca-l oprea. // Si'n biserica-l ducea / Si din gura-asa zice: // - Acesta-i sange curat, / Ca-i din trup nevinovat. // - Acela-i sange cu mila, / Ca-i din trup fara de vina. // - Acesta-i sange milos, / Ca-i din trupul lui Hristos" (36 - Ardeal).

Se merge pana intr-acolo ca intr-un colind se spune chiar de acum, de la Nastere, caci Nasterea este numai un inceput de drum: "Bucura-te, Sfanta Cruce, / Bucura-te, lumea-ti canta; / Si-ti canta cu glas de jale / Pentr-a lui Adam gresale.-". Dar, cum aratam, dincolo de Patimi se stravede Invierea si mantuirea pe care Pruncul acesta o aduce oamenilor: "Dar noaptea El o'nviatu / Si pe noi ne-o mantuitu" (59 - Ardeal).

Prin venirea lui Hristos, pamantul este acum primenit, innoit, infrumusetat: "De cand Domnul s'a nascutu / Si pamantul s'a facutu, / Si cerul s'a ridicatu / Pe patru stalpi d'argintu / Mai frumos impodobitu" (42 - Dobrogea; 35, 45 si 49 - Ardeal). Nasterea lui Hristos este ca o noua facere a lumii (35 si 49 - Ardeal).

In colinde sunt prezente atat inceputul oamenilor din gradina Edenului: "Raiule, gradina dulce, / De la tin', nu m'as duce. // De mirosul florilor, / Si ceara albinelor. // De para facliilor / Si fumul tamaielor" (50 - Ardeal), cat si realitatea eshatologica, lumea mantuita. Prin Nasterea lui Hristos in trup a devenit posibila redeschiderea raiului. Pruncul abia nascut tine in maini si se joaca cu cheile raiului (52 - Ardeal).

Adam si Eva, a caror cadere este reamintita in numeroase colinde (50 - Ardeal; 51 - Banat), sunt acum "recuperati" tocmai prin Patimile lui Hristos (51 - Banat). Printre cei care se-nchina si slavesc venirea Pruncului pe lume, il aflam si pe Stefan Voda, "Domn cel sfant" inca mult inainte de a fi canonizat oficial de Biserica la anul 1992, si este frumos ca aceasta nu se petrece numai in Moldova, ci si in Muntenia (46 - Moldova; 47 - Muntenia). Se stie ca printre putinii privilegiati a fi martori ai Nasterii se numara pastorii. In colinde, acestia uneori sunt trei si par a fi descinsi direct din Miorita (130 - Banat; 131 - Ardeal; 132 - Moldova).

Spune o cantare in Biserica, luata din Evanghelia lui Luca (2,14): "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu, pe pamant pace, intre oameni bunavoire". Este o cantare ingereasca. Si chiar asa si vede taranul lucrurile. E veselie pe pamant, dar e veselie parca si mai mare in cer, unde in capul mesei sta Dumnezeu cu Fiul Sau, inconjurati de ceata Sfintilor, "band si veselind" (124 - Banat). Sfintii cei mai prezenti sunt Vasile, Ion (ale caror sarbatori sunt aproape, aproape), Ilie, Toma Proorocul (!?) (61 - Banat), Mihai, Craciun (!?), Petre (76 - Muntenia), multime de Apostoli si Cuviosi. Ii vedem uneori si pe dreptii Vechiului Testament: Avraam (181 si 199 - Muntenia), pe Moise si pe Aaron (199 - Muntenia), pe David (156 si 157 - Ardeal; 181 - Ardeal).

Dar cel mai des intalniti sunt Maica Sfanta si Sfantul Ioan, formand impreuna cu Pruncul Hristos treimea rugatoare pe care Biserica o numeste Deisis. Si mai apar mereu si cinstitii trei Crai de la Rasarit, venind sa se inchine cu darurile lor simbolic bogate: aur, smirna si tamaie.

O seama de colinde nu sunt lipsite de un umor sanatos, in ton cu sarbatoarea. Astfel, intr-unul din ele il vedem pe Craciun batran, cum vine el mereu, desi are un cal ciumpavitu, care ar trebui potcovit cu potcoave de colacu, prinse cu cuie de carnatu, batute cu baros de cardabos, iar apoi adapat cu o vadra de vinarsu.

In alt colind, colindatorul cere gazdei un colacut, pentru ca mama lui nu avusese mai intai sita rara pentru faina, iar cand o capatat sita - s-o crapat covata (numai bun motiv de "l-o sfadit mama pe tata"), si cand o fost lipita covata, s-a urnit cuptorul, iar cand a fost reparat si acesta, era prea tarziu: Anul Nou deja venise.

La sfarsitul colindarii se canta un colind de incheiere, prin care se ureaza gazdelor sa ramana, dupa trecerea colindatorilor, sanatoase si voioase si "ca trandafirii frumosi". Bucuria adusa de colindatori nu-i ca orice bucurie trecatoare, ea-i pana'n vecie. Tot in acest ultim colind se cere, cel mai adesea, de la gazde plata colindatului. Si acestea ii rasplateau pe colindatori, indeosebi cu colaci, covrigi, nuci, mere, poame, dar nu lipseau nici gologanii. Fiecare colindator are traista sa pregatita anume, din timp. Dupa cum are si cate un bat, ca sa se apere de caini. La sfarsit, imparteala darurilor se face cu dreptate.

In ziua de Craciun, dupa Liturghie, in multe locuri se colinda la biserica. Se impart pizarei (niste colaci speciali) copiilor asezati pe doua randuri, de o parte si de alta a potecii din curtea bisericii. Afara de pizarei, se mai dau alune, nuci, mere... Cateodata, ca sa se distreze pe seama copiilor, care doresc sa adune cat mai mult, femeile arunca merele pe jos, in zapada, unde se formeaza adevarate gramezi de copii in lupta pentru ele.

De abia dupa Liturghie si dupa impartirea pizareilor, preotul da calea stelasilor in sat. Ei se imbraca la biserica cu stihare. Aici se face prima cantare. Inainte vreme, dupa aceea se mergea mai intai la invatatorul care i-a invatat sa cante. In continuare, primele colindate erau altadata notabilitatile satului: primarul, biraul etc. Abia dupa aceea se lua tot satul de-a randul. Nici o casa nu trebuie sa ramana necolindata, oricat de rea ar fi vremea. Uneori, dupa ce termina de colindat la ei in sat, colindatorii merg si in sate vecine, dar asta mai ales a doua zi. Daca in noaptea de Ajun se colinda indeosebi afara, sub fereastra, acum, adesea, colindatorii sunt poftiti in casa, sa se bucure din bucatele dezlegate deja de preot, postul fiind incheiat.

Dar misiunea copiilor nu se termina odata cu colindatul din zilele de Ajun si de Craciun. Urmeaza Steaua, sorcova, plugusorul si cate altele, pana dupa Sfantul Vasile. Crengutele puse in apa la Sfantul Andrei pentru sorcove au dat deja in floare ("florile dalbe de mar"!).

La Bucuresti, pentru un timp, mahalalele au pastrat vechile randuieli de colindat, apoi lucrul acesta a devenit aproape imposibil. De aceea, aproape ca nu mai afli colindat in duh autentic in Bucurestii zilelor noastre. Asta nu inseamna ca nu razbate din toate partile sunet de colinde. Implicarea existentiala este insa redusa, caracterul lor este in parte deviat, trairea imputinata. Cuvintele vestirii ajung la noi de tot palide, mai mult formale.

Cum s-a vazut mai sus, in mai multe randuri, colindele romanilor, nascute la umbra Bisericii, se arata a fi o slavire inflacarata a Pruncului Iisus ("Aude-se lauda multa, / Langa pestera cea sfanta; / Strigau pastorii toti, tare: Lauda Domnului, prea mare!" - 43 - Basarabia). Ele exprima simplu o teologie nebanuit de profunda (a se vedea pentru mai multe amanunte in acest sens cartea mea: Elemente de teologie taraneasca, Ed. Vremea, Bucuresti, 2005) si sunt de un mare rafinament existential.

Textele lor constituie o poezie extraordinara (cu imagini poetice de mare finete!), iar cuvenita cantarea lor se face, in chip autentic, pe o muzica arhaica capabila sa exprime taina vestita. Felul in care sunt abordate temele denota o nesfarsita delicatete, care se insoteste uneori foarte potrivit cu un umor nevinovat, fin si binefacator.

Dupa atata colindat, dupa atatea pregatiri facute intru intampinarea Nasterii Domnului, o anumita osteneala se insinueaza in toti, colindatori si colindati. Dar nu era bai, caci: "Ce ne-aduce Mos Craciun? / Tot ce e frumos si bun" (77 - Moldova).

Uneori din toata saracia, cum spune o exprimare, alteori din preaplinul daruit de Dumnezeu, romanul este chemat sa nu uite ca venirea lui Hristos s-a petrecut pentru ca el sa fie crestin adevarat si sa nu uite de cei de langa el care sunt necajiti sau, oricum, mai necajiti decat el: "Si nu uita, romane, cand esti vesel sa fii bun!"

Iubiti dascali, boieri dumneavoastra, am ezitat mult daca in acest text sa folosesc timpul trecut sau timpul prezent. Pana la urma am ales sa prezentul. Daca cele de mai sus se pastreraza, desigur, intr-o masura mai mica in satul romanesc contemporan, ele se pastreaza deplin, negresit, la Dumnezeu.

Cautand in sate mai izolate sau in din acelea care inca mai tin la seriozitatea statutului lor traditional, se vor mai putea afla urme ale colindatului cu statutul lui genuin: acela de viata implicata in viata, de traire a prezentului continuu al Nasterii Fiului lui Dumnezeu. Oricum, fiti, daca se poate, in randul vestitorilor de bine catre cei cu care aveti indeosebi de-a face:

"Voi, acum, copiilor, / Si, voi, buni, parintilor, // Laudati Si cantati, Si va bucurati. // (¦) // Ca ni s'a nascut Hristos, / Sa ne fie de folos" (3 - Ardeal).

Costion Nicolescu

Roagă-te și fă ce vrei!

Roagă-te și fă ce vrei!

Sursa: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/roaga-te-fa-ce-vrei



     Rugăciunea este atât de tare şi de puternică, încât poţi să te rogi şi să faci ce vrei, căci rugăciunea te va povăţui spre adevărata şi dreapta lucrare.
    Ca să fii plăcut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decât să iubeşti. „Iubeşte şi fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin, căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea să facă ceva ce nu este plăcut ființei iubite... Cum însă rugăciunea nu este decât revărsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptatea despre ea acelaşi lucru: pentru mântuire nu e nevoie de nimic altceva decât de rugăciune neîncetată. Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii, vei dobândi iluminarea prin ea!...
(Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus, Editura Sophia, București, p. 194)

Ne-am deprins să ne împotrivim

     Sursa: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ne-am-deprins-sa-ne-impotrivim

      Nu am învăţat să ne supunem voii lui Dumnezeu, ci dorim să fie voia noastră. Ei, păi, fiule, voia ta nu trebuie s-o faci! 

     Ne-am deprins să ne împotrivim totdeauna la ceva, căci întotdeauna ceva nu este după voia noastră. Nu ne-am deprins cu ascultarea. Nu am învăţat să ne supunem voii lui Dumnezeu, ci dorim să fie voia noastră. Ei, păi, fiule, voia ta nu trebuie s-o faci! Pe cei ce îşi fac voia proprie nu-i vor primi nici cerul, nici pământul. De aceea să-I mulţumim, să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru toate – şi pentru situaţia în care ne-a pus. El ştie ce şi cum, iar apoi va scoate ceva deosebit de frumos din noi, când ne vom smeri. Se cade să ştim că aici pe pământ facem lucrarea Sa, fără a ţine socoteală de cine ne încredinţează sarcina.

(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania, p. 179)

 

Sfanta Taina a Spovedaniei - Patru puteri ale Spovedaniei

Patru puteri ale Spovedaniei

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/patru-puteri-spovedaniei-142984.html

     Spovedania este una dintre Tainele Bisericii. Prin marturisirea cu parere de rau (pocainta) a pacatelor, inaintea preotului duhovnic, Iisus Hristos Insusi ne iarta pacatele si ne da harul Sfantului Sau Duh, spre tamaduire si spre mantuire.

Spovedania nu se face numai pentru impartasirea cu Sfintele Taine, ci si pentru cunoasterea de sine, pentru primirea dezlegarii de sub osanda pacatelor savarsite, pentru slabirea patimilor care ne inrobesc si pentru intarirea nadejdii de mantuire.

Cum se marturisesc pacatele ?

Sfantul Nicodim Aghioritul defineste marturisirea pacatelor astfel: "Spovedania este destainuirea rostita a faptelor, a cuvintelor si a gandurilor viclene (deplinate), facuta de buna voie (libertate), cu frangerea inimii (pocainta), cu osandire de sine (smerenie), limpede, fara rusine, cu hotarare, catre un duhovnic randuit canonic."

Prima putere a Spovedaniei: Cunoasterea de sine !

   Cunoasterea de sine este cheia catre viata cea adevarata. Oricare alta cunoastere si putere este inferioara acesteia, drept pentru care, Sfintii Parinti spun: "Acela care isi vede pacatele este mai mare decat acela care invie mortii."

Cartile duhovnicesti si Sfanta Scriptura, precum si "Indreptarul de Spovedanie", ne ajuta sa ne cunoastem tot mai bine. Apoi, in cadrul Spovedaniei, preotul ne ajuta sa gasim in adancul nostru si ceea ce nu reusim sa vedem inca.

    Atentie! Chiar daca preotul este si un bun psiholog, el ajungand sa cunoasca din ce in ce mai bine sufletul uman si nevoile acestuia, Spovedania nu trebuie transformata intr-o discutie psihologica, asemenea celei avute intr-un cabinet medical.

A doua putere a Spovedaniei:Dezlegarea pacatelor !

    Pacatele sunt asemenea unor pietre pe care sufletul nostru le care in spate.

Mantuitorul s-a intrupat pentru a dezlega lumea (de pacat, de neputinte si de moarte), pentru a o indrepta si pentru a o invata sa dea slava Tatalui cel ceresc, care atat de mult a iubit-o. Aceasta istorie sfanta este rezumata de urmatoarea minune: "Si invata Iisus intr-una din sinagogi, sambata. Si iata o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinta si care era garbova, de nu putea sa se ridice in sus nicidecum; iar Iisus, vazand-o, a chemat-o si i-a zis: Femeie, esti dezlegata de neputinta ta. Si Si-a pus mainile asupra ei, si ea, indata, s-a indreptat si slavea pe Dumnezeu" (Luca 13, 10-13).

   Cand i-a trimis la propovaduire pe Apostoli, Mantuitorul Iisus Hristos le-a spus: "Adevarat graiesc voua: Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer" (Matei 18, 18); "Luati Duh Sfant, carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate, si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan 20, 23).

La randul lor, Apostolii au randuit episcopi si preoti, asemenea lor, avand puterea de a lega si de a dezlega pacatele. In slujba Tainei Hirotoniei, episcopul il investeste pe preot cu harul Duhului Sfant. Acest har, primit de la Mantuitorul Iisus Hristos, prin urmasii Apostolilor (episcopii), da putere preotului sa lege si sa dezlege pacatele credinciosilor.

Dezlegarea pacatelor usureaza sufletul, dand la o parte greutatea faptelor rele.

A treia putere a Spovedaniei: Slabirea patimilor!

    Pacatele sunt fiicele unor duhuri necurate. Cand savarsim, in mod repetat, acelasi pacat, noi ne aflam inrobiti de catre un anumit diavol (duh necurat, patima). Scapam din robia unei anumite patimi in masura in care ne recunoastem slabiciunea (smerenie) si scoatem la lumina (spovedim) duhul necurat care ne pandeste cu ura, spre a ne surpa in fapte rele. Pocainta ne vindeca trecutul, iar dorinta de indreptare ne lumineaza prezentul.

   Spovedania implica marturisirea faptelor, a cuvintele si a gandurile straine de Dumnezeu. Marturisirea tuturor gandurilor este vitala pentru sanatatea sufleteasca a celui care se spovedeste, caci gandurile sunt semintele care fac sa incolteasca viitoarele fapte. In acest sens, Cuviosul Porfirie spune: "Sa ne spovedim nu numai pacatele, ci si gandurile, gandurile de teama, de tristete, de bucurie sau de suparare, prilejuite de diverse evenimente, ca cutremurele de pamant, moartea celor dragi, casatoriile, indoielile etc."

A patra putere a Spovedaniei: Intarirea nadejdii de mantuire !

   Marturisindu-ne cat mai des pacatele, primim de la Dumnezeu o tot mai mare nadejde de mantuire. Chiar fara sa ne dam seama, unele pacate vor inceta sa mai apara pe lista noastra de spovedit.

Sa alergam cat mai des la Spovedanie, iar nu doar in cazul savarsirii unui pacat grav. Facand astfel, obiceiurile cele rele nu se intaresc si mai mult, patimile sunt urmarite mai usor, uitarea nu le poate acoperi de fel, harul se redobandeste mai repede, iar lucrarile satanice se arata neputincioase.

*

   Impartasirea cu Sfintele Taine, adica primirea Trupului si Sangelui dumnezeiesc, este cununa marturisirii pacatelor cu pocainta. Dar, precum am cautat sa arat, chiar si in cazurile in care credinciosul nu primeste dezlegarea de a se impartasi, el primeste in sine patru mari puteri: cunoasterea de sine, dezlegarea pacatelor, slabirea patimilor si intarirea nadejdii.

Teodor Danalache