Ministerul Cultelor şi Artelor. Direcţia Studii 1924-1925, 1930-1935, 1937-1963

 Ministerul Cultelor şi Artelor. Direcţia Studii 1924-1925, 1930-1935, 1937-1963

Sursa: http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Ministerul-Cultelor.-Directia-Studii.-1924-1925-1930-1935-1937-1963.-Inv.-3206.pdf

Ministerul Cultelor şi Artelor s-a înfiinţat, ca minister de sine stătător, la 13 iunie 1920 prin Decretul nr. 2591. Conform Regulamentului de organizare şi funcţionare, această instituţie era autoritatea supremă care se ocupa cu toate problemele în domeniu pe baza legilor şi regulamentelor existente. Din punct de vedere organizatoric, Ministerul Cultelor şi Artelor era constituit din Direcţia Generală a Cultelor, cu un serviciu de inspecţie şi consiliul general permanent al cultelor; Direcţia Generală a Artelor, cu un serviciu de inspecţie şi consiliul general permanent al artelor; Direcţia Contabilităţii; Serviciul statisticii informaţiilor al presei şi al activităţii culturale şi sociale; Serviciul Tehnic; Serviciul Contencios; Serviciul Registraturii Generale şi Arhivelor; Comisia Monumentelor Istorice; Direcţia Imprimeriei Ministerului. Prin adoptarea Legii nr. 54 din 22 aprilie 1928 pentru regimul general al cultelor se garantau libertatea tuturor cultelor istorice recunoscute (ortodox, greco-catolic, romanocatolic, reformat, evanghelic-luteran, unitarian, armeano-gregorian, mozaic, mahomedan) precum şi funcţionarea, în limitele legii, a asociaţiilor religioase, adică a tuturor cultelor neoprotestante. Relaţiile dintre culte şi asociaţii religioase, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte, erau mediate de către Ministerul Cultelor şi Artelor investit cu drept de supraveghere şi control. Conform Legii pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929, Ministerul Cultelor şi Artelor s-a unit cu Ministerul Instrucţiunii Publice şi a devenit Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, având în atribuţiile sale administrarea şi controlul învăţământului de stat, al cultelor şi al artelor; Cultele şi Artele erau controlate de cele două direcţii nou înfiinţate: Direcţia Culte şi Direcţia Arte. Direcţia Culte avea în atribuţiile sale îndrumarea şi coordonarea raporturilor dintre Stat şi diferite confesiuni: exercitarea dreptului de control, supravegherea activităţilor bisericeşti; propuneri pentru numiri, transferări, concedii, scoaterea la pensie a personalului bisericesc precum şi executarea tuturor dispoziţiilor din legi şi regulamente referitoare la culte. Direcţia Cultelor avea în subordinea sa: Serviciul cultelor naţionale; Serviciul cultelor minoritare; Serviciul statisticii, studiilor, statelor personale şi al arhivei. Prin Legea din 9 martie 1937, Ministerul Cultelor şi Artelor s-a organizat independent, având următoarele atribuţii: exercitarea dreptului de control, supravegherea şi inspectarea tuturor cultelor şi aşezămintelor acestora, precum şi a asociaţiilor religioase autorizate; susţinerea şi administrarea aşezămintelor artistice de stat, controlul şi supravegherea instituţiilor şi manifestărilor artistice, precum şi încurajarea acestora; cercetarea problemelor minoritare şi informarea asupra situaţiei minorităţilor etnice şi confesionale. Ministerul Cultelor şi Artelor reprezenta statul în toate problemele şi chestiunile de culte şi arte ce intrau în atribuţiile sale.

Prin Decretul-Lege nr. 3209 din 20 martie 1940, Ministerul Cultelor şi Artelor s-a contopit cu Ministerul Educaţiunii Naţionale, devenind Ministerul Educaţiunii Naţionale Cultelor şi Artelor. Prin Legea nr. 188 din 24 martie 1945 se înfiinţa Ministerul Cultelor, ca minister independent, păstrând această denumire până în anul 1957. La conducerea acestuia s-au succedat Constantin Burducea, Radu Roşculeţ, Stanciu Stoian, Vasile Pogăceanu şi Petre Constantinescu-Iaşi. La 12 mai 1945 a fost adoptată Legea nr. 384 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Cultelor, care avea ca principale atribuţii supravegherea şi controlul cultelor şi asociaţiilor religioase, organizarea, administrarea şi controlul învăţământului religios, conservarea şi restaurarea bisericilor. Structura Ministerului cuprindea o direcţie generală (Culte), trei direcţii (Învăţământ, Administrativă, Contabilitate), trei servicii (Arhitectură, Contencios, MONT-AP). Direcţia Generală a Cultelor avea în subordine două direcţii, una pentru cultele ortodox şi greco-catolic, alta pentru cultele romano-catolic, reformat, evanghelic-luteran, unitarian, armeano-gregorian, mozaic, mahomedan, baptist. De asemenea, mai avea un serviciu pentru asociaţii religioase şi un corp de inspecţie şi control. Posturile de director general şi de inspectori erau rezervate licenţiaţilor sau doctorilor în teologie, iar postul de director al Învăţământului Religios era rezervat unui profesor, preferabil cleric. După adoptarea Constituţiei din 1948 şi în acord cu principiile acesteia, s-a adoptat Decretul nr. 177 din 4 august 1948, care abroga Legea din 1928. În textul decretului se evita nominalizarea cultelor recunoscute, dar se condiţiona recunoaşterea acestora de întocmirea şi aprobarea unor noi statute de funcţionare. În 1948, concomitent cu adoptarea Legii cultelor, prin Decretul nr. 178 din 3 august, Ministerul Cultelor se reorganiza ca „serviciu public prin care Statul îşi exercită dreptul de supraveghere şi control pentru a garanta folosinţa şi exerciţiul libertăţii conştiinţei şi libertăţii religioase”. Art. 2 prevedea că „recunoaşterea cultelor se face de către Guvern, prin Ministerul Cultelor”. Art. 4 stipula posibilitatea exercitării dreptului de supraveghere şi control prin „delegaţi speciali” pe lângă organele centrale sau pe lângă aşezămintele cultelor. Structura Ministerului cuprindea şase direcţii (două pentru culte, una pentru învăţământul religios, una de studii, documentare şi artă religioasă, una administrativă şi de personal, una pentru contabilitate), un serviciu (contencios) şi cabinetele ministrului şi secretarilor generali. Fiecare direcţie pentru culte avea în subordine Serviciul mişcării personalului clerical, Serviciul mânăstirilor şi asociaţiilor religioase, precum şi Serviciul de inspecţie şi control. Direcţia de Studii Documentare şi Artă Religioasă se ocupa de legislaţia religioasă, de statistica personalului şi averii cultelor, de relaţiile externe ale cultelor, de publicaţiile cultelor, de patrimoniul artistic religios, de proiecte de noi biserici şi avea în componenţă cinci servicii (studii-legislaţie, statistică-documentare, publicaţii, arte religioase, arhitectură). Spre deosebire de legea anterioară de organizare, nu erau prevăzute condiţii de studii şi experienţă profesională pentru personalul din conducerea Ministerului. Schema de organizare includea în total 222 de posturi, din care 44 la direcţiile pentru culte, 11 pentru Direcţia Învăţământ religios şi 40 pentru Direcţia Studii, Documentare şi Artă Religioasă. Din motive de simplificare şi raţionalizare a aparatului de stat, pe de o parte, şi din motive politice, pe de altă parte, s-a adoptat Legea nr. 37 din 3 februarie 1949 prin care structura Ministerului Cultelor se modifica. Rămâneau doar trei direcţii (Evidenţă şi Coordonare, Cadre, Contabilitate), un serviciu (Administrativ) şi Secretariatul. Până în anul 1950, au fost recunoscute următoarele culte: ortodox, reformat, luteran, unitarian (sinodo-presbiterial), mozaic, armeano-gregorian, musulman, creştin de rit vechi, evanghelic (confesiune augustană), baptist, penticostal, creştin după Evanghelie, adventist de ziua a şaptea. Cultele greco-catolic, inclusiv de rit armean şi rutean, au fost desfiinţate la 1 decembrie 1948, iar cultul romano-catolic, în lipsa unei recunoaşteri oficiale, a fost tolerat până la sfârşitul epocii comuniste. Prin Decretul nr. 725 din 31 decembrie 1956, structura Ministerului Cultelor s-a modificat din nou şi apăreau patru Direcţii (Secretariat-Planificare-Investiţii-Administrativ, Împuterniciţi-Corp Împuterniciţi, Studii-Documentare-Publicaţii, Plan-FinanciarContabilitate), un Corp de control al ministrului şi Oficiul Juridic. La şedinţa Biroului Politic al CC al PCR din 14 martie 1957 s-a hotărât reducerea numărului de ministere după criteriul înrudirii ramurilor de activitate, reducerea numărului membrilor guvernului şi lărgirea competenţei ministerelor, departamentelor şi direcţiilor generale. Ca urmare, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 435 din 21 martie 1957, se înfiinţa Departamentul Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniştri, sub conducerea unui secretar general, post ocupat de Dumitru Dogaru (1957-1975). Menţionăm că sub această titulatură departamentul a funcţionat până la sfârşitul epocii comuniste. În anul 1963, personalul de conducere al Departamentului Cultelor era format la nivel central din: Bărbulescu Ion, Onţanu Ion, Mireanu Constantin, Rodeanu Ion, Vasilescu Teodor, Neicov Mircea, Nedeianu Janeta (directori), Dimulescu Justina, Dumbravă George, Iosif Ion, Chirică Ştefan, Scânteie, MariaStoica Dumitru, Vişan Ladislau, Prundeanu Gheorghe, Dimitriu Constanţa, Rogozeanu Gheorghe, Valahu Pavel, Mihailov Virginia, Gheorghiu Constantin, Rudeanu Elisabeta (şefi), Nenciu Gheorghe, Gobjilă Theodor, Stănescu Ştefan, Dimulescu Ion, Sorin Iulian, Lungeanu Ion (inspectori principali) iar la nivel regional din Rădulescu Păun, Dănescu Mihail, Gheorghiu Dumitru, Bădulescu Ion Dumitru, Andronic Dumitru, Savin Ion, Galan Valerian, Gherghinoiu Grigore, Ţeperdel Mihai, Duldner Eugen, Hoinărescu Ţepeş, Lada Iosif, Tanko Arpad, Petre A. Petre, Chilian Traian, Jurcone Petre (împuterniciţi). Arhivele Naţionale deţin documente create de către Direcţia Culte, cu denumirile corespunzătoare perioadei în cauză, şi care au fost preluate în mai multe etape. Aceste documente sunt inventariate sub denumirea „Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Direcţia Contabilităţii” şi „Ministerul Cultelor şi Artelor”, părţi structurale aflate deja în circuitul ştiinţific. Prima parte structurală cuprinde informaţii privind numirea funcţionarilor; hirotoniri; proiecte de reamenajarea unor localuri de cult şi cheltuielile aferente acestora; lucrările Sf. Sinod; personalul mitropoliilor, episcopiilor, arhiepiscopiilor, bugete de venituri şi cheltuieli, inventare cu bunurile unor biserici, state de plată, cereri de concedii, transfer funcţionarea unor biserici şi statele de plată a personalului acestora ş.a. Documentele create de către Administraţia Casei Bisericii (Direcţia Contabilităţii) din perioada 1873-1920, sunt  în cantitate de cca. 363,5 m.l. şi 84 545 u.a., inventariate de creator, după criteriul cronologic-structural. A doua parte structurală cuprinde documente din perioada 1921-1944, în cantitate totală de cca. 66 m.l. şi 3.493 u.a. În ceea ce priveşte prelucrarea arhivistică, fondul a fost ordonat şi inventariat cronologic-structural de către personalul din Arhivele Naţionale. Majoritatea informaţiilor vizează Biserica Ortodoxă Română. Mare parte dintre documente se referă exclusiv la probleme de personal şi diferite cheltuieli financiar-contabile. Într-un număr redus se regăsesc date privind: înfiinţări de mitropolii, episcopii, protoerii, parohii; modificări de circumscripţii jurisdicţionale bisericeşti; lucrări pentru alegerea şi confirmarea membrilor Consistoriului Superior Bisericesc, lucrări pentru convocarea Sfântului Sinod; alegerea şi confirmarea episcopilor şi mitropoliţilor; organizarea raporturilor între Stat şi diferitele confesiuni; pregătirea lucrărilor pentru încheierea de concordate ori convenţii; probleme referitoare la bugetele cultelor şi a diferitelor fundaţii religioase aflate sub controlul guvernelor: maghiar, austriac şi rusesc. De asemenea, se mai regăsesc informaţii referitoare la mănăstiri şi la organizarea şi statutele juridice ale unor asociaţii şi societăţi. În ceea ce priveşte cultele minoritare (greco-catolic, romano-catolic, protestant, mozaic şi mahomedan), datele sunt succinte şi se referă la organizarea cultului musulman, desfiinţarea Oficiului Cultelor Minoritare din Basarabia-Chişinău, lucrări referitoare la sinagogi, case de rugăciune evreieşti, comunităţi de lipoveni. În această parte structurală se regăsesc o serie de informaţii privind sectele adventiste şi baptiste: persecuţiile religioase întreprinse contra adventiştilor din Brăila, Botoşani, Dorohoi; solicitări ale locuitorilor din Maramureş de a se interveni pentru stoparea propagandei adventiste; statutele Organizaţiilor Bisericeşti ale Uniunii Comunităţilor Evanghelice ale adventiştilor de ziua a şaptea şi expunerea crezului adventist. Preluarea arhivei de la Secretariatul General pentru Culte, parţial inventariată de către creator – doar partea structurală „Direcţia Studii”, perioada 1924-1967 – a însemnat salvarea unei cantităţi de documente care a fost păstrată în condiţii necorespunzătoare. Modul incorect de depozitare a acestei arhive a avut drept consecinţă degradarea ireversibilă a unor documente. Precizăm că au fost preluate în regim de urgenţă documente create de către Direcţia Studii, în cantitate de cca. 30 m.l., din perioada 1948-1971, Departamentul Cultelor, Supraveghere şi Control sau Direcţia Împuterniciţi, din perioada 1959-1974, în cantitate de cca. 46 m.l. (cca. 20 m.l. se află într-un stadiu avansat de deterioare), Direcţia Studii şi Relaţii Externe, în cantitate de cca. 5 m.l. şi Oficiul Juridic, cca. 2 m.l. Prelucrarea arhivistică a acestor documente este în curs de desfăşurare. După cum am menţionat, partea structurală „Direcţia Studii” a fost inventariată de creator. Documentele care sunt în stare bună de conservare au fost ordonate după criteriul cronologic-structural, cu păstrarea descrierii arhivistice a creatorului. Precizăm că nu s-a realizat şi recotarea u.a. Genurile de documente preponderente sunt: decrete-legi, situaţii centralizatoare, dări de seamă, referate, rapoarte, adrese, note, tabele ş.a. Documentele din perioada 1924-1947 sunt puţine. Revizuirea legislaţiei privind cultele se reflectă în cele câteva dosare referitoare la asociaţiile religioase neoprotestante. Anul 1948 marchează începutul ofensivei legislative în domeniul cultelor. Zecile de decrete adoptate în acest an reglementau nu numai principiile fundamentale ale organizării cultelor (regimul general al cultelor, organizarea Ministerului Cultelor), ci şi prevederile canonice ale acestora prin intervenţia în numirile şefilor cultelor (ortodox, mozaic, musulman) şi ale profesorilor din institutele teologice. Se ajungea până la decretarea livrării de material lemnos de construcţie pentru refacerea mânăstirii Căldăruşani (Decret nr. 386 din 27 februarie). Tot atunci apare denumirea „deservenţi de culte” prin care sunt desemnate persoanele care fac parte din cler. Din păcate, puţinele documente datând din 1948 reflectă în mică măsură impactul noii legislaţii în domeniul cultelor. Cele mai multe documente sunt cele ce redau situaţia Bisericii Greco-Catolice după „reîntregirea” cu Biserica Ortodoxă. Frecvent, aproape anual pentru unele culte, funcţionarii Direcţiei de Studii întocmeau istoricul cultului, care nu era doar o expunere sumară, ci adevărate studii care se regăsesc în acest inventar. Pentru cultul ortodox s-au păstrat informaţii referitoare la lucrările ale Adunării Naţionale Bisericeşti, convocate cel puţin o dată pe an, prin decret al Marii Adunări Naţionale. Această parte structurală conţine cca. 27.75 m.l. şi 2074 u.a.