Olimpiada RELIGIE ortodoxa TEME Clasa a VI-a. ARTICOLE

Olimpiada RELIGIE ortodoxa TEME 

Clasa a VI-a 

Nume/prenume                                                                                                            Data

Clasa

CREAREA LUMII. CREAREA OMULUI. CREAREA INGERILOR

1.      “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” (Facere 1,1) – ce se intelege prin cuvantul “cer”?

2.      “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” (Facere 1,1) – ce se intelege prin cuvantul “pamant”?

3.      Cine sunt îngerii?

4.      Scrieti 3 argumente prin care sa dovediti superioritatea ingerilor fata de oameni.

5.      Scrieti misiunile ingerilor argumentandu-le. (3 misiuni)

6.      Enumerati cele 9 cete ingeresti.

7.      Scrieti doua temeiuri scripturistice/patristice pentru ingeri.

8.      Scrieti doua temeiuri scripturistice/patristice pentru oameni.

9.      Enumerati zilele creatiei si ce a creat Dumnezeu in fiecare zi.

10.  Explicati argumentand starea omului inaintea caderii in pacatul neascultarii (stramosesc).

11.  Explicati argumentand starea omului dupa caderea in pacatul neascultarii (stramosesc).

12.  Explicati argumentand urmarile pacatului stramosesc in viata omului.

13.  Ce este „Chipul lui Dumnezeu” din om? Explicati.

14.  “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră.” (Facerea 1,26) – la ce se refera „Chipul lui Dumnezeu” in om? Ce inseamna „Asemanarea” omului cu Dumnezeu?

15.  Argumentati legatura omului cu lumea nevazuta si lumea vazuta.

16.  Argumentati importanta omului pentru creatie si pentru Dumnezeu. (3 argumente – creatie; 3 argumente - Dumnezeu)

 RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ – TATĂL NOSTRU

Sursa: http://www.religieortodoxa.ro/forum/index.php?topic=253.120

a.       Rugăciunea Tatăl nostru se mai numeşte şi Rugăciune Domnească  pentru că ne-a fost dată chiar de către Domnul nostru Iisus Hristos. Prin aceasta, ne rugăm cu Iisus, cu înseşi cuvintele Sale.

b.      Această rugăciune a fost rostită de Mântuitorul într-o cuvântare mai amplă, cunoscută în Sfânta Scriptură sub denumirea de Predica de pe munte.

c.       Rugăciunea Tatăl nostru este cea mai de seamă dintre toate rugăciunile, dar şi cea mai cuprinzătoare, pentru că prin cererile ei se cuprind toate nevoile sufleteşti şi trupeşti, în perspectiva mântuirii;  

d.      Prezenţa pluralului în această rugăciune de arată că trebuie să fim în comuniune cu aproapele, pentru ca cererile noastre să fie primite;

e.       Rugăciunea Tatăl nostru  este formată din trei părţi: invocarea numelui lui Dumnezeu, cele  şapte cereri  şi  încheierea,  cu un cuvânt de slava adus lui Dumnezeu;

Cele şapte cereri:

1.      Sfinţească-se numele Tău;

2.      Vie Împărăţia Ta;

3.      Facă-se voia Ta,  precum în cer, aşa şi pe pământ;

4.      Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi;

5.      Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;

6.      Şi nu ne duce pe noi în ispită;

7.      Ci ne izbăveşte de cel rău.

Texte  importante:

- De Tatăl ne apropiem prin Fiul.  (Sfântul Atanasie cel Mare).

- Iisus este Dumnezeu pe pământ şi om în cer.  (Sfântul Ioan  Gură de Aur).

- Tatăl nostru  e cea mai uşor de înţeles dintre toate rugăciunile, pentru că pe cât este de restrânsă în cuvinte, pe atât este de cuprinzătoare.  (Tertulian)

- Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. (Matei 6, 5)

- Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care este în ascuns, îţi va răsplăti ţie. (Matei 6, 6)

- Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; 
 Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. 

                                                                                                                                     (Matei 6, 14-15).

                       
                      HRISTOS BINECUVINTEAZĂ FAMILIA 
                              Minunea din Cana Galileii

Rezumat:

-          Mântuitorul Iisus Hristos a fost invitat la o nunta împreună cu Apostolii şi cu Maica Sa;

-          În timpul ospăţului se termină vinul;

-          Maica Domnului Îl atenţionează pe Iisus ca s-a teminat vinul;

-          Iisus pare a fi indiferent faţă de situaţia creată, motivând că nu i-a venit ceasul (adica momentul de a face o minune);

-          Maica Domnului s-a adresat slujitorilor de la nuntă, spunându-le să facă orice le va spune; având credinţa certă că va face o minune;

-          Iisus s-a adresat slujitorilor să umple vasele de piatră de acolo cu apă;

-          Se adresează din nou slujitorilor sa ducă naşului (nunului) să guste din apa pusă atunci în vase, care s-a transformat într-un vin mai bun decât cel pe care îl băuse până atunci;

-          Aceasta a fost prima minune a Mântuitorului, care a întărit credinţa ucenicilor în El.

Învăţături pentru suflet:

-  În Cana Galileii a fost pentru prima dată când Fecioara Maria, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a mijlocit înaintea lui Dumnezeu pentru oameni, prin cuvintele: Faceţi orice vă va spune. Maica Domnului ştia că Hristos nu poate rămâne indiferent la necazul cuiva, că El este gata să schimbe lucrurile în bine. De aceea ea are o încredere absolută în bunătatea Lui. Maica Domnului credea în dumnezeirea Fiului Său înainte chiar ca El să-Şi dovedească dumnezeirea prin minuni. De atunci şi până astăzi Maica Domnului se roagă pentru întreaga omenire şi mai ales pentru cei aflaţi în necazuri şi suferinţe. Ea a văzut atunci grija celor rămaşi fără vin şi a rugat pe Fiul ei să alunge tristeţea lor, care nu se potrivea cu evenimentul sărbătorit.

- Transformarea apei în vin a fost un semn al sfinţirii căsătoriei. Căsătoria fusese sfinţită încă din Rai, de când a fost creat omul: bărbat şi femeie. Dar după căderea în păcat a membrilor primii familii (Adam şi Eva), căsătoria s-a degradat, încât femeia a ajuns sclavă la păgâni, fiind cumpărată de bărbat de la părinţi. Nici la evrei situaţia nu era mai bună pentru femeie, căci fetele puteau fi vândute ca sclave de taţii lor, şi nu se puteau căsători decât cu aprobarea tatălui sau a fratelui mai mare; în plus, femeile evreice căsătorite trebuiau să facă toată treaba în gospodărie. Mântuitorul a eliberat femeia din starea de sclavie şi a înnoit căsătoria, făcând-o Sfântă Taină, întemeiată prin libera consimţire a soţilor şi sfinţită de Biserică.

- Minunea din Cana a arătat ucenicilor slava lui Dumnezeu şi ei au crezut în El. Până atunci, El nu făcuse minuni în faţa Apostolilor, doar le vorbise în cuvinte mai presus de înţelepciunea omenească. Văzând şi minunile, s-a întărit credinţa lor.

 RĂSPLATA CREDINŢEI ŞI A ASCULTĂRII:  Pescuirea minunată

Rezumat - explicaţii

 -  Hristos a venit la pescari (Apostoli) după ce aceştia se chinuiseră o noapte întreagă şi nu prinseseră niciun peşte.

Acest lucru înseamnă că, până să vină Hristos în lume, nimeni nu putea să se mântuiască. Chiar şi evreii, care erau prinşi în „mreajă" prin Moise, nu respectau legea lui Dumnezeu şi nu înţelegeau sensul profund al vieţii. Iar celelalte popoare se închinau la zei, aflându-se într-un întuneric al credinţei şi mai mare. Dar a venit dimineaţa, adică s-a risipit ceaţa diavolească, şi a răsărit lumina adevărată, adică Hristos.

- Sfântul Petru şi, probabil, fratele său, Sfântul Andrei, au aruncat mreaja la porunca Mântuitorului. Atunci au prins atât de mult peşte, încât era să li se cufunde corabia; au trebuit să îi ajute fraţii Ioan şi Iacob, cu o a doua corabie.

Acest lucru mai înseamnă că munca făcută fără ajutorul lui Dumnezeu nu are spor, pe când la cererea ajutorului divin, ea are spor însutit. De asemenea, mulţimea peştilor prinşi îi arată pe viitorii oameni prinşi în mreaja cuvântului, prin predica Evangheliei. Faptul că Sfinţii Apostoli nu au putut ridica singuri mreaja arată faptul că Hristos va lucra prin ei, cu putere mai mare decât ar putea avea ei singuri.

- Hristos le-a promis Apostolilor că îi va face „pescari de oameni".

Pe moment, Apostolii nu au înţeles aceasta. Abia după Cincizecime vor înţelege, primind înţelepciunea Duhului Sfânt. Tot de atunci vor începe să adune Biserica lui Dumnezeu.

- După această pescuire, cei patru pescari au lăsat corăbiile şi mrejele şi au urmat fără întrerupere pe Iisus, ca ucenici ai Săi.

Învăţături pentru suflet:

-          Ascultarea, credinţa şi urmarea cuvântului lui Dumnezeu ne aduc binecuvântare materială, dar mai ales duhovnicească;

-          Credinţa şi ascultarea sunt esenţa învăţăturii dumnezeieşti. Fără acestea nu există mântuire.

Simboluri ale minunii:

-          pescar de oameni înseamnă apostol,  cel ce va avea misiunea de a aduce la credinţa în Hristos oamenii;

-          Marea simbolizează lumea;

-          Peştii simbolizează oamenii, care se vor converti la credinţa creştină;

-          Mreaja (plasa, năvodul) simbolizează predica, cuvântul de învăţătură;

-          Luntrea (corabia) simbolizează amvonul bisericii de unde se predică sau se citeşte din Sfânta Evanghelie.

BINEFACERE ŞI RECUNOŞTINŢĂ
Vindecarea celor zece leproşi

Rezumat

-          Iisus Hristos trecea prin regiunea Samaria, iar la marginea unui sat a fost întâmpinat de zece leproşi, care-L rugau să aibă milă de ei;

-          Iisus Învăţătorul le-a spus să se arate preoţilor;

-          Pe drum spre Ierusalim, ei s-au vindecat de lepră;

-          Numai unul dintre ei, smarinean de  neam, s-a întors la Iisus să-I mulţumească pentru binefacere;

Învăţături pentru suflet , explicaţii:

1.      Păcatul este o lepră sufletească, ce determină omul să nu mai recunoască pe Dumnezeu ca Dătător al tuturor bunătăţilor sufleteşti şi trupeşti;

2.      Nerecunoștința dezumanizează pe om și îl înstrăinează de semeni, însă recunoștința ridică pe om în demnitate și îl îmbogățește spiritual.

3.      Prin mulțumirea noastră adusă lui Dumnezeu creștem și ne îmbogățim duhovnicește în relația noastră cu El,  Dăruitorul vieții veșnice

4.      De aceea, în fiecare duminică și sărbătoare de peste an, iar în mănăstiri chiar în fiecare zi din săptămână, Biserica aduce mulțumire sau recunoștință lui Dumnezeu prin Sfânta Liturghie, numită şi Taina Mulţumirii;

5.       Nu Dumnezeu are nevoie de mulțumirea noastră, ci noi avem nevoie ca să mulțumim lui Dumnezeu și oamenilor, prin cuvânt și fapte de binefacere, pentru a ne îmbogăți duhovnicește și a crește în comuniune de iubire smerită și sfântă. Iar dacă nu mulțumim lui Dumnezeu și oamenilor, întrerupem sau slăbim comunicarea și comuniunea noastră cu Dumnezeu și cu semenii, sărăcim duhovnicește, ne închidem în autosuficiență egoistă și posesivă, pierzând bucuria sufletului bun, recunoscător și darnic.

6.      Când ne rugăm, nu trebuie doar să cerem, ci şi să-L slăvim pe Dumnezeu şi să-I mulţumim.

STĂRUINŢA ÎN RUGĂCIUNE 
FEMEIA CANAANEANCĂ

Rezumat-

-          Mântuitorul Hristos a trecut prin regiunea Tirului şi Sidonului (aici locuia o populaţie păgână) însoţit de Apostolii Săi;

-          O femeie din acele locuri L-a întâmpinat cerându-I milă şi vindecarea fiicei ei, chinuită de un duh rău;

-          Iisus, la prima vedere, nu o ia în considerare;

-          La rugămintea Apostolilor pentru a-i asculta ruga femeii, Iisus o respinge;

-          Femeia insistă şi Iisus chiar accentuează refuzul;

-          evidenţiind credinţa puternică afemeii, Iisus îi vindecă fiica;

Învăţături pentru suflet , explicaţii:

1. Rugăciunea femeii canaanence este un model pentru noi: stăruitoare, cu smerenie, plină de credinţă şi nădejde;

2. Femeia dă dovadă de mare înţelepciune şi smerenie în dialog cu Iisus, nu se simte jignită când, aparent, îi refuză ajutorul;

3. Insistenta femeii, ingăduită de Hristos pentru că ştia ce va spune, arată înţelepciune sfântă pentru că era încredinţată de îndreptăţirea cererii sale. Nu doar inima de mamă, ci şi credinţa fermă a determinat-o să fie atentă la  fiecare cuvant al Mantuitorului, aceeaşi credinţă care, admirată de Însuşi Domnul, a mântuit-o pe ea şi pe fiica ei.  

4. Atunci când simţim că nu mai este nicio speranţă pentru noi, ne vine în ajutor chiar Dumnezeu;

5. Mijlocirea femeii pentru copila sa  este mijlocirea Bisericii pentru credincioşii săi şi a credinciosului pentru aproapele său.

6. Cananeanca e răsplătită în conformitate şi proporţional cu greutatea examenului la care a fost supusă şi potrivit calităţii răspunsurilor date. 

_______________________________________________________________________________

INVIEREA DOMNULUI SI IMPORTANTA EI PENTRU VIATA CRESTINA. ARATARILE DOMNULUI DUPA INVIERE

Invierea Domnului si importanta ei

Importanța Învierii Domnului pentru credința creștină:

1) Învierea Domnului este piatra de temelie a credinței creștine, „centrul centrului, inima adevărată a creștinismului” (teologul raționalist D. Strauss): „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; și atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură (cel dintâi rod), apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui” (1 Corinteni 15). Învierea Domnului, prezisă de El Însuși în mai multe rânduri Apostolilor Săi, este semnul atotputerniciei Sale, semnul biruinței vieții asupra morții.

2) Crucea/jertfa și Învierea se presupun reciproc: jertfa fără înviere ar fi fost fără rost, iar învierea fără jertfă ar fi fost imposibilă: „În cruce este o putere care produce înviere și în înviere e prezentă, într-un anumit sens, în mod etern, crucea. Crucea are în ea însăși o forță biruitoare a păcatului și a morții, o putere care înaintează spre înviere și se finalizează în înviere”. Pe cruce a fost pironit păcatul (Coloseni 2) și s-a arătat iubirea lui Dumnezeu care întrece orice cunoaștere (Efeseni 3). Cugetând la Crucea Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă mă întreabă cineva, ce lucru minunat a făcut Hristos? Eu voi lăsa cerul, pământul, marea, învierea multor morți și alte minuni, și voi arăta doar crucea, care este mai slăvită decât toate. Crucea este vrerea Tatălui, slava Fiului Unuia Născut, desfătarea Sfântului Duh, podoaba îngerilor, siguranța Bisericii, mândria lui Pavel”. Crucea însă nu ar fi adus izbăvirea dacă viața nu ar fi triumfat asupra morții: „Dacă Hristos, murind, n-ar fi înviat, nici păcatul nu s-ar fi șters, nici moartea nu s-ar fi nimicit, nici blestemul nu s-ar fi ridicat... moartea s-ar fi perpetuat în veci”.

3) Învierea Domnului este garanția învierii noastre: Luând fire omenească, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului, întru toate asemenea nouă, afară de păcat. S-a făcut „unul dintre noi, întâiul născut între mulți frați” (Romani 8), „capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate” (Coloseni 1). Astfel, cum spune Sf.Apostol Pavel în prima epistolă către Corinteni, capitolul 15, firea menească a lui Hristos s-a făcut „aluatul” sfințeniei pentru întreaga omenire, „pârgă a învierii și garanția învierii noastre”. 

                   Păreri negative ale teologilor raționaliști referitoare la Învierea Domnului și combaterea lor

                                         1) Ipoteza înșelăciunii 

                                         2) Ipoteza vizionarismului 

                                         3) Ipoteza morții aparente 

                                         4) Ipoteza mistificării cuvintelor Mântuitorului 

                   1) Ipoteza înșelăciunii:

Ipoteza furtului de către ucenici a trupului lui Iisus a fost formulată chiar de arhierei, în prima zi a Învierii, pentru a compromite credința în Înviere (Matei 28), apoi a fost reluată de filosofii păgâni din primele secole (Cels, Iulian Apostatul, etc.) și de unii teologi raționaliști din secolele XVIII și XIX. Pe lângă mulți alții, Sf. Ioan Gură de Aur îi demonstrează toată falsitatea, arătând cât de neverosimilă este o astfel de teorie.

Contra-argumente:

%  ucenicii nu puteau fura trupul lui Iisus din mormânt, deoarece: erau cuprinși de frică;

%   nu ar fi putut da la o parte piatra cea mare fără a fi văzuți sau auziți de străjeri;

%   nu ar fi putut desprinde giulgiurile;

%   în grabă fiind, nu ar fi avut timp să așeze mahrama înfășurată alături;

%  ar fi venit din prima noapte, când nu era pază întărită la mormânt;

%  dacă paznicii dormeau, de unde știau că ucenicii au furat trupul?

%  de ce nu au fost paznicii pedepsiți?

%  de ce nu au fost apostolii prinși și cercetați, ca să se găsească trupul furat?

%  de ce apostolilor li s-a interzis doar să predice în numele lui Iisus și apoi au fost lăsați liberi (Fapte 4)?

%   unde au ascuns apostolii trupul Domnului, de nu a mai fost găsit niciodată?

%  ar mai fi murit apostolii pentru o minciună, știind că Iisus nu a înviat?;

%  arhiereii nu puteau fura trupul lui Iisus din mormânt, deoarece, în acest caz, pentru a împiedica zvonul învierii, ar fi fost de ajuns să arate mulțimii trupul mort al lui Iisus, în loc să interzică apostolilor să propovăduiască învierea;

%  Iosif nu putea fura trupul Domnului pentru a-l duce în Arimateea, deoarece în acest caz apostolii ar fi aflat și nu s-ar mai fi mirat de dispariția lui, nici nu și-ar mai fi riscat viața pentru a predica Învierea.

2) Ipoteza vizionarismului:

Această ipoteză a fost susținută de filosoful păgân Cels, apoi de teologii raționaliști din secolul XIX, fie sub forma viziunii subiective (arătările lui Iisus erau doar creații ale imaginației apostolilor – Strauss, Renan, etc.), fie sub forma viziunii obiective (apostolii au văzut sufletul celui ce murise, așa ca în cazul fenomenelor telepatice sau spiritiste – Weisse, Schweitzer, etc.).

Contra-argumente:

%  apostolii erau oameni simpli, pescari, fără a avea un organism bolnav și cu nervii zdruncinați, sau cu o imaginație atât de bogată încât să fie capabilă de halucinații;

%   ei nu credeau în înviere, nu o așteptau, ci plângeau și erau triști;

%   ei nu înțelegeau ce este aceea a învia din morți (Marcu 9), nu pricepeau atunci când Iisus le spusese că va învia;

%  ei nu au crezut pe femeile mironosițe când le-au vestit învierea, ba chiar Toma nu va crede nici pe ceilalți apostoli că L-au văzut pe Domnul, iar când Hristos li se arată, ei se sperie, crezând că văd duh; prin urmare nu se puteau autosugestiona în ceva ce nu credeau și nu înțelegeau;

%  halucinațiile sunt de scurtă durată, apoi dispar când subiectul revine la starea normală, dar apostolii au rămas convinși pentru totdeauna de realitatea învierii;

%   halucinațiile colective sunt aproape imposibile;

%  sufletele celor morți, sau fantomele în cazul halucinațiilor, nu se lasă pipăite și nu se așează la masă să mănânce alături de persoane reale;

%  viziunea doar a spiritului Celui ce murise nu-i putea transforma atât de mult pe apostoli și nu i-ar fi făcut să creadă în învierea cu trupul a lui Iisus.

3) Ipoteza morții aparente:

Această ipoteză susținută de unii teologi raționaliști din secolele XVIII și XIX afirmă că Iisus nu ar fi murit într-adevăr pe cruce, ci ar fi căzut într-o stare cataleptică, într-un fel de leșin sau moarte aparentă, o letargie cauzată de băuturile primite în timpul răstignirii, după care s-ar fi trezit din această stare, datorită răcelii giulgiurilor și a mormântului, și ar fi ieșit afară, după ce piatra de la ușa mormântului ar fi fost prăvălită fie de El Însuși, fie în urma cutremurului produs. Paulus aduce în plus ca „dovadă” a lui Iisus „înviorat”, nu „înviat”, faptul că El nu a permis Mariei Magdalena să-L atingă, dar după opt zile îi va permite acest lucru lui Toma și va mânca împreună cu apostolii. După ce S-a arătat adepților Săi timp de 40 de zile, Iisus S-ar fi retras apoi printre esenieni sau în Fenicia.

Contra-argumente:

%  ostașii nu au zdrobit fluierele picioarelor lui Iisus, ceea ce arată că erau convinși de moartea Sa;

%  pentru o și mai mare siguranță, „unul din ostaşi, cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19), semn că deja trupul celui mort își încetase funcțiile;

%  Pilat a încredințat lui Iosif trupul lui Iisus după ce a fost asigurat de sutaș că Iisus a murit;

%   presupunând prin absurd că Iisus nu ar fi murit pe cruce, El ar fi fost ucis în mod sigur de condițiile neprielnice din mormânt: aromatele asfixiante, giulgiurile lipite de trup, care deveneau rigide, împiedicând orice mișcare, calcarul în care era săpat mormântul, lipsa aerului, etc.;

%   paza pusă de arhierei la mormânt, tocmai ca Iisus să nu iasă a treia zi, așa cum spusese, mai precis să nu fie furat de ucenici, cum credeau ei, căci „atunci va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi” (Matei 27);

%   Iisus, slăbit, nu ar fi putut da piatra la o parte, nici nu ar fi putut trece printre paznici, ca apoi să facă o călătorie atât de lungă ca cea spre Emaus și înapoi, nici nu ar fi putut trece prin ușile încuiate, făcând apostolilor o impresie atât de extraordinară încât aceștia să-și dea și viața pentru a propovădui Învierea Lui.

4) Ipoteza mistificării cuvintelor Mântuitorului:

A fost formulată de adepții școlii mitologice, în frunte cu Bultmann. După aceștia, despre viața lui Iisus nu știm aproape nimic sigur, mesajul Său a fost expus mitic de către evangheliști, sub influența literaturii iudaice și al mitului gnostic al mântuirii. Astfel, Hristos ar fi doar instrumentul Logosului lui Dumnezeu, rostul vieții Sale fiind numai de a face cunoscută oamenilor mântuirea care vine ca dar din partea lui Dumnezeu. El nu ar fi mântuitorul, ci numai începutul mântuirii, meritul Lui fiind de a da exemplu oamenilor (exemplu de ascultare față de Dumnezeu). Răstignirea a fost un fapt real, dar nu a avut decât rolul de a aduce la cunoștința oamenilor starea de păcătoșenie în care se află și sentința de condamnare rostită de Dumnezeu împotriva lumii păcătoase. Cât privește învierea, aceasta ar fi o reprezentare mitică, dată de apostoli valorii triumfătoare a crucii.

Contra-argumente:

%  evangheliștii au fost apostoli sau ucenici ai apostolilor, deci martori direcți, iar mărturiile lor sunt istorice

%  apostolii, oameni simpli dar realiști, constatând moartea lui Iisus, nu puteau inventa istoria învierii și apoi să-și riște și viața pentru ea.

Aratarile Domnului dupa Inviere

Femeile mironosițe la mormântul Domnului:

a) După ce „sâmbătă s-au odihnit după Lege” (Luca 23) – era prima zi a Paștelui iudaic, 15 Nissan – seara, „după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare” (Marcu 16).

b) „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi” (Matei 28).;

c) Maria Magdalena, nerăbdătoare, se detașează de grup și ajunge prima la mormânt; ea observă piatra ridicată și mormântul gol (Ioan 20), de aceea, după ce înștiințează și pe celelalte femei care se apropiau, „a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus, şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus” (Ioan 20);

d) Sosind și celelalte femei la mormânt, au găsit piatra răsturnată de pe mormânt și intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus (Luca 24, Marcu 16). „Şi fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbaţi au stat înaintea lor, în veşminte strălucitoare. Şi, înfricoşându-se ele şi plecându-şi feţele la pământ, au zis aceia către ele: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?” (Luca 24) – la Marcu 16 și Matei 28 este amintit un singur înger, probabil cel ce a vorbit femeilor: „Nu vă temeți! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici, căci S-a sculat precum a zis. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus”;

e) „Şi întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi. Iar ele erau: Maria Magdalena, şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea. Şi cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare şi nu le-au crezut” (Luca 24). Petru și Ioan la mormântul Domnului: Anunțați de Maria Magdalena de dispariția trupului lui Hristos, Petru și Ioan vin în grabă la mormânt: „Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. Şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut.Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi. Şi s-au dus ucenicii iarăşi la ai lor” (Ioan 20).

Arătările Domnului după Înviere:

1. Arătarea Domnului către Fecioara Maria și către Maria Magdalena:

„Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni” (Marcu 16). După ce a dus lui Petru și Ioan vestea despre dispariția trupului lui Iisus, Maria Magdalena revine la mormânt: „Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând. Şi pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea le-a zis:Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica. Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică, Învăţătorule). Iisus i-a zis:Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a zis ei” (Ioan 20).

2. Arătarea Domnului către femeile mironosițe: „

Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea” (Matei 28).

3. Arătarea Domnului către cei doi ucenici, Luca și Cleopa, în drum spre Emaus:

„După aceea, S-a arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la o ţarină. Şi aceia, mergând, au vestit celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut” (Marcu 16). Evanghelistul Luca descrie amănunțit această arătare (Luca 24: 13-35):

4. Arătarea Domnului către Sfântul Apostol Petru:

La întoarcerea lor din Emaus, Luca și Cleopa află că Iisus S-a arătat și lui Simon Petru (Luca 24); probabil aceasta se întâmplase în dimineața aceleiași zile, la întoarcerea lui Petru de la mormântul Domnului. Și Apostolul Pavel, enumerând mărturiile apostolice despre Învierea Domnului, amintește de arătarea lui Hristos către Petru (Chefa): „(...) S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi (...) după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor (...) mi S-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15).

5. Arătarea Domnului către Sfinții Apostoli, fără Toma, în Duminica Învierii:

În seara aceleiași zile a Învierii, pe când Apostolii ședeau la masă și discutau încă cu cei întorși de la Emaus, Iisus apare deodată în mijlocul lor: „Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!” (Ioan 20). Evanghelistul Marcu amintește faptul că Iisus i-a mustrat pe Apostoli pentru necredința și împietrirea inimii lor (căci ei se îndoiseră și de spusele femeilor, și de relatarea celor doi ucenici întorși din Emaus), iar evanghelistul Luca amintește faptul că Iisus i-a mustrat pe Apostoli și pentru faptul că, deși Îl văd în fața lor, se îndoiesc încă de Învierea Sa, crezând că văd duh. Pentru a-i convinge, Iisus le spune să-i pipăie mâinile și picioarele („Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am” – Luca 24) și apoi stă la masă cu ei, mâncând o bucată de pește fript și un fagure de miere (Luca 24). După aceea, Hristos le dă Apostolilor pacea Sa și Duhul Sfânt, pentru a continua opera Sa de mântuire a lumii: „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20).

6. Arătarea Domnului către Sfinții Apostoli, împreună cu Toma:

A avut loc în duminica următoare, „după opt zile” de la Înviere, în Ierusalim, unde Apostolii rămăseseră pentru a serba cele șapte zile ale azimelor, prevăzute de Lege. „Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20).

7. Arătarea Domnului către Apostoli în Galileea, la Marea Tiberiadei:

„După acestea, Iisus S-a arătat iarăşi ucenicilor la Marea Tiberiadei, şi S-a arătat aşa: Erau împreună Simon-Petru şi Toma, cel numit Geamănul, şi Natanael, cel din Cana Galileii, şi fiii lui Zevedeu şi alţi doi din ucenicii Lui. Simon-Petru le-a zis: Mă duc să pescuiesc. Şi i-au zis ei: Mergem şi noi cu tine. Şi au ieşit şi s-au suit în corabie, şi în noaptea aceea n-au prins nimic. Iar făcându-se dimineaţă, Iisus a stat la ţărm; dar ucenicii n-au ştiut că este Iisus. Deci le-a zis Iisus: Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare? Ei I-au răspuns: Nu. Iar El le-a zis: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi afla. Deci au aruncat-o şi nu mai puteau s-o tragă de mulţimea peştilor. Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: Domnul este! Deci Simon-Petru, auzind că este Domnul, şi-a încins haina, căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în apă. Şi ceilalţi ucenici au venit cu corabia, căci nu erau departe de ţărm, ci la două sute de coţi, trăgând mreaja cu peşti. Deci, când au ieşit la ţărm, au văzut jar pus jos şi peşte pus deasupra, şi pâine. Iisus le-a zis: Aduceţi din peştele pe care l-aţi prins acum. Simon-Petru s-a suit în corabie şi a tras mreaja la ţărm, plină de peşti mari: o sută cincizeci şi trei, şi, deşi erau atâţia, nu s-a rupt mreaja. Iisus le-a zis: Veniţi de prânziţi. Şi nici unul din ucenici nu îndrăznea să-L întrebe: Cine eşti Tu?, ştiind că este Domnul. Deci a venit Iisus şi a luat pâinea şi le-a dat lor, şi de asemenea şi peştele. Aceasta este, acum, a treia oară când Iisus S-a arătat ucenicilor, după ce S-a sculat din morţi” (Ioan 21).

8. Arătarea Domnului către Apostoli pe muntele din Galileea:

„Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28).

9. Arătarea Domnului în ziua Înălțării, pe muntele Eleonului (Măslinilor):

Această ultimă arătare este relatată de evangheliștii Luca și Marcu imediat după arătarea Domnului către Apostoli în Ierusalim, în Duminica Învierii; Înălțarea Domnului este apoi completată de Luca mai detaliat în Faptele Apostolilor, unde precizează că între Duminica Învierii și Înălțarea la cer, Iisus S-a arătat Apostolilor Săi de mai multe ori, timp de 40 de zile. Această ultimă arătare a Domnului are loc după ce Apostolii se întorc din Galileea în Ierusalim, probabil pentru sărbătoarea Cincizecimii; Mântuitorul li Se arată din nou în Ierusalim, amintindu-le profețiile despre patimile și Învierea Sa, pe care El le anunțase încă dinainte de răstignire: „Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24). Evanghelistul Marcu adaugă faptul că Iisus îi trimite pe Apostoli să predice Evanghelia la toată făptura: „Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Marcu 16). Hristos le poruncește Apostolilor să nu plece din Ierusalim până nu vor primi Duhul Sfânt, apoi pornește împreună cu ei pe drumul spre Betania, până pe Muntele Eleonului, unde Se va înălța la cer: „Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24); „Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1). Înălțarea la cer: „Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin” (Marcu 16); „Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin” (Luca 24); „Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, Care au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer. Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă” (Fapte 1). Alte arătări ale Mântuitorului semnalate de Sfântul Apostol Pavel:

10. Arătarea Domnului la mai mult de 500 de frați deodată, probabil tot în Galileea (1 Corinteni 15);

11. Arătarea Domnului către Iacov, fratele (ruda) Domnului (1 Corinteni 15);

12. Arătarea Domnului către Sfântul Apostol Pavel, pe drumul Damascului: 1 Corinteni 15, apoi în Faptele Apostolilor 9 (descrisă de Luca), în Faptele Apostolilor 22 (descrisă de însuși Apostolul Pavel în cuvântarea sa către iudeii din Ierusalim), și în Faptele Apostolilor 26 (descrisă tot de Apostolul Pavel, în cuvântarea sa către regele Agripa):

OGLINDA TABLEI (CAIETULUI)

Învierea Domnului. Arătările Mântuitorului Iisus Hristos după Înviere

FISA 1

Completaţi spaţiile libere cu cuvintele corecte (Pastile, cruce, apa, sange, mort, Iosif, Nicodim, piatra,pecetluit, soldati, Fecioara Maria, femei mironosite,apostolii) (Prohodul Domnului, Vinerea Mare):

a)  Pentru că a doua zi iudeii sărbătoreau........... trupu­rile celor răstigniţi trebuiau luate de pe........... Pentru a se convinge că lisus este.........., un soldat L-a împuns cu suliţa şi îndată a curs.............şi........... .

Doi prieteni ai lui lisus.............şi...............au luat trupul de pe cruce si L-a usa mormântului au prăvălit o.............mare.  Lângă mormânt au rămas.....................şi celelalte ………………………….......... care plângeau.

A doua zi, arhiereii au pus………….........să păzească mor­mântul şi au……………........piatra de teamă ca.........................să nu fure trupul.

b)  Când şi cum cinstesc creştinii Patimile, Moartea şi Ingroparea Domnului?

Creştinii   cinstesc   Patimile,   Moartea   şi  Ingroparea Domnului în fiecare an în.............................. prin savarsirea ……....................... .

(*) Pastile în sat

de Rădulescu Niger

1.       Azi in sat,
Parca-i ziua mai frumoasa
Si soseaua-i mai voioasa.

2.       Am plecat acum cu totii,
Si bunicul si nepotii,
La altar, la inchinat!

3.       Bucurosi
Ne-am intors, apoi, acasa,
Si ne-am asezat la masa.

4.       Apoi mult ne-am veselit
Si la masa am ciocnit
Oua rosii!

FISA 2

Completaţi spaţiile libere din coloana B cu numele persoanelor cărora li s-a arătat Hristos, ţinând cont de acele împrejurări, notate în coloana A.

                        A.                                                                            B.

- Eu am avut dovezi că este adevărat.                                 ..................................

- Noi am alergat la mormânt să ne convingem                   ...................................

- Eu am alergat să spun ucenicilor.                                     ...................................

- Noi am crezut că este o nălucă.                                         ..................................

- Noi ne-am întors la mormânt şi am plâns.                        ..................................

Dictionar:

Giulgiu – panza in care a fost infasurat Mantuitorul Hristos cand a fost ingropat;

Mahrama – bucata de panza (stergar) cu care a fost sters de Veronica Mantuitorul in drum spre Golgota si pe care a ramas intiparit chipul Domnului;

ÎNVĂŢĂTURI MORALE:

- Să transmitem şi altora vestea Învierii Domnului!               

- Să participăm la slujba Învierii Domnului!

- Să sărbătorim creştineşte Învierea Domnului!                   

-Sa fim martori vii ai Invierii Domnului prin credinta, faptele si viata noastra!

- Să-L iubim din tot sufletul pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru prin ascultarea si implinirea Cuvantului Domnului!

INGERUL A STRIGAT

http://www.youtube.com/watch?v=pr1UETQh4aQ

„Ingerul a strigat, catre cea plina de har,

Curată Fecioară, bucură-te!
Si iarasi zic, bucură-te!
Ca Fiul tău a înviat a treia zi din groapă.
Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime
Ca Slava Domnului peste tine a răsărit!
Saltă acum si te bucură Sioane,
Iară tu, curată Născătoare de Dumnezeu
Veseleste-te întru Invierea Celui născut al tău.”

Familia crestina si provocarile societatii contemporane

A.     Familia creștină în învățătura Vechiului și a Noului Nestament:

Familia – inseparabilă de căsătorie, mai precis de căsătoria ca taină, este cel dintâi laborator al elaborării personalităţii umane, loc în care se naşte pentru prima dată ideea de aproapele. Transformarea unui individ în persoană este „cea dintâi operă a familiei”. Bărbatul şi femeia exprimă două modalităţi de existenţă ale omului. Omul a fost creat „ca dualitate pentru a exista în relaţie, luat individual el nu se simte complet, îl caută pe celălalt pentru împlinire şi creaţie”.

Aşadar, căsătoria răspunde impulsului natural, înclinaţiei spontane care se află în om. Ea îl eliberează pe individ din starea de solitudine, izolare şi separare egocentrică, îl predispune la a-şi depăşi propriile limite, abandonându-se pe sine pentru a-şi putea deplasa centru de greutate spre celălalt, pentru a i se putea dărui.

a) În Vechiul Testament: Căsătoria a luat fiinţă odată cu crearea primilor oameni. Astfel, după crearea lui Adam, Dumnezeu, văzând că este singur, i-a făcut „ajutor” potrivit pentru el şi a zis: Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el..., din coasta luată din Adam a făcut Dumnezeu femeie şi a dus-o lui Adam (Facere 2). La vederea Evei, Adam a zis: Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carnea din carnea mea, ea se va numi femeie pentru că e luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup (Facere 2). Prima familie a fost întemeiată în Rai având ca preot şi martor pe Însuşi Dumnezeu: Creșteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul (Facere 1). Dacă până la căderea în păcat, soţii trăiau într-o armonie deplină, după aceea situaţia se schimbă: Atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni (Facere 3). Din aceste cuvinte ale lui Dumnezeu rezultă că femeia este pusă deja într-o stare de oarecare dependenţă de bărbat, situaţie de care el va abuza.

b) În Noul Testament: Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei prin harul Duhului Sfânt, purifică, înnobilează iubirea conjugală. El îşi inaugurează activitatea cinstind căsătoria cu prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 2-11), săvârşind acolo cea dintâi minune. Mântuitorul Hristos afirmă necesitatea revenirii la ordinea iniţială a familiei întemeiată prin căsătorie, pronunţându-se împotriva poligamiei pe care o denunţă ca fiind o cădere de la rânduiala căsătoriei monogame: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie? (Matei 19). Bărbatului nu-i este îngăduit să-şi lase femeia sa, şi nici femeii bărbatul ei, chiar dacă Moise a făcut unele compromisuri în această privinţă: pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar la început nu a fost aşa (Matei 19). Familia a fost rânduită de Dumnezeu: pentru aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup (Matei 19).

În ce priveşte desfacerea căsătoriei, învăţătura Mântuitorului este clară: Ceea ce Dumnenezeu a împreunat omul să nu despartă (Matei 19). Ruperea unităţii familiale este permisă numai pentru motive de desfrânare. Mântuitorul spune: Iar eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, săvârşeşte adulter, şi cine s-a însurat cu cea lăsată, săvârşeşte adulter (Matei 19). Dar, cu toate că prin păcat legătura sufletească dintre soţ şi soţie e destrămată, legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat între cel ce şi-a lăsat soţia prin faptul că a părăsit-o. Soţii îşi aparţin unii altora, lucrarea divină a unirii lor neputând fi desfiinţată printr-un act omenesc. Astfel, prin cuvintele: Oricine va lăsa pe femeia sa şi îşi va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea, iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul şi se mărită cu altul săvârşeşte adulter (Marcu 10), Mântuitorul afirma nu numai indisolubilitatea căsătoriei ci şi egalitatea deplină a celor doi soţi.

Dintre Sfinţii Apostoli, Sfântul Apostol Pavel insistă cel mai mult şi face referiri la instituţia familiei, la membrii şi la raporturile dintre ei, dând o serie de norme şi îndemnuri pentru reglementarea vieţii sociale în primele comunităţi creştine. Spre deosebire de lumea păgână, în care bărbatul era despotul familiei, având puteri absolute asupra soţiei şi copiilor, în familia creştină soţii devin egali înaintea lui Dumnezeu: nu mai este parte bărbătească, nici femeiască, pentru că voi sunteţi una în Hristos Iisus (Galateni 3).

Căsătoria este un dar al lui Dumnezeu, la fel ca şi fecioria (1 Corinteni 7), Sfântul Apostol Pavel îndemnând la viaţa în feciorie: Bine este pentru om să nu se atingă de femeie, dar pentru prevenirea desfrâului admite căsătoria: dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său... fiindcă mai bine este să se căsătorească decât să ardă (1 Corinteni 7).

Legătura fizică dintre bărbat şi femeie este legitimă şi voită de Dumnezeu: Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu buna învoială pentru un timp...şi iarăşi să fiţi împreună ca să nu vă ispitească Satana din pricina neînfrânării voastre (1 Corinteni 7), aceasta pentru combaterea concupiscenţei, cât şi pentru realizarea comuniunii totale în iubire, întrajutorare reciprocă şi naştere de prunci.

Numai iubirea reciprocă a soţilor face posibilă înţelegerea locului şi rolului fiecaruia în unitatea familiei, fiecare având drepturi şi responsabilităţi proprii, care se intersectează cu ale celuilalt: dreptul la iubire (1 Corinteni 7, Efeseni 5) dreptul şi stăpânirea asupra trupului celuilalt (1 Corinteni 7), obligaţia soţului de a purta de grija soţiei sale ca de însuşi trupul lui, jertfindu-se după modelul jertfei lui Hristos pentru Biserica (Efeseni 5).

Prin căsătorie, soţii se împărtăşesc unul din puterile celuilalt, de darurile şi virtuţile celuilalt, astfel: Bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeie necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios (1 Corinteni 7). De mai multe ori, Sfântul Apostol Pavel înşiră păcatele care trebuie să lipsească din viata creştină.

Desfrâul era unul dintre cele mai răspândite păcate în lumea păgână, fiind întâlnit uneori şi în unele practici cultice, el prezenta un real pericol pentru viata creştină. Astfel e amintit cazul incestuosului din Corint: nici între neamuri nu s-a pomenit cineva ca să aibă pe femeia tatălui său (1 Corinteni 5).

Satisfacerea poftelor trupeşti în afara căsătoriei este considerat un păcat grav, prin desfrânare întinându-se trupul tainic al lui Hristos (1 Corinteni 6), trupul omului fiind considerat templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 6).

În ceea ce priveşte problema divorţului, Sfântul Apostol Pavel este categoric: Femeia să nu se despartă de bărbat... tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia (1 Corinteni 7). Cei care s-au despărţit au două posibilităţi, ori să rămână aşa, ori să se împace. Legătura căsătoriei dintre cei doi soţi rămâne validă pe tot parcursul vieţii celor despărţiţi, numai moartea dezlegând această legătură: Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieste bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se căsătorească cu cine vrea, numai întru Domnul (1 Corinteni 7).

Naşterea de prunci este socotită în Vechiul Testament ca o binecuvântare divină, iar în Noul Testament este considerată ca fiind mijloc de mântuire: femeia se va mântui prin naştere de prunci, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie (1 Timotei 2). Cu toate acestea, naşterea de prunci nu e singura modalitate de dobândire a mântuirii; dacă unele familii nu pot avea copii, asta nu înseamnă că pentru ele nu există mântuire. După afirmaţia Sfântului Apostol Pavel, chiar şi cei care au copii sunt în situaţia de a-şi pierde mântuirea dacă nu-i cresc în credinţă, în iubire şi în sfinţenie. Naşterea de prunci presupune şi responsabilitatea creşterii lor întru înţelepciune şi învăţarea poruncilor lui Dumnezeu (Efeseni 6).

B. Problema familiei astăzi:

a) Criza familiei în Europa:

Statisticile demografice arată că în Europa scade numărul căsătoriilor (în Uniunea Europeană: 5 căsătorii la 1000 persoane) și crește numărul divorțurilor, mai ales în Europa Occidentală. Copii mai puțini, bătrâni mai mulți: un continent care îmbătrânește – aceasta este imaginea actuală a Europei.

Cauzele sunt multiple: mutații de ordin cultural, tehnic, etc., accelerează fenomenul de secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieții și intensifică în mod alarmant mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă și nihilistă. Absența idealului pe termen lung și a valorilor creează adesea în om sentimentul vidului, al singurătății și al abandonului, deteminând mulți oameni să se refugieze în practica drogului, violenței, în sectarism și suicid.

La criza aceasta de ordin spiritual din Europa Occidentală se mai adaugă în Europa Centrală și Orientală, în fostele țări cu regim comunist, și alți factori negativi care lovesc în familie: sărăcia, șomajul, sectele prozelitiste, violența, nesiguranța zilei de mâine, emigrația spre țări mai bogate.

În România, criza familiei se manifestă și în abandonul copiilor și în abandonul părinților, în numărul mare de avorturi și în creșterea numărului divorțurilor, creșterea violenței în familie și creșterea delicvenței juvenile. Cauzele, pe lângă cele economice, specifice perioadei de tranziție se datorează și secularizării impuse de regimul comunist prin faptul că educația copiilor și tinerilor, adulții de azi, a fost un monopol al Statului, iar părinții n-au avut posibilitatea să educe suficient copiii și tinerii în credința creștină, ateismul fiind ideologia oficiala în toate instituțiile de învățământ.

b) Efortul Bisericii de a apăra familia:

Binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta de la Cana, când a transformat apa în vin la solicitarea Maicii Domnului (icoana Bisericii rugătoare) de a ajuta o familie nouă în nevoie, constituie pentru noi o puternică bază a speranței creștine. Hristos, care a schimbat apa în vin, poate schimba criza într-o speranță nouă, poate aduce bucurie acolo unde amenință lipsurile și tristețea. Noi însă trebuie să-L rugăm, să-i spunem Lui ce lipsește cu adevărat familiei astazi, și să spunem familiei creștine în criză că de fapt criza ei cea mai profundă este insuficienta ei deschidere spre ajutorul lui Hristos și al Maicii Domnului în organizarea însăși a vieții conjugale.

Cu alte cuvinte, este vorba despre insuficienta cultivare a sfințeniei sau sacramentalității familiei. Reintroducerea religiei în școală, integrarea învățământului teologic, liceal și universitar, în rețeaua de stat, specializarea în teologie - asistență socială, prezența preoților de caritate în diferite instituții ale Statului, armată, spitale, penitenciare, reprezintă un potențial important pentru o cooperare fructuoasă în rezolvarea multor probleme de ordin spiritual, moral, pastoral și social cu care se confruntă familia azi.

c) Probleme de bioetică:

Avortul:

Biserica susţine că dreptul la viaţă al fiului nenăscut este egal cu al mamei. Mama n-ar avea, în acest caz, un dublu drept la viaţă aşa cum susţin proavortiştii. Situaţia este, din punct de vedere creştin, tocmai inversă: dreptul la viaţă al celui ce urmează să se nască este mai important decât dreptul la sănătate al mamei. Mai mult, dreptul la viaţă al copilului care urmează să se nască este sigur, în timp ce pericolul pentru viaţa şi sănătatea mamei nu este aşa de sigur (cel puţin în majoritatea cazurilor). Biserica, cu întreaga ei învăţătură dogmatică, morală şi canonică întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, a fost în toate timpurile şi locurile împotriva avortului ca teorie şi practică, calificându-l drept crimă împotriva vieţii umane, în rândul păcatelor strigătoare la cer.

În rânduiala Sfintei Taine a Cununiei se cuprind rugăciuni pentru rodnicia căsătoriei, iar în epitimiile de la spovedanie sunt condamnate toate abaterile de la porunca dată primilor oameni „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere 1, 28). Sfinţii Părinţi hotărăsc pedepse bisericeşti pentru cei ce predică înfrânarea de la procreare şi socotesc virtute numai fecioria.

Astăzi, concluziile medicinii, ale antropologiei, ale biochimiei şi ale biologiei contemporane sunt de acord cu învăţătura Bisericii. Ele ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viaţă cu identitate separată, este crimă; că embrionul este viaţă cu existenţă şi identitate de sine, individ cu toate drepturile din momentul conceperii.

Consecinţele acestui principiu fundamental pe care îl accentuează cu multă claritate Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, sunt următoarele: - "Cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecăţii pentru ucidere" (Sf. Vasile cel Mare, can.2); - "Cei care dau medicamente abortive sunt ucigaşi, şi ei şi cei care primesc otrăvuri ucigătoare de embrioni" (Sf. Vasile cel Mare, can.8); - Complicitatea la avort este complicitate la ucidere.

Sf. Ioan Gură de Aur considera împreună vinovat de păcatul uciderii şi pe bărbatul femeii care purcede la avort: "De ce semeni acolo unde ogorul are de gând să strice rodul? Acolo unde se săvârşeşte ucidere înainte de naştere? Căci nici pe desfrânată nu o laşi să rămână desfrânată, ci o faci ucigaşă de om!" (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către romani).

Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 52 consideră tot atât de vinovate pe femeile care suprimă fătul ca şi pe cele care-şi părăsesc copiii, nu-i hrănesc şi-i expun milei publice.

Canonul 36 al Sfântul Ioan Postitorul prevede ca „femeii” care nu se îngrijeşte de fătul său şi din cauza neglijenţei avortează, i se dă pedeapsa pentru ucidere premeditată.

Sf. Iustin Martirul şi Sf. Clement Alexandrinul afirmă că omului nu-i este îngăduit să se căsătorească decât în vederea continuării speciei umane şi ca o piedică în calea desfrânării.

Datoria de a naşte copii reiese indirect şi din canoanele ce opresc desfrânarea şi păcatele împotriva firii pe care Sfântul Grigorie de Nyssa, în Canonul 4, le asimilează adulterului.

Pentru Biserica lui Hristos, avortul sau întreruperea sarcinii nu este un oarecare act nepermis moral, ci este, fără nici un fel de nuanţări, ucidere. Este ucidere cu premeditare. Este ucidere mai vinovată, mai păcătoasă şi mai urâtă de Dumnezeu decât oricare ucidere, pentru că ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşti înainte de a o gusta şi mai ales înainte de a se învrednici de Sfântul Botez.

Biserica este datoare:

V  să lumineze cât mai larg poporul credincios în legătură cu semnificaţia spirituală a avortului, propovăduind cu toată tăria cuvenită că avortul este ucidere;

V  să atragă atenţia duhovnicilor să nu se arate indulgenţi vizavi de cei ce săvârşesc avortul şi să le prescrie canoane foarte aspre;

V  să accentueze că metoda avortivă, oricare ar fi ea, echivalează cu o crimă evidentă, din moment ce rezultatul este totdeauna acelaşi: luarea vieţii unei fiinţe umane; să facă apel la medici, la personalul medical să refuze astfel de acţiuni păcătoase.

Contracepția:

Una dintre responsabilităţile familiei creştine este cea a procreării responsabile, în conformitate cu porunca divină: “creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul”, o familie fără copii fiind cel mai adesea asemănată unui pom neroditor. Sustragerea voită de la această responsabilitate prin mijloace care contravin eticii, dar şi moralei creştine, reprezintă o încălcare frauduloasă a principiilor instituţiei căsătoriei. Din păcate, azi, mai mult ca oricând, urmare evoluţiei tehnicii medicale, dar şi secularizării societăţii moderne, cuplurile creştine sau necreştine se sustrag de la responsabilitatea procreării, utilizând mijloace de prevenire sau întrerupere a sarcinii, care contravin total eticii, deontologiei medicale hipocratice, dar mai ales moralei creştine care apără viaţa şi principiile ei, chiar din momentul zămislirii.

Biserica nu acceptă planning-ul familial şi metodele sau mijloacele contraceptive, care sunt practici îndreptate împotriva vieţii (Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula).

Contracepţia e calificată de Biserică drept un act lipsit de responsabilitate morală, iar în forma în care este practicată azi, drept un act extrem de grav, egoist şi criminal, din cauza insensibilităţii faţă de viaţa înzestrată cu suflet din pântecele matern.

Fecundarea in Vitro:

Această metodă nu este etică nici dacă donatorul este soţul. Problema procreării asistate devine și mai delicată atunci când intervine o a treia persoană donator. În acest caz consimţământul cuplului trebuie să fie dat în mod expres. Cea de a treia persoană, donatoare, nu poate avea nici un drept în familie şi nici asupra noului copil. Donatorul rămâne anonim pentru primitor, dar şi primitorul pentru donator. Anonimatul donatorului poate avea însă consecinţe morale dezastruoase, conducând la incest, în situaţia când, la un moment dat, o femeie poate primi sperma tatălui său sau a fratelui. Ca procedeu tehnic, embrionii concepuţi prin fecundaţia in vitro se donează unui cuplu steril. În această situaţie, mama legală nu este mama biologică, iar tatăl legal nu este tatăl genetic. Femeia care acceptă să poarte sarcină în locul altei femei şi să aibă copil pentru aceasta, se numeşte „mamă surogat”, iar jurnalistica îi spune: „închiriere de uter”.

d)Adoptiile:

58% din copiii români se nasc în afara căsătoriei. Jumătate din copiii născuți în țara noastră au un singur părinte trecut în certificatul de naștere și sunt crescuți în familii monoparentale sau în cupluri "consensuale".

Valorile tradiționale ale familiei se destramă în confruntare cu modelele vestice și datorită unei sărăcii generalizate. Pe fondul acestor probleme s-a dezvoltat în ultimii ani o adevărată industrie a adopțiilor internaționale, față de care statul român, deși supus unor presiuni externe deosebite, dorește să adopte o poziție fermă la care s-a aliniat și Biserica Ortodoxă Română.

Prin comunicatul de presă din februarie 2004, Sfântul Sinod a hotărât să nu se încurajeze principiul și practica adopțiilor internaționale, „socotind că România nu este atât de săracă încât să nu-și poată hrăni și crește copiii. Continuându-și experiența de până acum, aceea de adopție a copiilor în familii de credincioși și preoți din România, Biserica Ortodoxă Română binecuvântează și sprijină orice inițiativă și faptă de acest fel”.

e) Implicații pastorale ale căsătoriilor mixte:

Căsătoriile mixte au fost o realitate cu care Biserica s-a confruntat chiar din epoca apostolică, căci unii dintre membrii ei, recrutați dintre iudei și păgâni, încheiau căsătorii legale din punct de vedere al legislației civile, cu necreștini. În același timp exista și situația în care unul dintre soții păgâni se convertea la creștinism, ceea ce aducea dupa sine întrebarea firească dacă ei trebuie să mai rămână în legătura conjugală deja existentă.

Care a fost atitudinea Bisericii față de aceste două situații? La această întrebare răspunde foarte precis Sf. Apostol Pavel care arată că, privitor la căsătoriile dintre creștini și păgâni, acestea sunt interzise de-a dreptul: Nu vă înjugați la jug străin cu cei necredincioși, căci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos și Veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios? (2 Corinteni 6).

Referitor la cel de-al doilea aspect, Sf. Apostol Pavel arată că, în cazul căsătoriilor mixte care se creează prin convertirea unuia dintre soții necreștini la religia creștina, acestea sunt admise. Când însă, în viața Bisericii și-au facut apariția învățăturile greșite, ereziile și schismele, și orice fel de abatere sau rătăcire de la rânduiala și viețuirea creștină adevărată, Biserica a devenit mai prudentă, prin respect față de credință, și a interzis comuniunea în cadrul familiei cu cei care nu viețuiau după buna rânduială. Așa se face că atât legea bisericească nescrisă, cunoscută sub denumirea de obicei sau cutumă, ca și legea scrisă, adică sfintele canoane, au interzis căsătoriile creștinilor ortodocși cu necreștinii și cu ereticii de tot felul, ca și cu schismaticii. Mai mult, ea a obligat atât pe necreștini, cât și pe eretici și schismatici ca, înainte de a încheia căsătoria cu creștinii ortodocși, să treacă la dreapta credință, primii prin Botez și Mirungere, ceilalți numai prin Mirungere, în urma mărturisirii dreptei credințe, dacă au avut Botezul săvârșit valid, în numele Sfintei Treimi. Astfel, Biserica a impus și obligativitatea botezării și educării copiilor rezultați din asemenea căsătorii în dreapta credință.

f) rolul familiei în educația copiilor și a tinerilor:

În România ultimilor ani demografia a suferit schimbări majore. Odată cu deschiderea granițelor și integrarea în U.E., din cauza sărăciei și a neajunsurilor, mulți oameni și-au căutat un trai mai bun în alte zone ale Europei sau chiar ale lumii. Problema mutațiilor demografice (din interior în exteriorul țării, din mediul rural în cel urban), coroborată cu neajunsurile, are implicații social-religioase grave: tineretul român trece printr-o mare criză de educaţie, familia, şcoala, armata şi chiar Biserica nu mai au rol formativ pentru tineret, au slăbit foarte mult în rostul lor; familia, dacă mai naşte copii, nu mai are cu ce să-i crească, tinerii nu-şi doresc copii, nu cunosc rostul familiei şi nici nu sunt ajutaţi să-l înţeleagă; este o lipsă de preocupare a părinţilor pentru copii, poate şi din cauza vieţii pe care o duc. Iată de ce, fără o creştere adecvată, fără supravegherea părinţilor, nu mai putem vorbi de cei "şapte ani de acasă". Şcoala (care trebuie să formeze omul cult, studios, respectuos, deştept, interesat de cultură) a devenit un loc în care se simte o atmosferă de decădere morală, de delăsare; în şcoală au pătruns droguri, iar profesorii nu mai au autoritate asupra elevilor.

Educaţia prin intermediul televizorului este o mare capcană. Timpul petrecut în faţa televizorului e timp mort. Mintea pierde putere lăuntrică; se concentează la lucruri fără importanţă, nu acumulează cunoştinţe care să-i fie de folos pe parcurs.

De aceea, un mediu familial lipsit de căldură sufletească sau, şi mai grav, viciat, este foarte nociv pentru creşterea şi formarea copilului. Defectele părinţilor se vor regăsi în comportamentul copilului devenit adult. Părinţii lacomi transmit, vrând-nevrând, această trăsătură de caracter negativ şi copiilor, îi împing pe calea avariţiei, a obţinerii de cât mai mulţi bani şi bunuri materiale. Copiii crescuţi într-un climat violent pot deveni, la rândul lor, la vârsta adultă, ei înşişi violenţi.

Juvenal făcea următoarea remarcă: «Părinţii răi au fiii şi mai răi. Dacă aceştia sunt crescuţi în lăcomie şi celelalte vicii, în cele din urmă ei se răzvrătesc împotriva părinţilor şi asta se întâmplă după dreapta judecată a lui Dumnezeu».

Din acest motiv, duioşia şi tandreţea sunt înţelese ca cele mai naturale, mai fireşti manifestări ale vieţii. Ele asigură cu certitudine căldura şi confortul sufletesc al întregii familii.

În ajutorarea familiei în vederea educării copiilor, un rol important îl are Biserica, prin activitatea ei social-filantropică, ce urmărește, printre altele:

®     prevenirea instituționalizării copilului a cărui familie înregistrează dificultăți în asigurarea unei îngrijiri și educații corespunzătoare;

®     prevenirea abandonului copilului;

®     prevenirea delincvenței juvenile și a abandonului școlar;

®     diminuarea fenomenului de violență domestică;

®     prevenirea disoluției familiilor care prezintă disfuncționalități.

g) problema eutanasiei în concepția Bisericii:

Prin eutanasie, care înseamnă „moarte frumoasă” sau uşoară, se subînţelege ajutorul medicului în curmarea vieţii bolnavului ce suferă de o boală incurabilă. Oricât de strictă ar fi legea eutanasiei, în privinţa „apărării” drepturilor bolnavilor, viaţa, fiind un dar de la Dumnezeu, trebuie apărată şi nu distrusă. În locul dreptului de a-şi decide propria moarte, ar trebui să i se dea bolnavului dreptul de a apela la mila lui Dumnezeu, fiindcă orice suferinţă pentru om este o posibilitate de a-şi ispăşi păcatele prin pocăinţă.

Potrivit învăţăturii creştine, omul are trei mari datorii: faţă de Dumnezeu, pe care trebuie să-L iubească cu toată inima lui și cu tot sufletul lui; faţă de el însuşi şi faţă de aproapele, pe care trebuie să-l iubească ca pe sine însuşi. Dragostea de sine trebuie să cuprindă întreaga persoană umană, trup şi suflet, având grijă în primul rând de suflet, fiindcă, ce-i va folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde? (Matei 16), dar având grijă şi de sănătatea trupului, pentru a-l putea folosi în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui, atât timp cât este rânduit de Creator. În caz de boală, ne putem îndepărta de Dumnezeu, sau ne putem uni mai strâns cu El.

În primul rând, trebuie să cerem ajutor de la Domnul nostru Iisus Hristos, care este „Doctor al sufletului şi al trupului”, pentru că El a venit să vindece şi să mântuiască omul întreg, trup şi suflet. De aceea, în faţa oricărei suferinţe, trebuie să dăm dovadă de răbdare şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne trimită ajutorul de care avem nevoie, aşa cum ne-a făgăduit Mântuitorul: Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi (Matei 21).

E necesar să apelăm şi la ajutorul medicului, pe care trebuie să-l cinstim cu cinstea cuvenită, căci şi pe el l-a făcut Domnul să nu se depărteze de la tine, căci şi de el ai trebuinţă (Sirah 38). Medicul trebuie să fie pregătit din punct de vedere profesional şi totodată moral. Datoria lui este de a lupta pentru sănătatea pacientului, iar celor în stadiul de pe urmă să le aline suferinţele, şi nu este în drept să grăbească în mod intenţionat procesul natural al morţii.

h) inițiative pastorale privind protecția persoanelor în vârstă:

Atenţia şi angajarea Bisericii în favoarea celor în vârstă nu datează de astăzi. Bătrânii nu trebuie să se simtă la marginea vieţii Bisericii, elemente pasive ale unei lumi în exces de mişcare, ci subiecţi activi ai unei perioade fecunde din punct de vedere uman şi spiritual a existenţei umane. Timpurile actuale prezintă problematici diferite din punct de vedere pastoral:

Marginalizarea:

Dintre problemele pe care nu rareori le trăiesc bătrânii de astăzi, una - poate mai mult decât celelalte - atentează la demnitatea persoanei: marginalizarea. Dezvoltarea acestui fenomen, relativ recent, a găsit teren propice într-o societate care, tinzând numai spre eficienţă şi spre imaginea rafinată a unui om veşnic tânăr, îi exclude din propriile "circuite relaţionale" pe cei care nu mai întrunesc aceste cerinţe.

Dimensiunea cea mai dramatică a acestei marginalizări este lipsa raporturilor umane, care fac persoana în vârstă să sufere nu numai din cauza separării, dar şi a abandonării, a solitudinii, a izolării. În plus, împreună cu contactele interpersonale şi sociale care scad, încep să lipsească şi stimulentele, informaţiile, instrumentele culturale. Cei în vârstă, experimentând neputinţa de a-şi schimba situaţia proprie, pentru că li se face imposibilă participarea la procesele decizionale care-i privesc atât ca persoane cât şi ca cetăţeni, sfârşesc prin a pierde sensul de apartenenţă la comunitatea ai căror membri sunt şi ei.

Asistența:

Şi astăzi, pentru a îngriji şi asista bătrânii bolnavi, pe cei care nu se descurcă singuri, fără familie sau cu mijloace economice precare, se recurge - şi încă din ce în ce mai mult - la sistemul asistenţei instituţionalizate. Dar institutul de binefacere se poate transforma într-un fel de separare a persoanei de contextul civil. Anumite alegeri socio-asistenţiale şi instituţiile care au izvorât de aici, lesne de înţeles într-un trecut cu context social şi cultural diferit, sunt acum depăşite şi în contrast cu o nouă sensibilitate umană.

O societate conştientă de propriile datorii faţă de generaţiile mai în vârstă, care au contribuit la construirea prezentului său, trebuie să ştie să creeze instituţii şi servicii adecvate. Acolo unde este posibil, trebuie să se garanteze persoanelor în vârstă posibilitatea de a rămâne în mediul lor graţie intervenţiilor de ajutor, cum ar fi asistenţa la domiciliu, pe care Biserica o poate administra prin activitatea socială a ei.

Participarea vârstnicilor la activitățile Bisericii:

Este necesară intregrarea persoanelor în vârstă la comuniunea harică, prin administrarea Sfintelor Taine, participarea la rânduielile Bisericii, slujbe și activități sociale.

i) pastorația familiilor defavorizate:

Conform învăţăturii Mântuitorului, mai ales în parabola bunului samarinean (Luca 10), starea de nevoie face ca săracul, făcând abstracţie de orice considerare referitoare la cultură şi la religie, să fie aproape de fiecare dintre noi, iar fiecare dintre noi să fie aproape de cel sărac, transformându-l pe acesta în Hristos însuşi. Slujirea în favoarea săracilor ridică, în epoca noastră, probleme complexe, legate de raporturile modificate dintre Biserică şi comunitatea civilă.

Aşadar, în fiecare creştin trebuie să fie cultivată conştiinţa implicării fundamentale la edificarea unei comunităţi de iubire fraternă şi de traducere în fapte a iubirii pentru cei săraci.

Grija Bisericii faţă de omul aflat în nevoie trebuie să fie manifestată, înainte de toate, la nivel de parohie, ca formă de comunitate creştină mai uşor accesibilă fiecărei persoane.

Parohia oferă, prin natura sa, oportunităţi specifice de cunoaştere a situaţiilor indivizilor aflaţi în nevoie, de stabilire a unor raporturi personale cu aceştia, de integrare a persoanei defavorizate - bolnav, în vârstă, minor cu probleme de adaptare şi aşa mai departe - în cadrul contextului social în care aceasta trăieşte. Fiecare parohie să acţioneze în colaborare cu celelalte parohii, prin intermediul coordonării ecleziale venite de la forul eclezial superior, pentru a reuşi să ţină legătura cu instituţiile civile şi, în general, cu toate iniţiativele prezente în sectorul asistenţei sociale din teritoriu.

Membrii comunităţii parohiale au datoria să se îngrijească de propriii săraci şi nevoiaşi, străduindu-se să găsească resurse locale pentru a veni în ajutorul celor neajutoraţi; în îndeplinirea acestei îndatoriri, Biserica nu trebuie să lase nicidecum impresia unei instituţii de distribuire a bunurilor materiale.

 

Accentele demersului didactic –experiențe la clasă

Profesor: Bajdechi Liliana Aurelia

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, Călărași

 

Odată cu trecerea la curriculumul centrat pe competențe se urmărește pregătirea absolvenților pentru viața socială şi profesională. În învățământul bazat pe competențe, instruirea este orientată către rezultat, elevii fiind implicați în activitatea de învățare continuă şi de autoevaluare a competențelor. Evaluarea se realizează pe criterii şi indicatori de performanţă, iar fiecare elev înțelege cum este evaluat şi de ce are nevoie pentru dezvoltarea competenței.

 

Citirea cu atenție a noii programe, m-a făcut să-mi schimb modul de proiectare curriculară mai ales că s-a produs trecerea de la centrarea pe conținut la centrarea pe elev, care presupune ca accentul în activitatea didactică să fie pus pe aspectele practice, pe calitate.

Calea de învățare pe care o parcurg acum elevii este determinată de metoda folosită. Această “cale” devine cel mai spectaculos exercițiu de interacțiune dintre mințile lor, care ne bucura cand observăm progrese de la o perioadă la alta. Metodele folosite cel mai des de către mine sunt metodele activ-participative. Acestea solicită efortul personal de gândire, imaginație, memorie şi voință, dar şi valorifică maximal potențialul de cunoaștere, acțiune şi trăire al copilului. Efectele formativ – educative ale învăţării sunt în raport direct proporțional cu nivelul de angajare şi participare individuală şi colectivă.

 

Totodată, am înțeles faptul că schimbarea de la nivelul programelor și al manualelor trebuie susținută și de alte strategii didactice, atitudini, dar și de schimbări produse la nivelul managementului clasei. Cu siguranță această schimbare este mai dificilă, cere efort, timp și implicare, dar este schimbarea este posibilă și ține de fiecare profesor.

 

Din păcate, există  competențe ale programei pe care personal nu le-am vizat în mod sistematic din diverse motive: nivelul redus al pregătirii elevilor, slaba dotare a școlii în care îmi desfășor activitatea,  numărul mare de elevi de la clasă dar și mediul familial și social al elevilor reprezintă un alt factor important în reușita formării competențelor.

Tratarea diferențiată a elevilor

Prof. înv. primar SMARANDA RALUCA

Școala Gimnazială ”Mircea Vodă”

Pornind de la ideea că „fiinţele umane au drepturi şi şanse egale de dezvoltare şi manifestare” (Declaraţia drepturilor omului, ONU 1948), fiinţele umane nu se nasc egal înzestrate ca posibilităţi psihofizice şi nu au condiţii identice de dezvoltare şi manifestare.

Cunoaşterea copilului în vederea tratării lui diferenţiate este un deziderat al învăţământului. Această cunoaştere se realizează pe tot parcursul procesului instructiv educativ.

Acţiunea de diferenţiere a activităţilor cu elevii, trebuie stabilită orientând-o după acele aspecte care influenţează mai puternic randamentul acestora. Stabilirea unui sistem de lucru adecvat trebuie să se facă în funcţie de "capacitatea de învăţare" sau de "însuşire" a informaţiilor (receptivitate la învăţare). Orice acţiune de diferenţiere a instruirii trebuie să pornească de la sesizarea trăsăturilor comune, dar şi a deosebirilor dintre subiecţi, deosebiri manifestate pe mai multe planuri : tip dominant al proceselor nervoase superioare, dezvoltare intelectuală, capacitate de învăţare, ritm de lucru, interes, înclinaţii.

Depistarea acestor trăsături care îi diferenţiază pe elevi, stabilirea rolului fiecăreia în definirea comportamentului care conduce la obţinerea performanţelor, reprezintă operaţia iniţială, premisa oricărei acţiuni de tratare diferenţiată a elevilor din ciclul primar.

Caracteristica acţiunii de diferenţiere în planul organizării şi desfăşurării activităţii didactice o constituie nuanţarea modalităţilor de lucru, evitându-se separarea cu caracter permanent a copiilor capabili de un randament ridicat, de copiii lenţi. Totodată, aceasta implică îmbinarea raţională, echilibrată, a activităţii frontale cu întreaga clasă şi a activităţilor pe grupuri ori individuale, adaptate particularităţilor acestora.

Pe măsură ce li se pun în faţă dificultăţi noi, fiind orientaţi şi ajutaţi să le depăşească elevii dobândesc incredere în puterile lor,trăiesc bucuria succesului şi începe să-i intereseze activitatea. Abordând stilul învăţării individualizate, clasa devine un mediu dinamic şi mereu în schimbare, în care dascălii pot dovedi că apreciază pe fiecare dintre copii şi pe toţi copiii.

Diferenţierea activităţii se poate realiza în orice moment al lecţiei, în darea temei pentru acasă, extinzându-se chiar şi în activităţile extraşcolare.

 

Concurs:  „Descoperă imaginea!” 

 

Scopul: Dezvoltarea capacității de a citi cuvinte formate din una, două, trei silabe și de

              a le asocia cu imaginea potrivită.

 

Obiective: - să citească cuvinte formate din una, două, trei silabe;

                  - să descopere imaginea corespunzătoare fiecărui cuvânt citit dintr-un șir

                    dat;

                  - să coloreze imaginea.

Material didactic: plic,cartonașe, fluturași, imagini, coș, carton duplex, lipici.

Forme de organizare: individual, frontal, pe echipe

            Se vor forma echipe de câte 3 elevi, 3 fluturași de culori diferite (albastru - elev cu ritm lent de învățare, galben - elev cu ritm mediu de învățare, roșu - elev cu ritm rapid de învățare). Fiecare elev va extrage din plic cartonașul corespunzător culorii fluturașului, pe care sunt scrise trei cuvinte. Sarcina de lucru va fi comună, tratarea diferențiată a elevilor constând în numărul de silabe din care sunt alcătuite cuvintele. După ce imaginile au fost colorate, vor fi lipite pe o planșă, în dreptul echipei din care copilul face parte, rostind cu voce tare cuvintele ce le denumesc. Clasamentul va fi stabilit în funcție de numărul de puncte obținut de fiecare echipă în parte ( o imagine descoperită corect – 1 punct).

Fișă de lucru

Sarcina de lucru: Citește cuvintele date. Găsește în coș imaginea corespunzătoare

                              fiecărui cuvânt. Colorează imaginea.

 

fluturaș albastru	fluturaș galben	fluturaș roșu
măr	va-ză	ma-și-nă
brad	soa-re	te-le-fon
cal	car-te	mai-mu-ță