Conceptia Sfantului Ioan Gura de Aur despre dragoste
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/credinta/conceptia-sfantului-ioan-gura-aur-despre-dragoste-69836.html
Izvorul si coroana virtutilor
1. Iubirea este semnul deosebitor al crestinului. Cea
mai insemnata particularitate a moralei crestine este dragostea. Ea
este regula crestinismului desavarsit, definitia cea mai exacta a lui,
implinirea intregii legi, "Legea si Proorocii". Ea face pe omul adevarat
si arata pe ucenicul lui Hristos. E radacina si coroana tuturor
virtutilor, conditionandu-Ie, dandu-le consistenta si valoare. E un
izvor care devine fluviu prin roadele sale. Cele cinci fecioare
neintelepte fusesera impodobite cu toate virtutile, inclusiv fecioria,
cea mai stralucitoare dintre ele; dar neavand in candela untdelemnul
faptelor iubirii, au fost lasate afara de imparatie.
2. Iubirea, cea mai mare minune. Fara dragoste, nici
minunile n-au valoare. Apostolul Petru, stralucit prin minuni si fapte,
datoreste renumele sau numai acestora din urma. La fel stau lucrurile si
cu toti ceilalti Apostoli. Si pe buna dreptate, caci minunile
infaptuite prin oameni sunt daruri de sus, pe cand faptele iubirii sunt
rezultatul ravnei omenesti. Pe cel bun il deosebesc nu atat darurile
primite de sus, cat mai ales faptele bune ale silintelor sale. De aceea,
nu prin darul facerii de minuni, ci prin iubire se cunosc ucenicii
Domnului (Ioan XIII. 35). Fiind ea prezenta, nimic din filozofie nu
lipseste celui ce a castigat-o, ci o are intreaga, universala, deplina,
dupa cum lipsind ea, omul este pustiu de orice bine. Daca e vorba numai
de minuni, apoi Iuda, apostolul tradator, avea darul de a izgoni
demonii, dar neavand iubire, s-a pierdut. Se intalnesc de asemenea
cazuri in Vechiul Testament, cand harul a lucrat adesea prin persoane
nevrednice, pentru binele altora. Balaam si Faraon n-aveau nici
credinta, nici virtute, dar s-au facut instrumentul harului, pentru
folosul oamenilor.
Iubirea este deci totul. Precum cineva, chiar de ar
fi imbracat in aur de sus pana jos, nu este recunoscut ca imparat, daca
n-are diadema imparateasca, tot asa iubirea e pecetea care autentifica
toate valorile si virtutile.
Pana si iubirea de Dumnezeu tot prin iubirea
semenilor se adevereste. Dupa cum sufletul fara trup si trupul fara
suflet nu formeaza omul, tot astfel nu se poate vorbi de dragoste fata
de Dumnezeu daca nu este insotita de dragoste fata de aproapele. Hristos
insusi a spus ca semnul adevaratei iubiri este iubirea aproapelui.
3. Lucrarile iubirii. Dragostea este plina de puteri
si bogatii, ca un pamant aurifer. E un izvor. Apa izvorului savarseste
multe binefaceri: astampara setea omului si arsita pamantului. Fara ea
nu se poate ridica nici o zidire. Tot asa si lucrarile iubirii sunt
multe. Ele se refera pe de o parte la indepartarea de cele rele, caci
zice Apostolul Pavel: "Dragostea nu lucreaza raul", iar pe de alta la
savarsirea binelui, caci zice: "implinirea Legii este dragoste" (Romani
XIII, 10).
a) Convertirea pasiunilor. Asa, de pilda, face pe cel
fricos indraznet, pe cel aspru bland, pe cel desfranat, stapanit. Chiar
de ar fi cineva mai salbatic decat o fiara, prin iubire devine mai
bland ca o oaie: "Cine era mai aspru si mai fioros ca Saul? Cu toate
acestea, cand fiica lui a slobozit pe dusman, nici un cuvant suparator
nu i-a adresat. Si cel ce a ucis pe toti preotii pentru David, vazand pe
fiica sa slobozindu-l pe acesta din casa, nici macar un cuvant de
amaraciune impotriva ei n-a rostit, o asemenea inselaciune fiind totusi
indreptata impotriva lui. EI s-a purtat astfel, pentru ca era stapanit
de cel mai puternic frau al dragostei.
b) Perseverenta si progresivitate. Dupa ce l-a
slobozit de patimi, iubirea inalta pe om din virtute in virtute, pana la
cele mai alese stari. Face aceasta cu rabdare si intelepciune, plecand
de la cele mai usoare spre cele mai grele, asa cum unuia care vrea sa
vada palatul imparatesc i se arata mai intai exteriorul si apoi
interiorul Mai toate virtutile celeilalte: postul, infranarea,
privegherea, etc., sunt pandite ori insotite de suferinte si umbriri.
Numai dragostea nu are nici o suferinta. Ca o albina harnica aduna de
peste tot nectarul celor bune si-l strange in sufletul celui ce iubeste.
Dragostea este creatorul virtutii. Ea da putinta omului sa traiasca pe
pamant ca-n cer, tihnit, cu fruntea impodobita de mii de cununi. Nici
invidia, nici mania, nici rautatea, nici trufia nici placerile vinovate
nu tulbura sufletul sau. Dupa cum nu si-ar face lui insusi nici un rau,
tot asa nu va face nici aproapelui sau. Astfel fiind, cu el va calatori
pe pamant Arhanghelul Gavriil.
Iubirea este astfel "un mare invatator, in stare sa
intoarca pe oameni din ratacire, sa le schimbe felul de viata, din
pietre sa-i faca oameni". E inalta si dupa scopurile spre care conduce
si dupa mijloacele si metodele pe care le intrebuinteaza.
c) Dragostea e atotputernica. Uneori isi savarseste
lucrarile fara sa schimbe natura lucrurilor. Prin acelasi suflet timid
face, bunaoara, vitejii mari. Ca si cum cineva ar face o sabie de plumb
sa taie ca una de fier, fara insa a o face fier, ci ramanand in natura
ei de plumb.
Alte ori schimba de-a dreptul firea lucrurilor,
prefacand in lucruri bune pe toate ce!e ce se ating de ea. Pe cele
anevoioase Ie face usoare si lesnicioase. A da, este nesuferit,
dragostea insa preface aceasta in bucurie. A lua bunurile altora, pare
ceva placut; dragostea nu ingaduie, insa, ca aceasta sa se arate ca ceva
placut, ci pregateste sufletul sa fuga de o asemenea fapta, ca de ceva
cu neputinta de suferit. Si iarasi: barfeala pare tuturor oamenilor ca
ceva care face multa placere; dragostea insa hotaraste ca o asemenea
fapta este amara, iar vorbirea de bine, desfatatoare. Lacrimile iubirii
sunt mai dulci ca rasul si voia buna.
d) Dragostea sfinteste. Faptele dragostei tin pe
Sfantul Duh in noi, iubirea constituind deci izvorul sfinteniei. Ca
incununare a actiunii sale si ca cea mai inalta rasplata in acelasi
timp, ea singura poate face pe om asemenea lui Dumnezeu, rasplata care
nu s-a fagaduit pentru nici o alta virtute, dar care se prescrie pentru
cea mai inalta treapta si forma a iubirii: iubirea vrajmasilor. Cum
acest precept este cel mai greu, fiindca pentru a-l implini trebuie un
suflet marinimos si ravna cea mai aprinsa, rasplata care ni se da
intrece pe toate celelalte. Nu mai e vorba de pamant, pe care
Mantuitorul il fagaduieste celor blanzi, nici de mangaiere si de mila,
pe care le fagaduia celor ce plang si celor milostivi; nu e vorba nici
chiar de imparatia cerurilor. Un bine cu mul mai minunat ne e fagaduit,
acela de a deveni asemenea lui Dumnezeu, cel putin atat cat putem sa-I
devenim asemanatori.
II. Scoala iubirii
l. In oastea iubirii. Dragostea nu este o simtire
vaga si dezorganizata. Ea necesita unele silinte luminate din partea
omului, silinte carora Dumnezeu le acorda tot ajutorul Sau. Istoria este
drumul de-a lungul caruia Dumnezeu a aprins luminile iubirii in lume,
prin multe fapte de indurare, care au culminat cu rastignirea Fiului Sau
pentru noi instaurarea iubirii pe pamant e o lucrare de mare amploare
la care trebuie sa-si dea contributia fiecare om, pentru a binemerita in
fata lui Dumnezeu, care conduce actiunea si poarta greul ei. Dupa cum
un conducator de oaste vrea ca si fiul sau sa ia parte la batalie si sa
se remarce, pentru ca sa-i poata darui premiul, desi greul razboiului il
duce tot el tot asa face si Dumnezeu in razboiul impotriva diavolului,
asociind pe om la lupta pentru intronarea iubirii.
2. Obstacolele sporesc iubirea. Virtutea in genere,
deci si dragostea, are piedici, impotriviri si stramtorari, care pot sa
vina de aiurea sau chiar din partea celui iubit. Ele nu izbutesc insa
decat s-o iaca mai stralucitoare. Asa cum sacii de nisip cu care fac
exercitii atletii le dezvolta acelora puterea muschilor, asa cum
stejarii batuti de furtuni isi adancesc mai mult radacinile in pamant.
In definitiv, daca patimasii pentru iubirea vinovata indura atatea
umilinte din partea femeilor usoare, exemplifica undeva Sfantul Ioan, de
ce sa nu-i luam ca pilda, nu in ce priveste obiectul lor, ci in ce
priveste staruinta lor".
3. "Urmati dragostea!". Virtutea incepe prin truda si
sfarseste prin placere, spre deosebire de viciu, care are un drum
contrariu. Faptele iubirii nu pot fi gandite si implinite, nu se pot
revarsa decat de la o anumita inaltime a duhului, precum izvoarele nu
pot izvori decat din loc inalt.
Ca sa exprime notiunea silintelor cu care suntem datori intru deprinderea iubirii,
Sfantul Ioan Gura
de Aur, explicand cuvantul Apostolului: "Urmati dragostea", spune ca
aceasta are tendinta de a fugi si ca noi, pentru a o prinde si retine
trebuie sa alergam iute dupa ea. Nu e vorba sa mergem domol si la
intamplare in urma ei, ci sa indemnam cu pas staruitor, sa zburam dupa
dansa. Imaginea aceasta o completeaza apoi cu alte linii si amanunte:
"Cel ce alearga sa prinda ceva, sta cu ochii tinta si nu se lasa pana
nu-l prinde. Iar daca nu izbuteste singur, prinde pe fugar cu ajutorul
celor dinaintea Iui, caci el roaga pe cei ce sunt mai aproape de fugarit
sa-l prinda si sa-l tina pana cand soseste el. Aceasta s-o facem si
noi: cand nu putem ajunge dragostea, sa rugam pe cei ce sunt aproape de
ea s-o tina pana sosim noi. Si cand am apucat-o, sa nu-i mai dam drumul,
ca sa, nu fuga iarasi. Trebuie sa facem totul, pentru ca s-o stapanim
cu grija. De facem asa (la inceput), nu ne mai trebuie multa truda dupa
aceea, ba chiar nici o osteneala cat de mica, ci vom strabate calea
stramta a virtutii, bucurandu-ne si veselindu-ne".
4. Lumini pe drumul iubirii. Dragostea implica deci o
educatie, o disciplina, un exercitiu al milei, o ravna organizata si
luminata pentru inlaturarea obstacolelor din calea ei. Aceste piedici
Sfantul Ioan Gura de Aur le vede in alipirea de bogatii, camata,
sclavie, slava desarta, afaceri, incercari de tot felul, bolile trupesti
si sufletesti, etc. El face lumina asupra lor, aratand ca, privite in
originea si destinatia ce li s-a dat, bogatia si toate imprejurarile
favorabile si chiar nefavorabile in care Dumnezeu a pus pe om, in mod
normal trebuie sa fie sursa si mijloace ale iubiri.
Aduce apoi inainte pilda de iubire a marilor figuri
din Vechiul Testament: Avraam, asupra caruia revine de multe ori, losif,
etc. Din vremea Noului Testament aduce exemplu mai ales pe
Sfantul Apostol Pavel,
care, zice el, "precum fierul sub actiunea focului se schimba in foc,
tot asa acela, aprins de focul iubirii, devenise numai iubire. Fara
indoiala, deasupra tuturor, Sfantul Parinte a pus icoana desavarsita a
iubirii Fiului lui Dumnezeu cel rastignit din dragoste pentru oameni. EI
este exemplul suprem.
Ca stimulente in alergarea dupa dragoste a mai
infatisat in toata cruzimea lor urgiile pe care le dezlantuie in lume
lipsa iubirii, ca in cazul lui Cain, Esau si fratilor vanzatori ai lui
Iosif, spre exemplu, a aratat fericitele urmari pe care iubirea le are
in viata sociala: nivelari economice, inlaturarea sclaviei si saraciei,
intronarea cinstei si dreptatii atat de temeinic pana la a nu mai fi
nevoie nici de judecati, nici de osandiri, nici de inchisori, chiar nici
de legi, indepartarea uciderilor si razboaielor, in sfarsit disparitia
totala a raului si pacatului in toate formele sale de la cele mai
grosolane pana la cele mai subtile, pana Ia a nu i se mai recunoaste
nici numele; a dovedit cu grai de foc ce dulceata are in sine iubirea si
ce pedeapsa groaznica asteapta pe nesocotitorii si tradatorii iubirii.
III. Netarmuirea iubirii
1. Fara margini in timp. Iubirea n-are limite. Atat
din pricina esentei ei dumnezeiesti, cat si din pricina misiunii sale
vesnice. Timpul si spatiul n-o pot ingradi. Toate celelalte lucruri sunt
supuse legilor timpului, frumusetea trupului, marile zidiri, livezile,
gradinile, tot ceea ce iese din pamant, toate imbatranesc, sunt
trecatoare. Numai iubirea singura este la adapost de acest neajuns si
departe de a fi vestejita prin numarul anilor, ea nu e intrerupta nici
prin moarte, ci merge crescand pana Ia sfarsitul veacului. E un izvor si
destinul izvorului e acela de a curge neintrerupt. Izvorul dragostei e
superior raului din rai. Acela se desfacea in patru brate; acesta se
inalta pana la cer, naste fluviul care-si mana apele pana-n vesnicie.
Privitor la datoriile banesti, fericim pe cei ce nu
Ie au, pe cand In privinta iubirii fericim pe cei ce au cat mai mari
datorii, dupa cuvantul Apostolului Pavel: "Nimanui cu nimic sa nu fiti
datori, fara numai cu dragostea unuia catre altul" (Romani XIII, 8).
Acest fericit doreste ca noi sa ne achitam mereu de aceasta datorie si
ca ea sa dureze necontenit, sa nu se stinga niciodata. Spre deosebire
de, impozite, care odata platite raman achitate pentru totdeauna,
datoria iubirii nu se termina nicicand. Cu cat implinesti mai mult
porunca dragostei, cu atat se deschid perspective mai largi pentru
lucrarea ei. "Vreau ca iubirea sa creasca mereu", scria din surghiun
Sfantul Ioan Gura de Aur preotilor Castus, Valeriu, Diofant si Chiriac
din Antiohia.
2. Fara margini in spatiu. Nici in spatiu nu e
limitata iubirea. Obiectul ei este orice om, din orice punct al
pamantului. Nu exista factor uman sau material care sa conditioneze
iubirea. "Atat de mare este puterea dragostei, incat ea imbratiseaza,
uneste strans si leaga nu numai pe cei oare stau de fata, care sunt
alaturi de noi si-i vedem, ci chiar pe cei care sunt departe si n-ar
putea sa taie sau sa intrerupa aceasta prietenie sapata adanc in suflet
nici trecerea de vreme indelungata, nici lungimea drumului si nici o
alta pricina fa fel cu aceasta".
Reciprocitatea nu-i este element constitutiv,
fiintial, ci e postulata numai pentru ca mijloceste raspandirea si
inmultirea ei. Caci asa cum fierul ascute fierul si piatra ciocnita de
piatra da scanteia, tot asa alaturarea sufletelor sporeste flacara
iubiri.
3. Infatisarile iubirii. Dragostea e o datorie si o
posibilitate pentru oricine. In afara de obligatoria ei raportare la
Hristos, singurul element care o conditioneaza si o caracterizeaza este
puritatea si intensitatea vointei din care izvoraste. Tradusa in fapta,
intentia aceasta ia o infinitate de forme si proportii, a caror valoare o
constituie mereu calitatea si bogatia izvorului intern din care purced,
dupa cuvantul: "Caci daca e la mijloc bunavointa, bine primit este
darul, dupa cat are fiecare, nu dupa cat nu are" (II Corinteni VIII,
12).
In atentia Sfantului Parinte vin mai toate chipurile
de manifestare ale iubirii, care ca niste plante minunate cresc langa
acest izvor. Gradual privite, cea mai inalta speta este iubirea
vrajmasilor, asupra careia insista indelung, intrucat e mai anevoie sa
te invoiesti cu ea si s-o implinesti. El infatiseaza foloasele ei si
caile pe care se poate infaptui.
Domnul Iisus Hristos este modelul desavarsit al
iubirii vrajmasilor. Arhidiaconul Stefan, Apostolul Pavel, Samuel au
stralucit prin aceasta inalta virtute.
IV. Milostenia, intruparea iubirii
1. Ambasadorul saracilor. Dar modul cel mai frecvent
si adecvat in care iubirea vine la expresie, este milostenia. Ea este
seva substantiala a iubirii. Toate gandurile lui au actiuni. Ori de unde
se inspira, punctul de sosire, concluzia ii este milostenia, iubirea
aplicata. S-a numit pe sine insusi ambasador al saracilor; fapta lui a
fost insa mai mare decat numele. Desi coborator dintr-o familie bogata,
Sfantul Ioan s-a aliat cu saracii, si dezmostenitii soartei. Din fata
altarului, punandu-se deci sub autoritatea lui Dumnezeu, a analizat, in
favoarea lor, toate problemele in legatura cu ei.
2. Demnitatea milosteniei. Este foarte important de
retinut ca toata lucrarea de asistenta gandita, predicata si infaptuita
de Sfantul Ioan, in concordanta de altfel cu spiritul Sfintei Scripturi,
nu numai ca e in afara de orice element de servitute sau ofensa a
saracului, dar este in plus o ocazie si un mod de promovare a demnitatii
omenesti. Dupa el, ceea ce primeste saracul de la cel bogat este
indirect un drept al lui. Vazand multimea saracilor, bolnavilor,
cersetorilor si infirmilor care misunau in Antiohia si Constantinopol,
sub privirile nepasatoare ale celor bogati, Sfantul Ioan Gura de Aur le
atrage atentia acestora din urma ca ei sunt autorii situatiei grele in
care se gasesc cei dintai. De aceea, in ultima analiza, fapta de
milostenie are caracterul unei restituiri. Cel bogat intoarce paguba pe
care a facut-o semenului prin abuz, furt camata, sclavaj etc. Faptele de
milostenie spala deci constiinta de pacate, este remediul principal al
pocaintei, asa cum in compozitia medicamentelor este intotdeauna cate un
ingredient principal. Saracii care asteapta inaintea bisericii spala
sufletul, asa cum apa din vasul de la intrarea in sfantul locas spala
mainile celor ce intra inlauntru.
3. Criteriile milosteniei. Ajutorarea se face, de aceea, evitand orice ofensa. Altfel, la suferinta se adauga suferinta.
Sfantul Parinte nu ingaduie nici chiar anchetele prea
amanuntite asupra imprejurarilor si cauzelor carora-si datoreste
saracul situatia sa. Noi suntem chemati sa-l ajutam, nu sa-l judecam.
Saracii nu trebuiesc suspectati de necinste. Nu ni s-a poruncit sa
infruntam saracul pentru lenea sa, ci sa venim in ajutorul saraciei
sale. Saracul n-are decat o singura recomandare: saracia lui. Poate fi
cel mai pervers dintre oameni, daca n-are paine, trebuie sa-i astamparam
foamea. Chiar de ar fi om de nimic si rau, de-ar fi vrednic de dispret,
Hristos iti va ocoti plata ca si cum El ar fi primit prin acela
binefacerea.
In aceasta privinta, Sfantul Ioan Gura de Aur se deosebeste de celalalt mare dascal al lumii si binefacator al saracilor,
Sfantul Vasile cel Mare, care propunea cercetarea indreptatirii la milostenie a celui asistat.
Milostenia fiind un oficiu inalt, trebuie facuta si
cu alte precautiuni: Jertfa adusa pe acest altar va fi nu numai profund
consimtita si intentionata, dar si facuta din daruri neprihanite. Nu se
primeste milostenia din furt, precum nu se primeau ca jertfa, in Legea
Veche, animalele cu defect. Mai bine este sa nu miluiesti, decat sa
miluiesti asa.
De asemenea, milostenia nu trebuie facuta ostentativ.
Chiar daca e vazuta, sa nu fie pornita din acest interes. Nu cantitatea
milosteniei este, apoi, principalul, ci dispozitia sufleteasca a celui
ce da, in raport cu posibilitatile sale. Se cunoaste cum a fost apreciat
darul de doi banuti ai vaduvei. Unele femei si-au taiat parul capului,
I-au vandut si pretul luat l-au daruit pentru reconstructia templului,
dar care le-a fost primit. Daca ar fi avut insa aur si ar fi fost dat
numai parul capului, ar fi fost osandite. Ofranda lor a fost primita
insa cu bunavointa, pentru ca reprezenta ce aveau. Cain n-a fost mustrat
pentru ca darul sau era mic, ci pentru ca oferea lucruri de cel mai mic
pret dintre cele ce avea. Puritatea intentiei din care pornesc faptele
de milostenie este de mare interes. Cu cat se ingrijeste cineva de
curatenia unui izvor, cu atat el devine mai abundent. La fel e si aici:
cu cat dam cu mai multa curatie sufleteasca si voie buna, cu atat mai
multe bunatati vom primi in loc.
4. Hristos sub chipul saracilor. Demnitatea
milosteniei o garanteaza pe de alta parte primitorul ei, care, sub
infatisarea saracilor, este Hristos. De aceea, sa nu ne uitam la saracul
care primeste, ci la Dumnezeu care intoarce darul; sa nu ne gandim la
cel ce primeste banul, ci la Cel care se incarca de datorie.
In omilia despre vaduve, Sfantul Ioan sintetizeaza
astfel motivele pentru care trebuie sa facem milostenie: demnitatea
Celui care cere, Mantuitorul insusi; urgenta, pentru ca sufera de foame;
usurinta caritatii, pentru ca saracul cere cel mai modest dintru
alimente: painea; maretia recompensei, care este imparatia cerurilor.
5. Rasplata milosteniei nu trebuie asteptata pe
pamant. Cei ce o gandesc si doresc in felul acesta sunt ca niste
invitati la un pranz ales, care, grabiti, se reped si se satura din
mancarurile mai putin gustoase ce se servesc la inceput. Se mai aseamana
unii ca acestia si cu lucratorii care, tocmindu-se la lucru si cu masa,
isi iau seara o plata mai mica, spre deosebire de cei ce nu pretind
masa si care, in consecinta, isi iau plata intreaga.
Rasplata iubirii se da la judecata de apoi, cand
iubitii si miluitii se vor constitui in aparatori ai binefacatorilor
lor. Razele acelei rasplatiri se presimt insa chiar de pe acum. Asa cei
milostivi sunt iubiti si pomeniti in rugaciunile catre Dumnezeu, pe cand
avarii sunt detestati.
In afara de aceasta, operand deopotriva asupra celui
ce o face ca si asupra primitorilor, milostenia are ca efect imediat
unirea oamenilor, facandu-l pe toti, ca odinioara in vremea Apostolilor,
"o inima si un suflet" (Fapte IV, 32) . Unirea inimilor este scopul pe
care Dumnezeu si l-a propus, facandu-ne o datorie din milostenie. El
putea, fara nici o indoiala, sa ajute pe saraci si prin alte mijloace;
ne-a incredintat insa noua aceasta grija, pentru a ne uni prin lanturile
caritatii, pentru a ne inflacara de iubirea unuia fata de altul.
De aceea, saracii nu trebuiesc evitati. Sa umblam
chiar dupa ei, sa-i gasim. Ajutorarea lor s-o facem direct, personal, nu
prin intermediari. Iubirea e o relatie care se vrea cat mai stransa.
6. Caritatea Bisericii si caritatea crestinului. S-ar
putea pune intrebarea daca Sfantul Ioan prefera o actiune caritativa
institutionalizata, prin Biserica, sau una de ordin particular,
individual. Raspunsul cel mai potrivit cu faptele este ca el Ie-a
recomandat si le-a practicat pe amandoua.
El insusi a organizat stralucit lucrarea de asistenta
a Bisericii din Antiohia si mai ales a celei din Constantinopol.
Initiativele sale au luat forma si adancimea unor inovatii si tendinte
cu totul inaintate pentru secolul sau. A dispus masuri de economie
strasnica la multe articole de cheltuieli, aplicand aceasta masura chiar
in palatul sau patriarhal, din care a eliminat luxul, si pe care l-a
impodobit cu sobrietatea si simplitatea apostolica si monahala in care
traise ca preot in Antiohia. Din economiile provenite prin suprimarea
cheltuielilor inutile a ridicat spitale si case de primire a strainilor,
utilate cu medici, bucatari si oameni de serviciu.
Din omilia XXI la
epistola I catre Corinteni
rezulta ca Biserica desfasura in vremea Sfantului Ioan o intinsa
activitate caritativa: avea case pentru ingrijirea vaduvelor batrane, a
fecioarelor inchinate, a strainilor, a calatorilor bolnavi, a
prizonierilor, a bolnavilor, infirmilor, saracilor, etc.
Intensitatea acestei actiuni este oglindita si de
anumite statistici si solutii pastrate in cuvantarile sale. Sfantul Ioan
tinea la curent liste cu numarul si desigur si cu numele saracilor. La
Antiohia intretinea 3.000 de saraci cu veniturile dintr-un singur legat,
in afara de asistenta pe care o dadea prizonierilor, bolnavilor si
strainilor si in afara de alimentele si imbracamintea care se imparteau
zilnic. In acest oras saracii reprezentau a zecea parte din populatie.
La Constantinopol el cunoaste si asista 50.000 de saraci, care desigur
nu sunt numai crestini, ci si necrestini. Cei 100.000 de crestini, daca
ar da fiecare cate o paine si un obol, problema lor ar fi rezolvata,
zicea Sfantul Ioan.
El nu Iasa insa totul pe seama Bisericii. Lucrarea ei
caritativa oficializata intampina o multime de greutati si risca sa
lase neimplinite multe nevoi. Din afara veneau evaluari exagerate asupra
fondurilor Bisericii, banuieli in ce priveste cinstita manuire a lor,
mentalitatea inapoiata si protivnica a contemporanilor. Dinlauntru se
ridica primejdia socotintei gresite ca daca Biserica are fonduri si
asistenta organizata, membrii ei sunt dispensati de a mai practica
milostenia.
Din aceste pricini, Sfantul Ioan atrage atentia
credinciosilor sa nu lase milostenia numai pe seama Bisericii, intre
altele si pentru aceea ca la judecata se va cere fiecaruia socoteala
asupra faptelor de iubire pe care le-a savarsit personal si direct.
El vine chiar cu solutii si principii directive
pentru practica individuala a caritatii. Propune, spre exemplu, in
conformitate cu procedeul folosit de comunitatile crestine primare, ca
fiecare familie sa adune pe indelete daruri pentru saraci, sfatuieste a
se institui in fiecare casa o cutie a milelor in care sa se stranga
zeciuiala pentru saraci, etc.
7. In general el cerceteaza toate caile pe care
iubirea curata si navalnica poate sa devina fapta de milostenie. Face
chiar si unele concesii, privitoare bineinteles numai la modalitatea de
aplicare, tot ca sa castige bunavointa si a celor invartosati la auz si
la inima. Hristos ne-a poruncit, zice el, bunaoara, sa chemam pe saraci
la masa. Daca insa nu putem suferi prezenta lor langa noi, atunci sa le
ducem cel putin partea lor de hrana acasa la ei Ori, pentru a nu ne
ingretosa vazandu-i murdari si neingrijiti, sa-i spalam mai intai si
sa-i imbracam si dupa aceea sa-i aducem la masa. Atrage apoi atentia ca
sunt unele imprejurari si momente cand milostenia trebuie sa fie cu mult
mai activa, iarna bunaoara, cand bantuie frigul si lipsa de lucru
pentru unii muncitori ale caror ocupatii sunt intrerupte de vremea rea.
Ambasadorul saracilor n-a pregetat un moment sa
evidentieze posibilitatea si indatorirea pentru toti oamenii de a
practica milostenia. El a infatisat-o frumos si convingator ca pe o
mijlocitoare a noastra pe langa Dumnezeu. Ea sfarama lanturile,
risipeste intunericul, stinge focul, omoara viermele, opreste scrasnirea
dintilor. Ei i se deschid portile cerului. Si dupa cum, cand intra
regina nimeni dintre paznicii randuiti cu paza usilor n-ar indrazni s-o
intrebe cine este si de unde vine, ci toti o primesc indata, tot asa si
cu milostenia: caci este cu adevarat regina, facand pe oameni asemenea
cu Dumnezeu. Strabate lumea, porumbel de aur si viu, de o frumusete
nespusa si dulce. Priveste mereu spre cer, aureolata de slava lui
Dumnezeu. E o fecioara prea frumoasa, cu aripile de aur, cu chipul
luminat bland. E intraripata si usoara, zburand in jurul tronului Iui
Dumnezeu. La ceasul judecatii alearga si ne scoate din cazne,
acoperindu-ne cu aripile sale... Prin mila a salvat Dumnezeu neamul
omenesc, facand rob pe Fiul Sau pentru noi.
Prof. D. I. Belu
"Liturghia Darurilor mai
inainte Sfintite" este o slujba specifica Postului Mare. Urmand
canoanelor, aceasta slujba se poate savarsi in fiecare zi a postului, cu
exceptia zilelor aliturgice, cand nu se savarseste nici o Sfanta
Liturghie, si a zilelor de sambata si duminca, precum si a zilei de 25
martie (Buna Vestire), cand este randuita savarsirea unei alte Sfinte
Liturghii, a Sfantului Ioan Gura de Aur sau a Sfantului Vasile cel Mare.
1. Iubirea este semnul deosebitor al crestinului. Cea
mai insemnata particularitate a moralei crestine este dragostea. Ea
este regula crestinismului desavarsit, definitia cea mai exacta a lui,
implinirea intregii legi, "Legea si Proorocii". Ea face pe omul adevarat
si arata pe ucenicul lui Hristos. E radacina si coroana tuturor
virtutilor, conditionandu-Ie, dandu-le consistenta si valoare. E un
izvor care devine fluviu prin roadele sale. Cele cinci fecioare
neintelepte fusesera impodobite cu toate virtutile, inclusiv fecioria,
cea mai stralucitoare dintre ele; dar neavand in candela untdelemnul
faptelor iubirii, au fost lasate afara de imparatie.
Pentru ca ne aflam in aceasta
perioada binecuvantata si toti ne gandim la pacatele noastre, as vrea
sa vorbim putin despre aceasta realitate a vietii duhovnicesti. S-a
scris, se scrie si se va mai scrie despre acest subiect, insa indraznesc
a dezbate putin acest subiect, tocmai pentru faptul ca imi doresc ca
pacatul sa nu ne deznadajduiasca, ci din contra, sa ne ajute sa
intelegem cat de slabi suntem fara ajutorul Lui Dumnezeu.
