|
PUTEM SA MAI FIM SINCERI CU NOI INSINE?
http://www.crestinortodox.ro/comunitate/event.php?event_id=484
Am
pregatit mai jos cateva scurte extrase din scrierile parintelui Serafim
Rose, foarte potrivite, credem noi, pentru constientizarea si
infruntarea unui tip de ispite dintre cele mai raspandite si mai
primejdioase care pot afecta pe cei ce cauta sa duca o viata
duhovniceasca in mijlocul confuziei generale a lumii de azi, fie in
lume, fie in manastire. Este vorba despre tentatia de urmare entuziasta a
unor mode duhovnicesti, de imitare a unor forme si, in general, de
imbratisare a partilor exterioare, superficiale, adica numai a “cojii”
si a “literei” unor idealuri, modele si practici duhovnicesti, fara a
intra in adancul lor si a nazui sa intelegem si sa traim miezul si duhul
acestora. E vorba aici si despre acel risc major (subiect pe care l-am
mai abordat de mai multe ori pe site) de a ne insela traind mai mult in
inchipuire viata duhovniceasca si de a reduce realitatile dumnezeiesti
si mai presus de lume presupuse de poruncile lui Hristos la nivelurile
psihologic si moral, mult mai familiare si mai accesibile noua.
Cauza fundamentala a acestei abordari ne este
descoperita de marii Parinti ai ultimelor vremuri in formarea generatiei
noastre intr-o maniera centrata puternic (chiar daca la modul
inconstient) pe propriul eu (adica narcisista), pe comoditate, pe
cautarea satisfactiilor si a succeselor (inclusiv “duhovnicesti”), a
rezultatelor imediate. Primejdiile care decurg de aici nu sunt mici, ele
putand merge pana la expunerea la cele mai felurite inrauriri
diavolesti si pana la construirea unui “dumnezeu” propriu si unei
Evanghelii “usoare”, dupa chipul si asemanarea noastra.
Cuviosul
Parinte Serafim de la Platina, unul dintre sfintii contemporani cei mai
luminati de Dumnezeu sa patrunda in cele mai intime maruntaie ale
sufletului omenesc ne indeamna si ne ajuta inca o data, prin cuvantul
sau, sa fim sinceri cu noi insine, sa ne aprofundam credinta si
raportarea la viata in Hristos, sa luam viata duhovniceasca mult mai in
serios, ferindu-ne de a o socoti ceva usor si comod. Lucruri valabile pentru toti, monahi si mireni, deopotriva!
“În
articolul său despre monahismul din vechea Galie şi din zilele noastre,
Părintele Serafim spunea mai multe despre această semnificaţie:
„Monahismul din Galia ortodoxă ne arată că viaţa monahală nu este ceva
neapărat «răsăritean», ci mai curând universal creştină şi, într-adevăr,
a fost încercată mai înainte şi în Apus, cu mare folos duhovnicesc.
Învăţătura Părinţilor monahi ortodocşi, atât din Răsărit, cât şi din
Apus, este una şi aceeaşi, oferind – pentru cei ce au urechi de auzit – drumul cel mai scurt către împărăţia lui Hristos“.
Însă
calea aceasta presupune mult mai mult decât a purta dulame şi a urma
anumite practici călugăreşti. „Din păcate“, scria Părintele Serafim,
„conştientizarea monahismului ortodox şi ABC-ul său au rămas în mare
parte ceva exterior chiar şi astăzi. Există mai multă vorbărie despre
«Stareţi», «isihasm» şi «înşelare», decât nevoinţe călugăreşti
aducătoare de roadă. Într-adevăr, este foarte posibil să accepţi toate
semnele exterioare ale celei mai curate şi mai înalte tradiţii monahale:
ascultarea absolută faţă de un Stareţ, mărturisirea zilnică a
gândurilor, participarea la lungi slujbe bisericeşti sau pravila de
metanii cu Rugăciunea lui Iisus, deasa împărtăşanie, citirea cu
înţelegere a scrierilor de temelie ale vieţii duhovniceşti, şi făcând
toate acestea să simţi o adâncă pace psihologică şi o uşurare - şi în acelaşi timp să rămâi imatur din punct de vedere duhovnicesc. Este
foarte posibil să-ţi ascunzi patimile lăuntrice nevindecate în spatele
unei faţade sau tehnici ţinând de o duhovnicie «corectă», fără însă a
avea dragoste adevărată faţă de Hristos şi faţă de fratele tău.
Raţionalismul şi răceala inimii omului modern în general fac din
aceasta una dintre cele mai înşelătoare ispite ale celui ce râvneşte
astăzi la viaţa călugărească. Formele monahale ortodoxe au fost
într-adevăr sădite în Apus; dar cum rămâne cu inima monahismului şi a
creştinismului ortodox: pocăinţa, smerenia, iubirea faţă de Hristos,
Dumnezeul nostru şi setea neostoită pentru împărăţia Lui?“
În
această privinţă, călugării vremurilor de pe urmă au multe de învăţat
din monahismul vechii Galii. Nou-născut, încă vibrând de la impulsul
iniţial, el se ridică deasupra negurii „calculului duhovnicesc” şi se
avântă în curatul aer de munte al simplităţii evanghelice. După cum
spune Părintele Serafim: „Este mereu aproape de rădăcinile sale şi
conştient de ţelul său, nerobit vreodată de litera rânduielilor şi
formelor sale. Prospeţimea şi sinceritatea sa sunt izvor de insuflare
până în zilele noastre“. |
| |
“Avem un prieten in Muntele Athos care urmareste
de multi ani situatia din manastirile grecesti. Se duce in locuri unde,
de pilda, cineva a devenit un “gheronda” faimos, cu numerosi ucenici.
Observandu-i pe acesti “stareti”, el a ajuns la concluzia ca adesea
oamenii de acolo isi inchipuie si zamislesc fantezii, ca si oricare
altii. Au anumite pareri despre cineva, pe care le raspandesc
pretutindeni, in jurul acestuia, transformandu-l dintr-odata intr-un
„batran sfant”, cu o multime care se strange imprejurul lui. In
realitate, nu exista nici o pricina pentru acest fapt – sunt multe
persoane sfinte carora nimeni nu le da vreo atentie. La Muntele Athos,
se poate vedea acest lucru in cazul unui Batran numit Teodosie,
un om foarte sfant, care a scris un jurnal despre cum s-a rugat cu
Rugaciunea lui Iisus, la un nivel foarte sporit. Nimeni nu stie nimic
despre el, in timp ce toata lumea a auzit de altii, deoarece li s-a
„facut reclama” si toti ii dau crezare.
Printre noi,
convertitii apuseni la Ortodoxie, tendinta aceasta – de a asculta o
parere pe care cineva a raspandit-o si de a-i da crezare – este foarte puternica. Totusi, nu aceasta este
ceea ce ar trebui sa facem. Ar trebui sa ne folosim mintea, incercand sa
ne inaltam inimile la un nivel la care sa putem simti mai profund
Ortodoxia. Este imperios necesar, in aceste vremuri, sa avem un discernamant patrunzator. (…) Daca duhul autentic al Ortodoxiei nu ne este transmis astfel, apare ispita de a urma „intelepciunea exterioara”, intelepciunea acestei lumi. Atunci, venind catre Ortodoxie, vom alerga dupa lucruri
exterioare: icoane bune, slujbe minunate dupa Tipic, biserici frumoase,
dupa felul corect de a canta, de a face danii… Toate aceste lucruri
sunt minunate si bune, dar nu ne putem apropia de ele fara sa stabilim
ca fiindu-ne prioritar a avea o inima calda, crestina si a purta lupta
launtrica prin care sa dobandim smerenia. Daca neglijam aceste prioritati esentiale, atunci toate aceste lucruri minunate pot fi asezate intr-un muzeu al antichitatilor ortodoxe, asa cum istoriseste filosoful Vladimir Soloviev – si acest lucru va
fi pe placul Antihristului. Antihristul trebuie inteles ca fiind un
fenomen spiritual. De ce va vrea toata lumea sa i se inchine? Este vadit, din pricina faptului ca in launtrul sau se gaseste
ceva care raspunde la ceva din launtrul nostru – acel ceva fiind lipsa
lui Hristos din noi. Daca i ne vom inchina (Dumnezeu sa ne fereasca de
asa ceva!), va fi deoarece vom simti o atractie catre un anumit lucru exterior, care s-ar putea infatisa ca fiind chiar crestin, de vreme ce „Antihrist” inseamna cel ce este „in locul lui Hristos” sau arata precum Hristos. Astfel, ne vom pierde cu desavarsire mantuirea, urmandu-i celui ce este
in locul lui Hristos, si care ne va duce in ratacire. Desigur ca
Antihristul poate veni doar dupa ce intreaga lume a auzit de Hristos;
prin urmare, alegerea din urma va fi facuta intre Hristos si Impostor –
si aproape intreaga lume ii va urma Fiarei. Cum sa ne impiedicam de la a
savarsi aceasta, de la a urma „intelepciunii exterioare”? Trebuie
mentionat ca putem fi prinsi de ea, chiar daca am ajuns cuprinsi de idei
inalte. Este la moda acum sa se invete despre Rugaciunea lui Iisus, sa se citeasca Filocalia, sa se faca o „intoarcere la Parinti”. Aceste lucruri
nu ne vor mantui – sunt exterioare. Ele ne pot fi de folos daca sunt
intrebuintate potrivit, dar daca devin o patima, daca devin cel dintai lucru dupa
care umblati, atunci ajung sa fie exterioare, ducandu-ne nu catre
Hristos, ci catre Antihrist. (…) Vedem aceeasi atitudine in zilele
noastre, ce da glas unora ca acestea: „Toata lumea il stie pe Sfantul
Simeon Noul Teolog. O, da! Il vom urma. Sfantul Grigorie Palama. Da! Da,
e cel mai bun! Da! Si toti Parintii isihasti… Isihasm! si Rugaciunea
lui Iisus“, si alte subiecte sporite – toate acestea sunt doar la suprafata“.
“Viata centrata in jurul sinelui si de satisfacere a propriei persoane, traita de majoritatea “crestinilor” de astazi este atat de intruziva incat ii pecetluieste
pe acestia in afara oricarei intelegeri a vietii duhovnicesti; si cand
astfel de oameni incearca “viata duhovniceasca”, o fac numai ca pe un
alt mod de satisfacere a propriului eu. Fapt ce poate fi vazut destul de
limpede in idealurile religioase cu desavarsire false atat ale miscarii
“harismatice” cat si ale diferitelor forme de “meditatie crestina”:
toate promit (si ofera extrem de rapid) experienta multumirii si a
pacii. Dar acesta nu este catusi de putin idealul crestin, care, decat orice altceva, poate fi rezumat ca fiind un razboi si o lupta infricosatoare“.
“Par. Dimitri [Dudko] a fost intrebat odata cu cat este mai buna religia din lumea libera fata de cea din Rusia, iar el a raspuns: Da, ei au libertate si biserici multe, dar acolo este o
“spiritualitate confortabila”. In Rusia avem o cale diferita, calea
suferintei ce poate zamisli roade adevarate. Sa ne aducem aminte de
aceasta fraza atunci cand privim la firava noastra Ortodoxie din lumea
libera: ne multumim sa avem biserici si cantari frumoase; ne laudam
poate ca tinem posturile si calendarul bisericii, ca avem icoane “bune”
si enoriasi care canta, ca dam saracilor si poate danie Bisericii? Ne
incantam cu invataturi patristice si conferinte teologice inalte fara sa
avem simplitatea lui Hristos in inimi? Atunci a noastra este aceasta “spiritualitate confortabila“, si nu vom obtine roadele duhovnicesti ce vor fi aratate de cei lipsiti de aceste
“conforturi”, cei ce patimesc profund si lupta pentru Hristos. In acest
duh ar trebui sa vorbim despre Biserica suferinda din Rusia si sa asezam
cele exterioare apartinand cultului Bisericii, la locul ce li se
cuvine”.
“Crestinul trebuie sa fie diferit de lume, deasupra lumii nefiresti, anormale, de astazi, si acesta trebuie sa fie unul din lucrurile
fundamentale pe care sa le stie ca o componenta a educatiei sale
crestine. Altminteri nu are nici un sens sa ne numim crestini – cu atat
mai putin crestini ortodocsi.
Abordarea gresita ce se afla la extrema opusa este
una care ar putea fi numita falsa spiritualitate. Pe masura ce
traducerile cartilor ortodoxe despre viata duhovniceasca devin tot mai
disponibile, si un vocabular ortodox de lupta duhovniceasca pluteste tot
mai mult in atmosfera, apare un numar crescand de oameni ce vorbesc
despre isihasm, Rugaciunea lui Iisus, viata ascetica, stari inalte de
rugaciune si de cei mai inaltati Sfinti Parinti ca Sf. Simeon Noul
Teolog, Sf. Grigorie Palama si Sf. Grigorie Sinaitul. Este foarte bine
sa fim constienti de aceasta parte cu adevarat inalta a vietii
duhovnicesti ortodoxe si sa ii veneram pe marii sfinti care chiar au
trait-o; dar daca nu avem o constienta foarte realista si foarte smerita
a cat de departe suntem de viata isihasta noi, toti cei de astazi, si
cat de putin pregatiti suntem chiar si sa ne apropiem de ea, interesul
in ea va fi doar inca una din exprimarile universului nostru de plastic
[artificial], centrat asupra sinelui. „Generatia-eu devine isihasta!” - este ceea ce incearca unii sa faca astazi; dar in realitate adauga doar un joc nou numit „isihasm” atractiilor Disneyland-ului (…)
Voi
mai accentua inca o data ca ambele extreme trebuie evitate – atat
desertaciunea lumeasca cat si super-spiritualitatea - dar aceasta nu
inseamna ca nu ar trebui sa avem o constiinta realista a cerintelor
legitime pe care ni le ridica lumea, sau ca ar trebui sa incetam a
respecta si a primi povatuirea marilor Parinti isihasti si a folosi
rugaciunea lui Iisus noi insine, pe masura propriilor stramtorari si
putinte. Trebuie doar sa fie la nivelul nostru, aici, jos, pe pamant.
Ideea este – si este una absolut necesara supravietuirii noastre ca si
crestini ortodocsi in ziua de azi – ca trebuie sa constientizam situatia
noastra ca si crestini ortodocsi astazi; trebuie sa constientizam cu
profunzime ce fel de timpuri traim, cat de putin stim si simtim cu
adevarat Ortodoxia, cat de departe suntem nu doar de sfintii vremilor de
mult trecute, ci chiar de crestinii ortodocsi obisnuiti de acum o suta
de ani sau chiar de acum o generatie, si cat de mult trebuie sa ne
smerim doar ca sa supravietuim ca si crestini ortodocsi in ziua de
astazi.(…)
Prin urmare, atitudinea noastra, incepand
din acest moment, trebuie sa fie cu picioarele pe pamant si normala.
Adica, trebuie aplicata circumstantelor reale ale vietii noastre, sa nu
fie un produs al imaginatiei, al tendintelor de evadare si al refuzului
de a fi confruntat cu realitatile de multe ori neplacute ale lumii care
ne inconjoara. O ortodoxie care este prea exaltata si prea mult cu capul in nori apartine unei sere si este incapabila de a ne ajuta in viata cotidiana, fara a mai spune ceva de mantuirea celor din jurul nostru. Lumea noastra este extrem de cruda si raneste
suflete cu asprimea ei; trebuie sa raspundem inainte de toate cu
dragoste crestina si intelegere, cu picioarele pe pamant, lasand
isihasmul si formele avansate de rugaciune celor capabili sa le
primeasca“. |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu