miercuri, 10 decembrie 2014

Statutul actual al Religiei în învăţământul public este conform cu legislaţia românească şi se află în multe ţări ale Uniunii Europene

Statutul actual al Religiei în învăţământul public este conform cu legislaţia românească şi se află în multe ţări ale Uniunii Europene
Sursahttp://patriarhia.ro/statutul-actual-al-religiei-in-invatamantul-public-este-conform-cu-legislatia-romaneasca-si-se-afla-in-multe-tari-ale-uniunii-europene-7742.html

În contextul dezbaterii parlamentare a iniţiativei legislative a domnului deputat Remus Cernea pentru modificarea articolului 18 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 prin înlocuirea disciplinei Religie cu disciplina Etică şi cultură civică în învăţământul primar, gimnazial, liceal şi profesional, ca parte a trunchiului comun şi acordarea de calificative la disciplina Religie, Patriarhia Română a solicitat Senatului României respingerea acestei propuneri legislative din următoarele motive:

1. Prezenţa disciplinei Religie în învăţământul preuniversitar românesc este în conformitate cu: prevederile art. 32, alin. (7) din Constituția României (Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege); prevederile art. 32, alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor (În învăţământul de stat şi particular, predarea Religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute); prevederile art. 18, alin. (1) dinLegea educației naționale nr. 1/2011 (Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de Religie, conform confesiunii proprii).

2. Sistemul național de învățământ nu prevede posibilitatea existenței disciplinelor cu statut facultativ. Religia este disciplină școlară, parte a trunchiului comun. Potrivit legislației în vigoare, este obligatorie prezența Religiei printre celelalte discipline din schema orară, dar nu este obligatorie participarea elevilor la ora de Religie. Un exemplu similar la o altă disciplină din trunchiul comun: pentru neparticiparea elevului la orele de educație fizică este necesară scutirea medicală.

3. În contextul legislativ european, în mai multe ţări ale Uniunii Europene este asumată o perspectivă similară cu cea precizată în legislaţia românească (disciplină obligatorie, predată confesional, cu posibilitatea de a nu participa, la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor): Austria, Cipru, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda, Malta.

4. Disciplina Religie propune, nu impune valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile sociologice în domeniu. Valorile acestea sunt diferite de cele propuse în cadrul orelor de Etică și cultură civică.

5. În prezent, disciplina Educație civică/Cultură civică face parte din planurile-cadru ale învățământului primar/gimnazial, din aria curriculară „Om și societate”.

6. Evaluarea face parte din specificul oricărei materii şcolare şi este, aşadar, necesară şi la ora de Religie. Lipsa evaluării elevilor la ora de Religie sau găsirea unor soluţii de evaluare alternative la notă poate constitui o depreciere a statutului acesteia ca disciplină şcolară. Nota funcţionează ca un stimulent al învăţării atât în sens pozitiv („învăţ ca să iau o notă mare”), cât şi negativ („dacă nu mi se pun note, de ce să mai învăţ?”). Corelat cu acest rol de motivare, nota este apreciată de elevi şi profesori ca un barometru al efortului elevilor. Efortul depus de elevi în acumularea de cunoştinţe şi în formarea de atitudini şi conduite moral-religioase se cere răsplătit şi valorizat.

Precizăm că decizia Curții Constituționale a României, din ziua de 12 noiembrie 2014, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 9, alin. (2), teza întâi din Legea învăţământului nr. 84/1995 şi ale art. 18, alin. (2), teza întâi din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, nu are nicio legătură cu propunerea domnului deputat Remus Cernea (aşa cum în mod tendenţios au sugerat unele instituţii media) și nu afectează prevederile legale pentru respingerea inițiativei legislative menționate.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Scrisoarea unei bursiere Cambridge către ministrul Educaţiei: „Sunt un profesor obişnuit din România. Lăsaţi-mă să privesc în ochii copiilor pe care îi învăţ“

Scrisoarea unei bursiere Cambridge către ministrul Educaţiei: „Sunt un profesor obişnuit din România. Lăsaţi-mă să privesc în ochii copiilor pe care îi învăţ“

Sursa: http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/scrisoarea-bursiere-cambridge-ministrul-educatiei-sunt-profesor-obisnuit-romania-lasati-ma-privesc-ochii-copiilor-pecare-invat-1_5482f895a0eb96501e6c7025/index.html

Cătălina Cocan, profesoară de Limba Engleză la Cluj şi bursieră Cambridge, a adresat o scrisoare deschisă ministrului Educaţiei, postată pe petitieonline.com, prin care îi cere, printre altele, lui Remus Pricopie să completeze Codul Etic cu drepturile dascălilor şi să menţină ora de religie în variantă interconfensională. 
   Cătălina Cocan, profesoara din Cluj-Napoca care a câştigat, anul trecut, o bursă Cambridge English Language Assessment, a trimis o scrisoare deschisă ministrului Educaţiei, Remus Pricopie, scrisoare postată pe petitieonline.com, şi citată de Mediafax. Dăscăliţa îi cere ministrului îmbunătăţirea Codului Etic în care să fie cuprinse şi măsuri de protecţie a profesorilor faţă de anumite comportamente ale părinţilor şi elevilor, după cum semnala aceasta încă din martie, anul acesta, dar şi ca ora de religie să fie un „spaţiu al interculturalităţii“
   În petiţie se solicită completarea Codului Etic cu drepturile cadrelor didactice, menţinerea, în şcoli, a religiei (în variantă interconfesională), degrevarea învăţătorilor/diriginţilor de munca de birou, scăderea numărului de elevi din clase şi abordarea centrată pe elev, în sensul cel mai propriu al termenului (nu situaţii statistice despre elevi, ci reală comunicare cu elevii). 

   Scrisoarea Cătălinei Cocan, publicată pe petitieonline.com: 

„Scrisoare deschisă Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale Stimate Domnule Ministru, Numele meu este Cătălina Cocan. Sunt profesoara care, anul şcolar trecut, a câştigat una dintre cele cinci burse acordate, la nivel mondial, de Cambridge Language Assessment. Am reprezentat România la nivel internaţional şi am făcut-o cu mândrie. Dincolo de acestea, sunt un profesor obişnuit care lucrează într-o şcoală din România şi care, an de an, speră că va reuşi să-şi facă bine meseria pentru care s-a pregătit. Din nefericire, acest lucru este imposibil fără intervenţia dumneavoastră. Îmi permit să vă adresez o scrisoare deschisă, formulată cu respectul pe care l-am arătat mereu superiorilor mei. Nu voi aduce în discuţie salarizarea sau condiţiile de muncă, pentru că aceste probleme dureroase ale dascălilor sunt prezentate frecvent de sindicate. Rugămintea mea, simplă, vine din partea unui om care şi-a ales această meserie din vocaţie: Lăsaţi-mă să privesc în ochii copiilor pe care îi învăţ! Doriţi să stimulaţi tinerii valoroşi să aleagă să devină profesori şi doriţi implementarea unui Cod etic. Şi eu îmi doresc să lucrez într-un mediu inteligent, guvernat de reguli bine gândite, unde elevii să se simtă în siguranţă, ascultaţi, apreciaţi şi stimulaţi să-şi atingă potenţialul. Vă sugerez să îmbunătăţiţi Codul etic, incluzând măsuri de protecţie a cadrelor didactice faţă de comportamentele indezirabile ale elevilor sau ale părinţilor acestora. Doar astfel, vom putea privi demn în ochii copiilor pe care îi învăţăm că fiecărei persoane i se cuvine respect. 
   Elevii noştri, mai buni sau mai răi (etichetez conştient, cu scopul declarat de a schematiza o realitate mult mai complexă), aduc la şcoală ceea ce învaţă în familie. Uneori bun-simţ şi deschidere spre alteritate, alteori agresivitate şi intoleranţă (manifestă, cu siguranţă, în diverse grade). 
   Vă sugerez să menţineţi ora de religie în şcoli, ca spaţiu al interculturalităţii, într-un context european în care înţelegerea existenţei unor alte perspective este o necesitate. Doar astfel, vom putea pune lumină în ochii tuturor copiilor noştri, ferindu-i de lipsa empatiei pentru alegerile celor din jur. 
Debutul meu ca profesor a fost însoţit de credinţa că voi lucra în universul fragil al copilului, modelând frumos vieţile care îmi sunt încredinţate pentru o vreme. 
   Aş dori ca munca pe care o depun să fie apreciată în funcţie de calitatea actului educaţional (chiar si numai din acest punct de vedere, meseria mea este incredibil de solicitantă), nu din perspectiva numărului sau a modalităţii de întocmire a documentelor doveditoare. Vă sugerez să creaţi locuri de muncă în şcoli pentru persoanele care doresc să ducă la îndeplinire munca de birou, iar pe învăţători şi pe diriginţi lăsaţi-i să privească în ochii copiilor pe care îi învaţă! La începutul carierei didactice, doream să am cunoştinţele necesare pentru a lucra bine cu elevii mei. Însă teoriile inteligenţelor multiple, ale disciplinării pozitive, ale centrării pe elev, devin, toate, o frumoasă poveste, în contextul în care lucrez cu 25-30 de elevi în fiecare clasă. Vă sugerez să modificaţi costul standard per elev, astfel încât şcolile să nu fie puse în situaţia de a înghesui peste treizeci de elevi într-o singură clasă (chiar şi pregătitoare), pentru a se încadra în costuri. 
   Învăţătoarea acestor copii merită să fie lăsată să privească în ochii copiilor pe care îi învaţă! Vă mulţumesc pentru timpul pe care l-aţi acordat lecturii acestei scrisori deschise. Vă rog să luaţi măsurile pe care le consideraţi oportune pentru a putea privi, la rândul dumneavoastră, demn în ochii profesorilor, ai elevilor, ai părinţilor. 
   Cu respect, Prof. Cătălina Cocan 

  P.S. Aş dori să se înţeleagă faptul că, prin formularea acestui mesaj, doresc doar să creionez nişte direcţii de optimizare a relaţionării elev-profesor-părinte, care să ridice poveri de pe umerii tuturor. 
   Această scrisoare deschisă NU se pretează unei lecturi în cheie politică, sugestiile mele nefiind incisive sau părtinitoare (cum ar putea rezulta dintr-o lectură voit trunchiată), ci redând sentimentele unui profesor care lucrează efectiv în sistemul de învăţământ românesc. Prin urmare, aş dori ca preluarea acestei scrisori de către media să se facă doar onest, cu condiţia respectării integralităţii textului“. 

   Cine este Cătălina Cocan Cătălina Cocan (32 de ani), profesoară la o şcoală de cartier din Cluj-Napoca, a câştigat, la finalul lunii decembrie 2013, o bursă acordată de Universitatea Cambridge celor mai buni dascăli de engleză din lume. Ea a scris un eseu despre cum sunt motivaţi elevii români de testele Cambridge de limba engleză. Dăscăliţa foloseşte metode moderne de predare şi este la curent cu tot ce mişcă în domeniu."Folosesc metode inovative şi prietenoase, dar cred că asta are de a face cu modalitatea de a preda limba engleză, care e diferită faţă de alte materii. Pentru stimulare foloseam ştampiluţe pe care le aplicam pe mânuţe, pe caiete, în stilul acesta de rcompense non-materiale. Orele conţin şi partea de joc, dar nu preponderent, pentru că ajungi să pierzi clasa dacă te joci prea mult cu ei”, declara, în urmă cu câteva luni, pentru „Adevărul“, Cătălina Cocan. 

Deputatul Daniel Gheorghe: Religia în școală înseamnă cunoaștere, cultură și spirit liber, valori morale autentice

Deputatul Daniel Gheorghe: Religia în școală înseamnă cunoaștere, cultură și spirit liber, valori morale autentice
Sursa: http://activenews.ro/un-deputat-pnl-sare-apararea-orei-de-religie-revenirea-religiei-scoli-este-o-victorie-asupra-totalitarismului-ateu_1876125.html
   
Deputatul PNL Daniel Gheorghe, ales în Circumscripţia electorală Ilfov, a declarat că prezenţa orei de religie în şcoală înseamnă „cunoaștere, înseamnă cultură și spirit liber, și înseamnă mai presus de orice valori morale autentice”. Referitor la decizia CCR de a inversa procedura de până acum, prin care părinţii religioşi au devenit obligaţi să facă o cerere pentru ca elevii să facă religie, Daniel Gheorghe a spus că este una „discriminatorie și antidemocratică încălcând dreptul legitim al majorității formate din cei aproximativ 85-86% cetățeni români creștin-ortodocși și al celorlalți 13-14% cetățeni români aparținând altor culte religioase spre a-și exprima liber și direct valorile religioase, valori care sunt și valori de natură socială concretă, rolul legilor fiind acela de se orienta după realitățile existente în societate și nu cel de a construi o lume utopică bazată pe teorii și ipoteze care nu au nicio pondere reală la nivelul străzii și care tind să redeseneze artificial lumea în care trăim„.
   Acesta a mai afirmat în plenul Camerei Deputaţilor că statul este dator, „să respecte adevărul social și să transpună în norme juridice realitatea, iar adevărul social este unul simplu: românii (indiferent de originea etnică) sunt indisolubil legați de identitatea și tradiția creștină iar marea majoritate a lor sunt aderenți ai Bisericii Ortodoxe Române!”

   Iată declaraţia deputatului Daniel Gheorghe:
   "Unul dintre lucrurile care au evidențiat ruperea României de regimul totalitar comunist la începutul anilor 90 l-a reprezentat introducerea studiului religiei în școli, revenindu-se așadar la practica din perioada anterioară bolșevizării și impunerii materialismului marxist-leninist. Ca atare îmi permit să spun că revenirea religiei în școala românească este un adevărat simbol al victoriei spiritului creștin asupra totalitarismului ateu! Declararea de către CCR a invalidității constituționale a unor articole din legea educației referitoare la predarea religiei în școli are ca efect o anomalie practică, mai precis spus inversarea regulii corecte prezente în legea actuală conform căreia ora de religie face parte din trunchiul comun al programei școlare, dar că părinții elevilor care nu doresc să participe la ora de religie pot face o cerere în scris de neparticipare la obiectul de studiu amintit care li se aprobă automat și fără nicio discriminare. Curtea Constituțională vine să schimbe regula, o regulă absolut democratică ce instituie principiul fundamental al libertății de alegere, astfel că părinții elevilor care vor să participe la cursurile de religie devin cei obligați să depună cerere pentru a beneficia de participarea copiilor lor la ora de religie. Interesant este faptul că în majoritatea statelor europene se studiază religia, fie după principiul opțional prezent până acum și în legislația românească pus în acord cu preceptele cultelor reprezentate, lucru comun de exemplu Germaniei, fie în sistemul obligatoriu precum se întâmplă inclusiv în Italia în baza acordurilor dintre Vatican și guvernul italian, fie într-un sistem care combină alegerea autorităților locale pusă în acord cu părinții, cultele reprezentate și tradiția religioasă a locului respectiv, precum se întâmplă în Marea Britanie. Studiul religiei în școală reprezintă înainte de orice cunoașterea fundamentelor culturii și civilizației căreia îi aparținem, cultură întemeiată pe bazele Sfintei Evanghelii și cultură europeană care a asimilat armonios etica iudeo-creștină și care a deprins prin mesajul lui Hristos valori precum libertatea de conștiință, liberul arbitru, libertatea de expresie și de alegere și nu în ultimul rând conștiința egalității omului în fața legilor și a Lui Dumnezeu. Pentru noi, românii, Biserica a reprezentat constant un vector de cultură și de coeziune națională, astfel că nu trebuie să neglijăm niciodată uriașul aport pe care Biserica Ortodoxă și celelalte culte l-au avut sub aspectul dezvoltării sistemului de educație, a sistemului de sănătate publică, a culturii naționale și nu în ultimul rând al luptei pentru unitate națională, lucru dovedit și de rolul episcopului ortodox, Miron Cristea și a celui greco-catolic, Iuliu Hossu în actul Unirii de la 1 Decembrie 1918. 
   Revenind la nefericita decizie a CCR trebuie spus că este o hotărâre discriminatorie și antidemocratică încălcând dreptul legitim al majorității formate din cei aproximativ 85-86% cetățeni români creștin-ortodocși și al celorlalți 13-14% cetățeni români aparținând altor culte religioase spre a-și exprima liber și direct valorile religioase, valori care sunt și valori de natură socială concretă, rolul legilor fiind acela de se orienta după realitățile existente în societate și nu cel de a construi o lume utopică bazată pe teorii și ipoteze care nu au nicio pondere reală la nivelul străzii și care tind să redeseneze artificial lumea în care trăim. Nu cred că este în folosul CCR, instanță cu adevărat necesară pe ceea ce înseamnă litigii juridico-constituționale majore, să reglementeze poporului român după 2000 de ani de istorie și expresie creștină ceea ce este moral ori mai puțin pentru societatea în care trăim și felul în care putem ori nu să avem acces la cunoașterea temeliilor autentice ale civilizației românești și europene.    Statul, prin legi, este dator să respecte adevărul social și să transpună în norme juridice realitatea, iar adevărul social este unul simplu: românii (indiferent de originea etnică) sunt indisolubil legați de identitatea și tradiția creștină iar marea majoritate a lor sunt aderenți ai Bisericii Ortodoxe Române! 
 Religia în școală înseamnă cunoaștere, înseamnă cultură și spirit liber, și înseamnă mai presus de orice valori morale autentice, valori care pot sta pavază oricând în fața curentelor de gândire tributare relativismului social și moral și a deconstructivismului postmodern!   Adresez invitația Bisericii Ortodoxe prin Patriarhia României ca alături de Senat și Camera Deputaților să se așeze la masa dialogului în scopul identificării soluției legale, transparente și sigure pentru depășirea acestui impas nedorit și a păstrării studiului religiei în școli, pe baza formatului prevăzut în legea educației de acum. 
  Andre Malraux spunea că sec. XXI va fi creștin ori nu va fi deloc, expresie care nu reprezintă o simplă metaforă, ci adevărul unei lumi tot mai căzute sub ispita „redesenării” propriei sale conștiințe, lucru care cu atât mai mult mă face să cred că viitorul trebuie să aparțină unor valori fundamentale precum respectul pentru persoană și alteritate, libertatea de expresie și de alegere și nicidecum etatizării moralei individuale ori sociale și reglementării excesive a formelor de expresie ale minții omenești!

marți, 9 decembrie 2014

Patriarhul Daniel CERE Senatului RESPINGEREA inițiativei legislative de ÎNLOCUIRE a orei de religie

Patriarhul Daniel CERE Senatului RESPINGEREA inițiativei legislative de ÎNLOCUIRE a orei de religie

Sursa: http://activenews.ro/patriarhul-daniel-cere-senatului-respingerea-initiativei-legislative-de-inlocuire-orei-de-religie_1875890.html

Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române a trimis o scrisoare Senatului în care solicită Senatului respingerea inițiativei legislative a deputatului Remus Cernea de înlocuire a orei de „Religie” cu „Etică și cultură civică”, adoptată tacit de Camera Deputaților în luna noiembrie a acestui an, informează Agerpres.

Biroul permanent al Senatului a decis luni să trimită solicitarea patriarhului BOR către Comisia de învățământ a acestei Camere.

„Inițiativa unui domn deputat (Remus Cernea — n.r.) solicită scoaterea din programă a obligativității orelor de religie. Am primit din partea patriarhului Bisericii Ortodoxe Române o solicitare ca să se respingă, cu argumente din partea Patriarhiei. Solicitarea a fost trimisă către Comisia de învățământ. Acest proiect de lege a obținut un vot negativ, în totalitate, în Comisia de învățământ a Camerei Deputaților, dar a fost adoptată tacit”, a declarat vicepreședintele Senatului, Cristian Dumitrescu, luni, la finalul ședinței Biroului Permanent.

Potrivit solicitării patriarhului BOR, propunerea aparține lui Remus Cernea „cunoscut pentru atitudinea adversă față de religie, precum și pentru acțiunile sale împotriva valorilor tradiționale și a prezenței religiei în spațiul public”.

„Această propunere vizează scoaterea disciplinei Religie din trunchiul comun și descurajarea participării elevilor la orele de Religie, contrar prevederilor constituționale și legale în vigoare. (…) Religia este disciplină școlară, parte a trunchiului comun. Potrivit legislației în vigoare, este obligatorie prezența Religiei printre celelalte discipline din schema orară, dar nu este obligatorie participarea elevilor la ora de Religie”, se arată în solicitarea patriarhului Daniel.

Conform site-ului cdep.ro, propunerea legislativă pentru modificarea art.18 din Legea Educației Naționale nr.1/2011, inițiată de deputatul Remus Cernea, a fost adoptată tacit de Camera Deputaților pe 19 noiembrie 2014, dată când a și fost înaintată Senatului.

Potrivit formei aprobate de Cameră, planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional„includ ‘Etica și cultura civică’ drept disciplină școlară, parte a trunchiului comun”.

joi, 4 decembrie 2014

IPS Justinian Chira despre religia in scoli

IPS Justinian Chira despre religia in scoli

Sursa: http://vladherman.blogspot.ro/2014/12/ips-justinian-chira-despre-religia-in.html#more



   Am vizitat şi am participat la orele de religie în şcolile elementare din Baia Mare. După această vizită am rămas deosebit de impresionat şi cu convingerea fermă că introducerea acestor ore de religie este de o importanţă deosebită pentru vindecarea copiilor noştri de anumite goluri, care pejudiciază maturizarea lor, formarea lor, luminarea lor, desăvârşirea lor spirituală, intelectuală, morală şi socială, integrarea lor în viaţa creştină, precum şi construirea caracterului lor. Ceea ce realizează religia, ceea ce primeşte un copil, un tânăr sau orice om, prin religie, nu este o nouă ideologie, aşa cum greşit se exprimă cei ce nu cunosc ce este religia. Religia nu este o ideologie. Religia este viaţă. Religia este o parte componentă din fiinţa omenească, iar fiinţa omenească nu are doar viaţă biologică, ci are şi un element nemuritor ce face din această făptură o fiinţă gânditoare, creatoare, producătoare de valori, de acte şi fapte pe care nici o vietate de pe pământ nu o poate realiza, pentru că nu are “viaţă”, adică suflet, acea scânteie divină în ea. Doar omul, format din trup viu şi suflet nemuritor, realizează bunuri şi valori ce depăşesc toate bunurile materiale. Pe lângă bunuri materiale omul realizează şi bunuri spirituale: Ştiinţă, Filosofie, Artă, Poezie, cultura în general, în care intră toate creaţiile fiinţei umane. 
    Mai presus de toate, omul dispune de voinţa liberă prin care el are posibilitatea să transforme viaţa lui, societatea şi lumea în sânul căreia trăieşte, într-un infern sau într-un paradis. Creatorul i-a acordat omului acest drept şi această putere, prin care omul să vină lângă El, lângă Creatorul, sau să treacă în tabăra distructivă a răului, prin care să transforme totul într-un haos, dând drept hazardului - acestui instinct al întunericului-, să se joace cu existenţa noastră, a întregii lumi, a universului. Aceasta, însă, s-ar întâmpla dacă Providenţa n-ar veghea şi nu ar îndruma, prin religie, creatura, să meargă şi să respecte strict legile ce i-au fost imprimate şi date de la început, de când Creatorul a adus cosmosul din nefiinţă la fiinţă.
   Liberul arbitru, voia liberă, cu care omul a fost înzestrat ca să devină asemenea cu Dumnezeu, are nevoie să fie cultivată, îndrumată, instruită, învăţată, chiar dacă fiecare fiinţă umană, în mod firesc cunoaşte binele şi răul, adică poate face diferenţa între ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Acest dar i-a fost dat omului de Dumnezeu după cum zice “Ţi-am dat să cunoşti binele şi răul” (Deut. 30,15). Dar omul, căzând din starea primordială, alunecă uşor spre ceea ce este negativ, deoarece pentru aceasta nu trebuie să depună efort, căderea fiind o continuare a căderii celei dintâi, care a fost o cădere dinafară de istorie în istorie, o cădere din nemurire în pierire, din viaţă în moarte, o cădere din traiectoria eternă, ce i-a fost imprimată omului de la început, în rătăcirea haotică, înafara legilor eterne date de Dumnezeu pentru el. După ce omul a căzut din lumină în întuneric, pentru a se putea regăsi pe sine, pentru a ieşi din grotele şi tavernele în care căzuse alături de animale, pentru a putea aprinde un opaiţ - prima invenţie a omului-, pentru a-şi putea ridica fruntea spre stele, spre zorile luminoase şi spre amurgurile măreţe, spre a privi azurul cerurilor de vară şi a întrezări acolo o mână, o faţă despre care şi-a dat seama că-l veghează de la început, că-i coordonează viaţa, că îl asistă şi îl cheamă, Creatorul i-a trimis omului soli. Mai întâi i-a vorbit prin creatura Sa şi atunci omul a strigat: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18,1). 
    Aceasta a fost revelaţia naturală. Dar Dumnezeu a văzut că nu-i este de ajuns această Revelaţie şi atunci Cel etern, “Cel ce este” (Ieş. 3,14), i-a vorbit omului direct prin protopărintele neamului omenesc, i-a vorbit primului om ce căzuse strigându-l : “Adame, unde eşti ?” (Fc. 3,9). Acesta este cuvântul prin care Domnul a început dialogul cu omul căzut, a cărui gândire şi cunoaştere se întunecase. Mai departe, Creatorul i-a vorbit omului prin făpturile alese de El, numiţi Patriarhi, Prooroci, Drepţi şi Sfinţi. Pe aceştia Dumnezeu i-a iluminat şi prin ei Dumnezeu le-a dat oamenilor Legea, profeţiile şi psalmii. Prin acestea Dumnezeu le-a vorbit oamenilor, într-o limbă înţeleasă de ei, dar prin care s-au descoperit tainele cele mari şi necuprinse ale vieţii. Aceasta este Revelaţia supranaturală, prin care omul a cunoscut limpede destinul său, locul său unic în univers, drumul său pe care trebuie să-l facă spre lumină, deci inversul drumului spre care îl îndemnase prin înşelare cel rău, vrăjmaşul lui Dumnezeu. 
    Ca o încununare, “la plinirea vremii” (Gal. 4,4), adică atunci când omul se maturizase şi mintea lui nu se mai găsea în faza copilăriei, S-a coborât în sânul lumii create Cel necreat. S-a coborât în sânul lumii materiale, Cel ce era deofiinţă cu Dumnezeu - Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce “S-a întrupat şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(In. 1,14). Acesta este Iisus Hristos, Care, în mod desăvârşit, mai presus decât toţi drepţii şi profeţii, nemijlocit, ne-a adus de la Dumnezeu Vestea, Învăţătura şi Descoperirea cea mai presus de orice învăţătură. A întemeiat Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ care este Biserica şi a aşezat în ea mijloacele, aşa-numitele „Taine”, pentru că lucrarea lor este tainică şi necuprinsă de mintea omenească. Cel înţelept, Fiul Tatălui, S-a jertfit pentru salvarea omului care devenise victimă a morţii, apoi a Înviat, iar prin învierea Sa ne-a arătat că tot cel ce “va asculta şi va împlini” Cuvântul Său, va reveni la starea primordială de fiinţă nemuritoare şi moştenitoare a Slavei şi Fericirii veşnice, care sunt bunurile cele mai înalte, pe care, în mod desăvârşit le are numai Dumnezeu, dar pe care Dumnezeu doreşte să le dăruiască şi creaturii Lui celei mai iubite, care este omul. 
    Toate aceste înalte Descoperiri ale lui Dumnezeu, deci toate cuvintele lui Dumnezeu care sunt Duh şi Viaţă, trebuie cunoscute, trebuie păstrate, trebuie învăţate. Avem nevoie de ele ca să ne putem realiza. Ele nu sunt teorii, nici ideologii, nici creaţii sau invenţii omeneşti – pe care timpul le înghite - ci sunt adevăruri fundamentale care nu pier, după cum ne-a dovedit istoria. Istoria ne-a dovedit că sentimentul religios se află înnăscut în firea omenească, dar aceasta se întunecă, se falsifică, - după cum am văzut de-a lungul veacurilor-, atunci când omul neînvăţat nu cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu şi de aceea se rătăceşte şi-şi face zei şi dumnezei străini, închinându-se la pietre şi lemne, la lună şi la soare, la animale şi la şerpi, la tot ce este străin de Dumnezeul Cel adevărat. 
    Omul de azi este în pericol de a cădea într-o idolatrie mai periculoasă şi mai întunecată decât a fost idolatria lumii antice. Instinctele animalice, sunt cele dintâi zeităţi de care omul a ajuns să fie robit. Nu este nevoie de dovezi. Le simţim, le trăim, le vedem manifestându-se între noi şi în jurul nostru în modul cel mai sălbatic, începând de la copil, crescând cu mare intensitate în tânăr, maturizându-se în bărbat şi în femeie şi tinzând să se menţină şi în bătrâni, atunci când aceştia nu sunt instruiţi, când nu sunt educaţi şi nu sunt crescuţi în lumina Evangheliei lui Iisus Hristos.
    Egoismul este alt idol al zilelor noastre, un adevărat moloh care-şi devorează pe propriii săi fii. Toţi cei ce se lasă cuceriţi de acest idol devin victime ale idolului lor, victime ale egoismului. Acest idol provoacă duşmăniile, ura, tâlhăriile, invidiile, uciderile şi războaiele. Din cauza acestuia, a egoismului, pământul s-a umplut de cadavre şi iadul de suflete. Acest păcat răceşte şi pustieşte inimile de cea mai nobilă virtute care este iubirea, ucide cele mai nobile sentimente cu care a fost înzestrat omul, sentimentele religioase. Desfigurează chipul frumos al oamenilor, pe care îi transformă în vânzători, trădători, ucigători de fraţi, în demoni cu chip de oameni, dar cu fire de fiară. Împotriva acestora, împotriva tuturor relelor din lume, nu există alt scut decât Evanghelia, Învăţătura şi Viaţa lui Iisus Hristos, pe care, cunoscându-o, omul este apărat de toţi monştrii, de tot ceea ce-l nenoroceşte pe om. 
    Puterile răului, duşmanii lui Dumnezeu, care de fapt sunt duşmanii de moarte ai omului, încearcă pe toate căile să şteargă din memoria omului chipul lui Iisus Hristos. Diavolul, vrăjmaşul cel mare al lui Dumnezeu şi al omului şi, împreună cu el, toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai omului, ştiu că dacă omenirea pierde credinţa în Iisus Hristos, omul pierde orice legătură cu Dumnezeu, cu lumea dumnezeiască, cu lumea suprapământească, omul rămâne din nou singur şi părăsit, aşa cum a fost înainte de Hristos, într-un univers pustiu şi locuit numai de valurile întunecate şi înspăimântătoare ale morţii.
    Lupta cea mare, Armaghedonul, aici este. Cu o violenţă nespusă, puterile iadului lovesc în Hristos, în Biserica lui Hristos, în sufletul omului, în inima copilului, ca să nu-L cunoască pe Hristos, nici viaţa lui Iisus Hristos, nici puterea lui Iisus Hristos, nici învăţătura lui Iisus Hristos. Pentru că ştie cel viclean şi fiecare slugă a diavolului, că fără Hristos se năruie totul, se pustieşte tot neamul omenesc. Fără Hristos, care e Lumină şi Viaţă, poporul lui Dumnezeu intră în putrefacţie, de la care nu-l va putea salva nimeni şi nimic, nici ştiinţa, nici cultura, nici tehnica, nici arta. De aceea, după ce Fiul lui Dumnezeu a biruit pe cel rău şi moartea, după ce a înviat, S-a adresat ucenicilor Săi şi le-a poruncit zicând: “mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mt. 28,19-20). 
    Iată sarcina supremă pe care o avem noi slujitorii lui Dumnezeu, iată datoria pe care o are Biserica lui Hristos. Iată datoria pe care o aveţi fiecare dintre voi, cei ce aţi născut şi aţi adus în lume copii şi fii ai lui Dumnezeu: să-i botezaţi, să-i învăţaţi Evanghelia lui Iisus Hristos, care nu este o nenorocită ideologie, aşa cum cred cei ce au crescut şi au fost îndoctrinaţi de Marx şi Engels, de Lenin, de Stalin şi de ucenicii acestora.
   Învăţătura lui Iisus Hristos, repet, nu este o teorie, nu este o ideologie, nu este doctrină politică, ea este viaţa noastră aici şi-n eternitate, ea este Har, ea este elementul necesar prin care omul se întregeşte, devine om în înţelesul pozitiv al cuvântului. Religia creştină este necesară vieţii, aşa cum este necesară apa pentru orice plantă şi mai ales pentru fiinţa omenească. Prin nimic nu poate fi mai uşor ucis omul, ca prin sete. Nu hrană cere omul când moare, ci apă. Aşa şi sufletul, nu cere teorii, nu cere ideologii, nu filosofii cere omul, ci “Apa cea vie” (In. 4,10-14) a Cuvântului curat al lui Dumnezeu. De aceea Familia, Biserica şi Şcoala, au datoria să instruiască pe noii născuţi, odraslele noastre scumpe, odraslele noastre sfinte, pe copiii aceştia nevinovaţi, de sufletele cărora vor da seama înaintea lui Dumnezeu toţi cei ce le stau împotrivă. Familia, Biserica şi Şcoala au datoria să le dăruiască acestor copii bogate cunoştinţe religioase, să-i lumineze cu Lumina care s-a pogorât din cer, atunci când Iisus Hristos S-a născut ca un Prunc pe pământ. A refuza copilului să facă religie înseamnă a-l împinge înapoi spre speluncile sălbatice, spre grotele în care a zăcut omul mii de ani după ce a fost alungat din rai, înseamnă a-l împinge pe copil spre starea sălbatică din care au ieşit strămoşii noştri în urmă cu mii de ani. 
    Pentru viaţă, pentru societate, studierea religiei este tot aşa de importantă ca toate celelalte materii care se predau în şcolile elementare şi în licee. Precum chimia, fizica, sportul şi toate celelalte materii sunt necesare formării omului, la fel şi instruirea spirituală, morală şi religioasă, este o componentă vitală pentru formarea omului complet, care este alcătuit din materie, dar şi din spirit ca element vital. Cine oare ar mai dori să studieze matematica, fizica sau chimia, dacă într-o bună zi i s-ar propune să aleagă? Religia şi Învăţătura lui Iisus Hristos nu se impune nimănui de către nimeni, însă ea face mereu un apel la conştiinţa şi raţiunea noastră a fiecăruia, chemându-i pe toţii fiii lui Dumnezeu să-şi cunoască originile, rostul şi menirea pentru care s-au născut pe pământ. Unii ar dori să neglijeze religia, însă niciodată nu-şi vor putea neglija conştiinţa, acel „vierme neadormit”, care va roade în veşnicie mintea, inima şi sufletele celor care, în viaţa aceasta, au stat împotriva lui Dumnezeu. Neglijând religia înseamnă că neglijăm însăşi existenţa noastră.
   Este necesar ca părinţii să fie ajutaţi să-şi formeze copii sănătoşi psihic şi fizic, moral, raţional şi intelectual. Copiii educaţi nu sunt nişte ignoranţi spiritual, ci sunt fiinţe luminate cu gândire clară, senină, ca cerul neîntunecat. Părinţii au nevoie să fie ajutaţi de şcoală, să-şi poată creşte copiii sănătoşi, credincioşi, luminaţi, bine educaţi şi civilizaţi. Pentru aceasta părinţii cer ca şcoala să-şi facă datoria faţă de familie, faţă de copii şi tineret, oferind o educaţie religioasă generaţiei tinere, pentru ca aceasta să nu cadă într-o gravă ignoranţă materialistă.
    O societate care nu va oferi copiilor o instruire religioasă, o societate care nu va ajuta pe copii să-L cunoască pe Iisus Hristos, încet dar sigur, se îndreaptă spre o îmbătrânire prematură, spre o prăbuşire şi ieşire cu necinste din istorie. Văzând râvna şi bucuria cu care copiii se poartă la orele de religie, mi-am dat seama de extraordinara importanţă a predării religiei în şcoală. De acest lucru constat că nu toată lumea îşi dă seama îndeajuns. Unii consideră că religia este o nouă ideologie, care înlocuieşte ideologia marxistă, de care lumea, de bună credinţă, nu mai vrea să audă. Alţii, de bună credinţă, consideră că religia este un mijloc de a întări viaţa morală şi se întreabă dacă nu poate exista morală şi fără religie. Este bine, însă, ca noi să ştim, că fără credinţă în Dumnezeu nu există morală, adevărată morală vie, morală creatoare de valori şi frumuseţe spirituală. Fără credinţă şi dragoste creştină nu există decât o morală sumbră, seacă şi moartă, există doar o etică care nu încălzeşte şi, mai ales, care nu fericeşte pe nimeni, nici aici, nici acum, nici la moarte, şi - vă spun cu toată certitudinea - nici după moarte.


†  Justinian Chira
Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului, 4 decembrie 2014

Cativa atacatori ai Bisericii

Cativa atacatori ai Bisericii

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/cativa-atacatori-bisericii-147338.html

  Orice deviere, reală sau chiar părută de la menirea Bisericii, este taxată dur. A apărut o generație de oameni tineri, activi, școliți, bine informați (sau manipulați de o presă ostilă Bisericii) care nu judecă pe baza unor idei de genul: e Biserica neamului, cea care a avut un rol hotărâtor în formarea și menținerea noastră ca popor, sau nu gândește că ortodoxia e adevărul, păstrat de două milenii nealterat, așa cum l-a lăsat Iisus Hristos prin apostolii Lui. Dacă ar gândi în astfel de termeni ar putea trece cu vederea, preoților și ierahilor, orice scăpări. Căci ele devin insignifiante dacă le raportăm la adevărul absolut pe care îl vestește Biserica credincișilor ei. Sunt scăpări de moment care nu alterează adevărul de fond al credinței.   
Din păcate însă, sunt o mulțime de oameni care nu mai gândesc astfel. Pun Biserica în rând cu oricare alte instituții, și îi pretind aceleași exigențe morale, ba chiar mult mai mari, pe măsura învățăturii pe care ea o vestește oamenilor. Nu-i conferă rolul privilegiat pe care îl are pentru că deține adevărul despre mântuirea noastră. Dacă preoții spun: să nu furi, să nu înșeli, să nu depui mărturie mincinoasă etc, atunci oamenii le cer, mai întâi lor și mai mult decât altora, să respecte programul pe care îl propun credincioșilor. De aceea, orice scădere a unui om al Bisericii este taxată cu mult mai dur decât a altor categorii de oameni, care nu se revendică de la aceeași învățătură înaltă. 

    Acești oameni gândesc într-un mod oarecum omogen, dacă e posibil așa ceva: ei văd concepțiile religioase despre lume, fie că sunt creștine, budiste, islamice, new-age cam în același plan, așezate pe raftul spiritualității din supermarketul global în care ne alegem ce vrem, cum vrem și în ce cantitate vrem. Biserica ortodoxă, oricât ar fi ea de strămoșească și de adevărată, nu are un rol privilegiat, ba chiar, din cauza atacurilor la care e supusă, are o imagine mai proastă decât culte despre care se știe foarte puțin, dar pe care nici nu le atacă nimeni. Iar atunci când le vorbim despre credința ortodoxă celor din afara ei, ar trebui să ținem cont de aceste condiții precare în care ne desfășurăm activitatea. Astfel că nu trebuie să ne mirăm dacă va veni o generație de români care va trata la fel ortodoxia cu religia triburilor amerindiene, din grija de a nu face cumva vreo discriminare. 

    Pentru a-și îndeplini menirea ei, de aducere la Hristos a sufletelor rătăcite, Biserica trebuie să aibă o înfățișare cât mai ireproșabilă. Altfel, ce încredere pot avea în învățătura unui preot care are aceleași patimi ca și mine? De ce să urmez cele spuse de el, cum să-l cred că-mi vestește o altă lume, în care vreau să cred, dacă observ totuși că el nu poate să-și depășească slăbiciunile proprii? „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16). Ce roade văd la ei ca să vreau să fiu și eu la fel? Ce încredere pot avea în învățătura unui preot care are aceleași patimi ca și mine? Dacă vezi preoți care-și fac averi pe care nu le pot justifica, sau făcând propagandă electorală, în modul cel mai jalnic cu putință, cum mai poți să le ceri unor oameni să vină la ortodoxie, căci aici este adevărul, binele și frumosul? După rezultatele pe care le văd, s-ar putea să li se pară că binele se află la catolici, la luterani sau la evrei, iar noi n-am avea argumente să le răspundem cât timp Biserica nu condamnă clar acele practici.

    Desigur, dacă stăm să ne gândim un pic, acești oameni care vin cu asemenea pretenții judecă, pun măsuri pe care ei nici nu se gândesc să le atingă, cer o corectitudine morală pe care de-abia dacă o ajung doar sfinții. Preoții și credincioșii au și ei scăpările lor, asemeni celorlalți oameni. Iar dacă există și din cei cu viață sfântă, sunt repede ignorați ca să nu strice impresia generală proastă pe care unii vor să o dea Bisericii. Probabil că de multe ori pun asemenea condiții care nu pot fi îndeplinite de oamenii de rând, pentru ca astfel să aibă o scuză pentru că nu urmează învățătura creștină. Își găsesc o deplină justificare în faptul că nici preoții nu îndeplinesc aceste cerințe morale. Folosind astfel de pretexte se pot dispensa de scrupulele morale, pe care cu siguranță le-ar avea dacă nu și-ar găsi asemenea scuze.
    Asta însă nu înseamnă că cerințele lor nu trebuie băgate în seamă. Toți cei ce sunt în Biserică, fie preoți, fie laici, sunt răspunzători pentru cei care, deși botezați, nu vor să intre în ea. Căci cu siguranță avem și noi, cei din Biserică, partea noastră de vină. Aceia care atacă Biserica ar trebui priviți mai cu atenție: printre ei pot fi mulți fii risipitori pe care Tatăl îi așteaptă cu brațele deschise când se vor termina merindele din țara îndepărtată în care s-au dus. Iar printre apărătorii Bisericii pot fi mulți frați ai fiului risipitor, care au rămas acasă din teamă, care n-au curaj să riște, n-au gustul aventurii, dar nici pe al vieții, care privesc cu invidie pățaniile fiului rispitor, și se simt frustrați când el se întoarce acasă și e primit înapoi. Ca să-l parafrazăm pe părintele Arsenie Boca putem spune că nu toți cei ce apără Biserica sunt buni, nu toți cei ce o atacă sunt răi. Să privim lucrurile cu acel discernământ care să ne permită să nu aruncăm anateme, să nu condamnăm, să nu ne substituim judecății lui Dumnezeu.
    Dacă acești oameni nu sunt smeriți, nu sunt pe calapodul personalității celui ce vine la Biserică, dacă nici măcar nu par interesați de teologia sau de spiritualitatea creștină, atunci cum ar putea fi ei atrași către credință? Ce am putea face pentru ei? Dar cred că punem greșit problema dacă gândim astfel. Noi nu trebuie să-i atragem, ci să le oferim un loc în situația că ar dori să vină înapoi. Atragerea o face Dumnezeu. În milostivirea Sa, va trimite o foamete mare, sau altfel de chinuri, în țara în care sunt acești fii ai Lui. Poate nu va fi o foame materială, cu toate că nici asta nu e exclusă cu desăvârșire (criza economică poate fi un exemplu), dar cu siguranță va fi una de sens. Întâlnindu-se cu nonsensul lumii, al lucrurilor din ea, al aspirațiilor pe care le permite, vor ajunge să caute în altă parte. Atunci, poate- căci nu e sigur nici asta- vor dori să se întoarcă în acel acasă unde au parte de odihnă, de liniște și pace.
    Dumnezeu îi cheamă iar ei, poate, vin. Dar ce farsă tragică ar fi ca, atunci când se vor întoarce, în locul tatălui iubitor, care-i așteaptă cu brațele deschise, să-i întâmpinăm noi, frații lui frustrați, și să-i spunem: pleacă de aici păcătosule, du-te la desfrânatele cu care ți-ai cheltuit averea, locul tău nu mai e printre noi. Vrei să rămâi? Pocăiește-te, plângi, cere-ți iertare, fii umil și smerit, recunoaște că ai greșit, poartă-ne respect nouă, care am rămas acasă. Dacă apucăm să spunem cuvinte de acest gen, înainte ca tatăl să apuce să intervină, e limpede că-l izgonim pe cel care vroia să se întoarcă acasă. Și putem să-i izgonim atât prin cuvintele dure pe care le adresăm, cât și prin faptele noastre imorale.
   Poate nici limbajul cu care îi întâmpniăm pe neofiți în Biserică nu este cel potrivit. Noi le vorbim de păcate, de patimi, de penitență când ei, abia ajunși la liman, vor mai întâi să-și tragă sufletul, apoi să vadă ce-i de făcut. Limbajul bisericesc nu este greșit, dar el poate fi inadecvat cu un anumit moment din dezvoltarea duhovnicească a cuiva. Nu-l întâmpini pe cel din afara Bisericii cu un limbaj propriu celor avansați în învățătura ei. S-ar putea ca unii oameni să plece din Biserică înainte de a intra în ea, pentru că nu primesc acele cuvinte de bun venit pe care le așteaptă sufletul lor. Pentru că sunt prea rapid judecați și condamnați. Iar atunci, neînțelegând nimic din viața duhovniească, o vor părăsi și vor ataca.
    Biserica ortodoxă trece mult dincolo de morală. Căci nu dorește să facă un om ireproșabil din punctul de vedere al relațiilor cu alți oameni, ci să refacă relația cu Dumnezeu. Ea vrea să-i adauge omului ceea ce acesta a pierdut prin păcat, o dimensiune a existenței care să-l facă asemenea lui Dumnezeu. Dar asta nu face morala caducă, nu o desființează, așa cum legea Vechiului Testament nu e desființată de Harul care vine prin Iisus Hristos. Chiar dacă morala va fi depășită în veacul ce va să fie, nu ne putem dispensa de ea aici. În fața imoralității, indiferent ce haină va îmbrăca, nu vom avea argumente, oricât ne-am îmbățoșa să venim cu contra-exemple pozitive. Singurele lucruri pe care le vom putea face vor fi să ne schimbăm perspectiva asupra atacatorilor, să ne punem în postura noastră cea mai bună, care să fie și cea reală, și să avem încredere în milostivirea ce vine de sus peste toți oamenii.

Paul Curca

luni, 1 decembrie 2014

Votați pentru menținerea religiei în școli!

         Votați pentru menținerea religiei în școli!
Sursa: http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/votati-pentru-mentinerea-religiei-scoli
Nu am învăţat oare nimic din lecţia celor 45 de ani în care Biserica a fost supusă terorii ideologice, lăcaşele de cult au căzut sub lama buldozerelor sau au fost închise şi credinţa interzisă? Nu am învăţat nimic din jertfele martirilor care L-au mărturisit pe Hristos, chiar cu preţul vieţii? Renunţăm atât de uşor la un drept câştigat cu preţ de sânge, la Revoluţia din 1989? Ce se va alege din tinerii noştri, dacă le refuzăm dreptul de a-L cunoaşte şi a-L iubi pe Dumnezeu, oferindu-le, în schimb, o şcoală a desfrânării? Să votăm pentru menţinerea religiei în şcoli, acum, cât votul nostru încă mai contează! Dacă nu o vom face noi, majoritatea declarată a creştinilor-ortodocşi, care dorim să-L păstrăm pe Dumnezeu în şcolile şi în vieţile noastre, atunci cine?
Petiţia „Votaţi pentru menţinerea religiei în şcoli!”, lansată recent în mediul virtual, a strâns deja peste 16 mii de semnături. Documentul atrage atenţia asupra încălcării unor drepturi şi libertăţi fundamentale, garantate de legile ţării noastre şi a fost elaborat ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale, din data de 12 noiembrie 2014. Astfel, judecătorii au decis că orele de religie se vor desfăşura, începând cu anul şcolar viitor, doar pe baza acordului scris al părinţilor. Prezenţa icoanelor şi a orelor de religie în şcoli deranjează. Se fac eforturi pentru ca Dumnezeu să fie dat afară din sufletele copiilor. Se pune, însă, întrebarea: cu ce vor fi înlocuite orele de religie?
Dezbaterile din ultima vreme pe marginea scoaterii religiei din trunchiul comun ridică mari semne de întrebare asupra direcţiei în care se îndreaptă învăţământul nostru, dar şi societatea românească, în ansamblul ei. Dacă prezenţa icoanelor şi a orelor de religie a ajuns să reprezinte un pericol, “o discriminare în spaţiul public”, educaţia pro-avort şi pro-homosexualitate nu numai că nu deranjează, dar e pe cale să devină chiar materie de studiu în şcoli. Pentru participarea în masă a elevilor la astfel de programe nu s-a cerut şi nu se cere acordul părinţilor. Şcoala ştie mai bine cum trebuie să facă educaţie, iar părinţii devin doar nişte martori neputincioşi ai distrugerii morale a copiilor lor. Aşa s-a ajuns ca în şcolile din Chicago, spre exemplu, elevii de clasele a cincea şi a şasea să ia lecţii despre sexul anal, despre pilulele contraceptive şi despre utilizarea prezervativului, perversităţile sexuale fiindu-le prezentate şi recomandate, încă de la cele mai fragede vârste. Şcoala pornografiei, şcoala sodomiei, şcoala pedofiliei reprezintă noile tendinţe ale sistemului educaţional modern. În acest nou sistem, religia nu mai poate fi tolerată, căci lumina ei risipeşte negura necredinţei, călăuzindu-ne copiii către Împărăţia Cerească. Iar bătălia cea mai de pe urmă se duce chiar pe frontul inocenţei din sufletul copiilor noştri.
 „Scoaterea religiei din trunchiul comun al sistemului de învăţământ din ţara noastră echivalează cu scoaterea religiei din şcoli, deoarece statutul de disciplină opţională ar transforma-o  într-o materie periferică şi obscură, aflată la discreţia conducerii unei şcoli.  Astfel se încalcă dreptul la cunoaştere, la libera dezvoltare a personalităţii umane, nesocotind progresele ştiinţei, care bat la uşa spiritului religios uman. Intenţia izolării religiei de educaţie, concretizată prin scoaterea Religiei din trunchiul comun, provoacă o limitare, o marginalizare a spiritului uman, un atentat la  educaţia tinerilor (…) Pentru adolescentul actual, scârbit de formalisme tradiţionale şi imperative sociale relativiste, fundamentul divin al Legii este o perspectivă salvatoare într-o societate dezorientată aflată în plină criză morală şi economică. Aşadar este o datorie morală a Statului român de a păstra educaţia religioasă în şcoală”, se arată în textul petiţiei.
Să nu uităm că primele şcoli au funcţionat în biserică, iar dascălii erau învăţători. De altfel, cea mai veche școală românească, atestată istoric la 1495, se afla în Șcheii Brașovului, la Biserica Voievodală „Sfântul Nicolae”. Aşadar, a rupe şcoala de biserică reprezintă un act fără precedent în istoria culturii europene şi mondiale. Pentru că face parte din trunchiul existenţei umane, religia nu poate fi scoasă din trunchiul comun, iar elevii nu pot fi forţaţi să ceară permisiunea de a participa la o oră care li se cuvine, conchid autorii petiţiei privind menţinerea religiei în şcoli:
 „Elevii nu refuză predarea religiei în şcoli, ci o prezintă ca pe o necesitate. În perioada adolescenţei (anii de liceu), tinerii trec prin unele crize spirituale şi existenţiale, care pot avea repercusiuni grave atât asupra individului, cât şi a societăţii. Ei trăiesc o dramă şi în acest moment ei au nevoie de răspunsurile religiei care îi încurajează şi îi motivează în viaţă. Nu trebuie lăsaţi în braţele anti-culturii, pornografiei, violenţei, drogurilor, alcoolismului etc. Ei devin pe zi ce trece mai greu de stăpânit, iar unii adolescenţi realizează că nu se mai pot controla. Educaţia are o nevoie imperioasă de credinţă, ca de un element de bază al oricărei acţiuni didactice.
În consecinţă, este de neadmis ca elevii să facă o cerere prin care să participe la o oră care li se cuvine. Religia nu trebuie scoasă din trunchiul comun, deoarece face parte din trunchiul existenţei umane. Și este aberant să revenim la condiţiile comunismului despre care credeam că tocmai am scăpat!”
Nu am învăţat oare nimic din lecţia celor 45 de ani în care Biserica a fost supusă terorii ideologice, lăcaşele de cult au căzut sub lama buldozerelor sau au fost închise şi credinţa interzisă? Nu am învăţat nimic din jertfele martirilor care L-au mărturisit pe Hristos, chiar cu preţul vieţii? Renunţăm atât de uşor la un drept câştigat cu preţ de sânge, la Revoluţia din 1989? Ce se va alege din tinerii noştri, dacă le refuzăm dreptul de a-L cunoaşte şi a-L iubi pe Dumnezeu, oferindu-le, în schimb, o şcoală a desfrânării?
Să votăm pentru menţinerea religiei în şcoli, acum, cât votul nostru încă mai contează! Dacă nu o vom face noi, majoritatea declarată a creştinilor-ortodocşi, care dorim să-L păstrăm pe Dumnezeu în şcolile şi în vieţile noastre, atunci cine?


Cum se întâmplă că unii oameni credincioşi ajung la ateism?

Cum se întâmplă că unii oameni credincioşi ajung la ateism?
Sursa: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cum-se-intampla-ca-unii-oameni-credinciosi-ajung-la-ateism
Atunci când omul se mândrește, el nu mai poate face nevoinţă; a făcut-o mai înainte şi începe să se silească pe sine. Dar cu sila se creează stres. Vine şi mândria care este ca un tărăboi şi creează o stare tulbure. Şi deşi a făcut atâtea şi a lucrat harul dumnezeiesc şi a avut şi expe­rienţe dumnezeieşti, încet-încet începe să aibă gân­duri de necredinţă şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.
- Părinte, cum se întâmplă că unii oameni credincioşi ajung la ateism?
- În problema aceasta pot exista două cazuri. Într-un caz se poate ca cineva să fi fost foarte credin­cios, să fi lucrat puterea lui Dumnezeu în viaţa lui prea multe fapte palpabile, iar apoi să fi ajuns la o tulburare în problema credinţei. Aceasta se întâmplă, de pildă, atunci când cineva face nevoinţă fără discernământ şi cu egoism, adică prinde viaţa duhovnicească în mod sec: „Ce a făcut cutare Sfânt? Să încerc să fac şi eu”. Şi astfel începe să facă o nevoinţă fără discernământ. Dar, încet-încet, fără să-şi dea seama, se creează înlăuntrul lui un simţământ fals că, deşi n-a ajuns la măsurile cutărui Sfânt, dar pe aproape tot este. În felul aces­ta îşi continuă nevoinţa. Dar în timp ce mai înainte de acest gând îl ajuta harul dumnezeiesc, acum începe să-l părăsească. Căci ce treabă are harul lui Dumnezeu cu mândria? Atunci nu mai poate face nevoinţă; a făcut-o mai înainte şi începe să se silească pe sine. Dar cu sila se creează stres. Vine şi mândria care este ca un tărăboi şi creează o stare tulbure. Şi deşi a făcut atâtea şi a lucrat harul dumnezeiesc şi a avut şi expe­rienţe dumnezeieşti, încet-încet începe să aibă gân­duri de necredinţă şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.
Al doilea caz este atunci când unul lipsit de carte vrea să se preocupe de dogme. Ei, aceasta nu e bine! Altceva este să arunce o privire ca să cunoască dogma. Dar şi unul cu ştiinţă de carte, de va merge cu mândrie să cerceteze dogma, şi pe acesta îl va părăsi harul lui Dumnezeu, deoarece are mândrie şi va începe să aibă îndoieli.
Fireşte, nu vorbesc de unul care are evlavie. Unul ca acesta, chiar şi fără de carte de ar fi, se poate să arunce o privire cu discernământ, până acolo unde poate cerceta, şi să înţeleagă dogma. Dar cel care nu are o stare duhovnicească bună şi merge să se ocupe cu Dogmatica, unul ca acesta, chiar de ar crede puţin, după aceea nu va mai crede deloc.
(Cuviosul Paisie AghioritulCuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 304-305)

vineri, 28 noiembrie 2014

Religia ca Cenusareasa

Religia ca Cenusareasa

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/religia-cenusareasa-147289.html

   Fără să fi avut vreun rol privilegiat până acum, așa cum e acuzată de propaganda atee, Biserica a beneficiat totuși de unul călduț. La adăpostul procentului mare de ortodocși declarați, de 86%, al numărului mic de atei, sub 1% conform ultimului recensământ, al unei încrederi foarte mari, așa cum rezultă din toate sondajele, al unor raporturi suspect de bune cu puterea politică, oricare ar fi fost aceea, Biserica se considera destul de ferită de lovituri. Era atacată de ONG-uri ale unei pretinse societăți civile, dar care nu cred că mai reprezentau pe cineva în afara propriilor membri, și care, în afară de zgomot, nu produceau mai nimic. Plus o viguroasă ofensivă în presă care, este posibil, ajunge, în timp, să schimbe percepția asupra Bisericii, de la una pozitivă spre una critică.

   În acest context Biserica a fost supusă multor atacuri, a fost contestată orice prezență a ei în spațiul public, s-a cerut interzicerea prezenței preoților în adunările publice, a icoanelor în școli și în orice spațiu public, dar nimeni nu a reușit să clintească măcar cu o centimă locul pe care îl ocupa. Asta până de curând când o decizie a Curții Constituționale a făcut ca studierea religiei să fie îngreunată. De acum încolo studierea religiei se va putea face numai dacă părinții depun o cerere scrisă prin care cer în mod expres acest lucru. Situația nou creată are destule consecințe. Dată fiind inerția multor părinți, cu siguranță numărul orelor de religie se va împuțina. Dacă vor exista presiuni din partea profesorilor, cu siguranță elevii vor renunța să mai ceară ora de religie. Dintre toți, profesorii vor fi cei mai afectați, faptul că au sau nu un serviciu va fi la discreția părinților și a conducerii școlii, și oricum nu vor mai putea fi angajați decât temporar. Această nesiguranță va determina plecarea celor mai mulți profesori din sistem, care vor căuta alternative de lucru, indiferent dacă au încotro să se ducă și în alt domeniu în afară de predarea religiei.

   Plecând de la aceste lucruri sunt unele persoane care vorbesc despre prigoana împotriva Bisericii. Să ne amintim totuși că această lovitură nu este dată nici de partidele politice, nici de societatea civilă, nici de ONG-urile militante atee, cu toate că ele au provocat procesul în urma căruia Curtea Constituțională a hotărât că religia poate fi predată doar în urma unei cereri scrise. Iar sistemul acesta juridic nu este în slujba nimănui (bine, dacă crezi în teoria conspirației, este și el în slujba „cuiva”) ci efectiv așa a gândit o speță, crezând că așa apără mai bine libertatea de conștiință, iar motivarea pe care a avut-o Curtea Constituțională o vom vedea ulterior.

   S-a creat o situație de fapt nouă și neașteptată. Dar nu despre atacuri la adresa Bisericii este vorba. De aceea cred că exagerează cei ce vorbesc despre prigoana comunistă care se va întoarce, sau despre Ministerul Adevărului. Da, sunt de acord, există numeroase injurii la adresa Bisericii, pe site-uri și bloguri, există calomnii, îndemnuri extremiste, o campanie abjectă, orchestrată de câțiva, dar bazată pe contribuția voluntară a mai multor persoane, tot soiul de inepții spuse împotriva Bisericii, dintre care aceea că ne menține în Evul Mediu întunecat este cea mai blândă. Acestea însă sunt doar vorbe, sunt părerile unora mai puțin informați sau mai rău intenționați. Nici acestea nu trebuie subestimate. Dar în momentul de față nu se poate vorbi de o prigoană, fie ea reală, fie mascată la adresa Bisericii. Asta nu înseamnă că nu ar putea să fie în viitor, plecând, printre altele, și de la proasta imagine care se formează acum Bisericii.

   Semnificația a ceea ce se întâmplă acum mi se pare că stă în aceea că o lume laică vrea să trăiască laic, și își formează regulile și legile astfel încât laicismul să cuprindă totul. Dacă Biserica va deranja acest laicism e posibil să aibă de suferit. Dar dacă nu o va face, cu siguranță că va dispare. Așa că nu prea are de ales. Iar Biserica are de luptat nu cu o minoritate hiperactivă atee, ci cu o majoritate indiferentă, vag binevoitoare, care nu e dispusă să facă prea multe, dar care se poate lăsa influențată de mesajele antireligioase sosite în avalanșă. E prima oară după Revoluția din 1989 când Biserica trebuie să iasă din biserică (din localul respectiv) și să vină în spațiul public, să vorbească cu oamenii, să încerce să le explice și să le recâștige inimile. Principala consecință a actului CCR este că Biserica va trebui să facă mai multă misiune. Dealtfel, acesta e un lucru recunoscut atât de comunicatul dat de Mitropolia Clujului cât și de al Patriarhiei Române.

   Ora de religie nu va fi interzisă, dar predarea ei va fi îngreunată, va avea un statut secundar, va fi permanent pusă sub semnul dispariției. Este încurajată neparticiparea elevilor, favorizând pe aceia puțini (care e posibil să devină mult mai mulți) care nu vor să participe. Ora de religie va deveni derizorie, dar să nu înțelegem de aici că înainte ar fi avut vreo importanță capitală. Simbolic vorbind, Biserica este pusă într-o situație dificilă, cu atât mai mult cu cât nu este la cote de popularitate maximă, în urma implicării fățișe în campania electorală recent încheiată. De aceea, este pusă acum în fața celei mai mari provocări de la revoluție încoace.

   Să vedem acum ce se pierde dacă disciplina religie ar fi scoasă din programa școlară, în condițiile în care această materie ar fi fost predată așa cum se cuvine (lucru care s-a întâmplat destul de rar din câte spun martorii oculari și părinții lor). 
   Religia are un rol formativ, promovează iubirea, blândețea, bunătatea, altruismul, combate violența. Se pierd reperele valorice fundamentale care reglementează viața umană, și care nu pot fi compensate de învățăturile predate de disciplinele laice, oricât de umaniste ar fi ele. Acestea sunt aspecte pe care toate religiile le promovează, nu numai creștinismul, de aceea are relevanță doar expunerea lor confesională. Orice istorie „obiectivă” a religiilor, astfel ca tânărul să poată să aleagă, așa cum îți alegi mărfurile la supermaket, nu este decât o înșiruire de date și concepte care nu conving pe nimeni și nu îndrumă spre nimic. 

   Trecând religia în derizoriu, transformând-o într-o materie periferică, de care te poți dispensa oricând, mai tăiem încă o șansă copiilor noștri de a se dezvolta armonios, de a avea repere într-o lume tot mai relativistă, mai orientată spre consum, spre satisfacerea nevoilor imediate. Religia răspunde la întrebări existențiale – cine suntem? ce rost avem?- pe care lumea a cam încetat să și le mai pună, ocupată cum este de treburile imediate. Fără religie oamenii sunt mai inculți, mai puțin dispuși să își interogheze propriile opțiuni, să găsească o semnificație la tot ce îi înconjoară. În afara de componenta propriuzis confesională, religia este și general-formativă. Ca efect colateral, fără noțiunile predate la religie adolescenții sunt un pic mai descoperiți în fața unor „tentații” cum ar fi pornografia, drogurile, sub-cultura, alcoolismul.
   După Horia Roman Patapievici ceea ce se întâmplă acum este consecința unui „fanatism anti-creștin deghizat în militantism de drepturile omului”. Am ajuns în situația ca o minoritate agresivă și foarte activă, care acționează în numele drepturilor universale ale omului, să impună normele, să stabilească unei majorități covârșitoare ce poate și ce nu poate fi făcut, ce poate fi spus, și chiar ce poate fi gândit. Neutralitatea pe care o invocă acești minoritari, în cazul acesta ateii care și-au propus scoaterea religie din școli, se face în numele neutralității pe care statul trebuie să și-o asume.

   Numai că această neutralitate este imposibilă. Nu ne putem comporta ca și cum Dumnezeu există sau nu există în același timp. Indiferent că vrem sau nu, trebuie să facem o alegere. Comportamentul nostru trebuie să aibă o premisă constitutivă de la care să plece. La fel este și poziția statului. Până în modernitate poziția implicită era aceea că Dumnezeu există, iar școala, dreptul, politica, absolut orice plecau de la această premisă și acționau în conformitate cu ea. Acum această poziție a fost inversată. Cu toate că numărul de atei declarați este foarte mic, în jur de 1% conform ultimului recensământ, trebuie să ne conformăm toți regulilor de viață în care Dumnezeu nu ar exista. Iar un asemenea comportament, întins pe ani și ani de zile, generează atitudini și credințe pe măsură. În lumea noastră normalitatea a devenit ceea ce era absurd în lumea veche:
„ Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Domnul” (Psalmul 13, 1). 

   Mergând pe acest drum intoleranța față de creștinism a minorității atee poate deveni, la un moment dat, regula generală. Nu am ajuns încă la acel punct. Deocamdată starea de absență a lui Dumnezeu, a neputinței invocării Lui în spațiul public, a devenit normalitatea la care trebuie să ne raportăm. În acest context Biserica trebuie să facă față unei provocări noi și dificile. 
Este momentul ca toți cei ce ne considerăm
 mădulare ale ei să ieșim din letargie.
Paul Curca

Educaţia copilului la Pestalozzi

Educaţia copilului la Pestalozzi
Sursa: http://ziarullumina.ro/repere-si-idei/educatia-copilului-la-pestalozzi

„ Omul devine opera sa proprie“, înţelegând prin aceasta influenţa pe care o exercită formele exterioare de viaţă în care trăieşte şi prin care el se educă, se formează. Omul se naşte, se dezvoltă în cadrul diferitelor forme ale comunităţii omeneşti, începând cu familia, continuând cu şcoala, terminând cu genul uman, cu omenirea concepută ca unitate. Religia predată în cadrul şcolii este unul din mijloacele care contribuie la ridicarea morală a omului, ca să poată birui instinctele şi să manifeste permanent iubirea faţă de aproapele său. „Omul ajunge în cer îndeplinind bine obligaţiile sale pe pământ“, spunea Johann Pestalozzi, renumitul pedagog elveţian în Christoph şi Else. „Creştinismul este sarea pământului“, tot el afirma.
Pestalozzi avea încredere în puterea educaţiei. „Omul devine om numai prin educaţie.“ Dar ce fel de educaţie poate realiza umanizarea omului? Numai o educaţie care să plece de la natura omului şi să fie conformă cu aceasta. Şi care este specificul naturii omeneşti? În ce constă ea? În urma unei bogate experienţe pedagogice, încercatul Pestalozzi, în ultima sa operă, intitulată sugestiv  Cântecul lebedei, dă un răspuns memorabil, aproape evanghelic: „Trebuie să accept că nu trecătorul meu trup sau sângele meu şi nici sensul animalic al poftelor omeneşti sunt cele ce constituie omenescul naturii mele sau însăşi natura umană, ci dispoziţiile inimii mele omeneşti, ale spiritului meu şi ale puterii mele creatoare constituie esenţialul naturii umane“.
În procesul educaţiei este important, scrie Pestalozzi în Cântecul lebedei, ca „ochiul să vadă, urechea să audă, piciorul să meargă, iar mâna să apuce. La fel, inima să creadă şi să iubească, mintea să gândească“. Aceasta reprezintă dezvoltarea completă a fiinţei umane. Dacă şcoala actuală vrea să dezvolte numai intelectul copilului, greşeşte fundamental.
Cu privire la educaţia omului, Pestalozzi sintetizează concepţia sa în următoarele cuvinte: „Omul vine pe lume în ceea ce priveşte  trupul, spiritul şi inima, capabil cu adevărat de dezvoltare, dar nedezvoltat. El poate rămâne nedezvoltat, poate rămâne în părăsire, poate fi rău instruit, dar nu trebuie lăsat în părăsire, ci trebuie să devină puternic şi agil fizic, inteligent în ceea ce priveşte spiritul şi moral în ceea ce priveşte inima“. Pedagogul elveţian este primul care vorbeşte despre o învăţătură pentru trup, minte şi inimă.  Aşadar instrucţia intelectuală, fizică şi morală este cea care asigură dezvoltarea complexă şi armonioasă a copilului, maturul de mai târziu. Neglijarea oricărei laturi creează dezechilibre periculoase pentru orice copil. Educaţia unifică în libertatea fiinţei omeneşti, prin credinţă şi dragoste, totalitatea forţelor omeneşti pentru scopul misiunii ei finale, crearea unui om nou.
Constatarea aceasta îl îndeamnă pe Pestalozzi să asemene pe educator cu un grădinar: „Grădinarul nu face nimic în ce priveşte esenţa creşterii şi înfloririi plantei; esenţa creşterii şi înfloririi ei stă în ea însăşi. El o plantează şi o udă, iar Dumnezeu asigură prosperitatea. Nu grădinarul este acela care deschide rădăcinile copacilor, ca ele să primească binecuvântarea pământului; nu este el acela care separă măduva copacilor de lemnul lor, iar lemnul de coajă şi aşa părţile separate le conduce de la rădăcină până la ramurile cele mai îndepărtate ale copacului şi în separarea lor necondiţionată, le ţine împreună, în veşnica unitate a esenţei lui interne şi prin aceasta ajunge la rezultatul care asigură existenţa lui, fructul copacului. Din toate acestea grădinarul nu face nimic. El udă numai pământul uscat, pentru ca rădăcinile lui să nu se atingă de el ca de o piatră, el dirijează numai apa stătătoare, ca ea în oprirea ei să nu devină mlăştinoasă“.