joi, 9 octombrie 2014

De ce tipa oamenii cand sunt suparati ?

     De ce tipa oamenii cand sunt suparati ?
16AUG

Într-o zi, un profesor înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:
– De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
– Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
– Dar de ce să ţipi atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou înteleptul.
– Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.
Maestrul întrebă din nou:
– Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:
- Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige din cauza distanţei şi mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate. În final, înţeleptul concluzionă, zicând:
- Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.

Parintele Iosif Vatopedinul – 10 recomandari pentru barbati


Sursa: http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2014/05/07/parintele-iosif-vatopedinul-10-recomandari-pentru-barbati/

1. Într-o căsnicie, dragostea trebuie să vină, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită.
2. Bărbatul să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toata truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.
3. Soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.
4. Bărbatul, care este cap familiei, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a lovi însăşi rădăcina vieţii.
5. Bărbatul „Să trăiască în înţelepciune cu femeia sa, ca fiind făptură mai slabă”, (1 Petru 3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie.
6. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei.
7. Femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.
8. Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.
9. Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.
10. Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni. Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Așadar, cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii. Atunci apar gelozia şi bănuiala.

marți, 7 octombrie 2014

Stii tu oare fiule? ... Sf. Nicolae Velimirovici

Stii tu oare fiule? ...
Sf. Nicolae Velimirovici
Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici – Inima în Marele Post, Editura Predania

- De ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie?
Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a tulburat şi şi-a lepădat rânduiala.

- Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă?
Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.

- Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară?
Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.

- Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune?
Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.

- Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii?
Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.

- Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s’au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor?
Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti.


- Ştii tu oare, fiule, de ce s’au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime?
Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.

- Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele?
Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri.

Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.

duminică, 5 octombrie 2014

Sfânta Parascheva – mierea Duhului în vasul inimii - Irina Deftu

Sfânta Parascheva – mierea Duhului în vasul inimii - Irina Deftu

Sursa: http://www.doxologia.ro/concursuri/concurs-eseu/sfanta-parascheva-mierea-duhului-vasul-inimii-irina-deftu


Am văzut lumina cea adevărată,

Am primit Duhul cel ceresc,
Am aflat credința cea adevărată
Nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne
Că aceasta ne-a mântuit pre noi.
(Cântări liturgice)


Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Parascheva, duhul tău.[1]
Această floare duhovnicească de mare preț și mireasă a lui Hristos, pe care o laudă pământul binecuvântat al Moldovei, mărgăritar neprețuit al vistieriei noastre, floare neveștejită a Bisericii lui Hristos, temelie neclintită a creștinătății s-a înălțat la un nou mod de existență – făptură nouă în Hristos[2]fiică a lui Dumnezeu[3], chip al lui Hristos, mădular al lui Hristos, făcând parte din trupul Lui[4]piatră în locașul lui Hristos[5] și moștenitoare a împărăției cerurilor[6] prin imprimarea și îmbrăcarea în Duhul Sfânt, rămânând neîncetat în acesta și iradiind, astfel neîncetat din Hristos. Prin Duhul a curs și a crescut mai departe în viața dumnezeiască și în bucuria dumnezeiască, perspectivă de lumină ce ne-o deschide El în infinitatea comuniunii cu Persoana lui Hristos, Care ni s-a deschis în Hristos, din iubire.
Fereastră deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu ca persoană, acest copleșitor Dumnezeiesc Har a deslimitat viața existenței Sale (Cuvioasa Parascheva), dându-i putința împlinirii Sale ca și chip al lui Dumnezeu, ajutând înaintării Sale în asemănarea cu El, în infinitatea relației iubitoare cu El.
În sfinți Duhul Sfânt e iubire[7]. Prin Duhul Sfânt a cunoscut, deci, aceastămireasă duhovnicească pe Domnul. Prin Duhul Sfânt a mărit acest crin răsădit în grădina de sus pe Domnul în ceruri. Prin Duhul Sfânt a slăvit a sufletelor veselitoare pe Domnul.
Astfel, i s-a dăruit să înțeleagă în profunzimea ei marile taine ale vieții duhovnicești. Pe măsură ce simțea harul ei cuprindea din ce în ce mai mult această taină, și anume că existența personală a celui ce se roagă intim și inseparabil legată de cea a întregii umanități răspândite în timp și spațiu și recapitulate în Hristos. Sfânta s-a deschis și s-a unit tot mai deplin și în același timp, atât cu Dumnezeu, cât și cu umanitatea. Prin rugăciune, aceastăfăclie luminoasă a spart limitele strâmte ale izolării egoiste ale omului căzut în păcat și a îmbrățișat, ca Hristos pe cruce, întreg cosmosul și întreaga umanitate. Astfel, acest trandafir ceresc a dobândit calitatea de mădular al lui Hristos, făcând parte din trupul Lui[8]căci Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic[9]. Prin aceasta, dar acest aur lămurit s-a împărtășit de sfințenia și de îndumnezeirea infinită care este în trupul lui Hristos.
Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor[10]Smerită de bună voie[11] a fost cinstitoarea hainei smereniei pentru că și-a golit mintea de cele vremelnice, spre a fi umplută cu cele veșnice, pentru că și-a dat seama cât de departe e de desăvârșirea divină și s-a străduit să se apropie de ea. Deși virtuoasă, nu s-a crezut niciodată desăvârșită, ci s-a străduit să urce mereu pe scara desăvârșirii, fiind convinsă că nu posedă nimic de la sine și că nu se poate mântui fără ajutorul lui Dumnezeu, implorând necontenit harul Său.
Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia[12]Rodul pocăinței a plâns pentru că îi părea rău pentru păcatele săvârșite[13], prin care a mâhnit pe Domnul, ca fiul pierdut, ca Zaheu vameșul și din dorul după o viață desăvârșită. Fericită a fost de către Mântuitorul pentru că și-a plâns păcatele proprii, ale semenilor.
Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul[14]. Blândă a fost dătătoarea de mângâieri, căci stare de cumpănire și liniște sufletească, însoțită cu silința de a nu supăra și a nu se supăra de nimic, făcându-se plăcută lui Dumnezeu[15] și odihnă sufletească primind.
Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura[16].Osânditoarea dușmanilor a dorit cu multă ardoare și stăruință să realizeze și să se realizeze binele în toate formele lui. Dorința după realizarea binelui a fost firească și continuă ca o nevoie vitală pentru îndreptătoare, cum sunt foamea și setea de hrană trupească.
Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui[17]. Pentru câștigarea mântuirii și a fericirii, Mântuitorul ne cere să fim milostivi, iar iubirea de Dumnezeu și de aproapele[18], ajutorarea materială și sufletească a semenilor aflați în nevoie a chipului bunătăților au izvorât din iubirea lucrătoare, iubirea cu fapta. Astfel, răsplată multă a primit Cuvioasa pentru lucrarea faptelor de milostenie, plată cerească și belșug de binecuvântări, rugăciuni ascultate.
Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu[19]. Neprihănită, nevinovată, lipsită de vicleșug, ca Natanael[20], precum pruncii[21]. Cu o inimă curată, neacoperită de ceața gândurilor și poftelor rele a gândit splendorile chipului lui Dumnezeu Cucernica.
Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema[22]. Cuvioasa este Doamna păcii. Este făcătoare de pace pentru că propovăduiește pacea izvorâtă din iubirea față de Dumnezeu și aproapele. Solie a păcii și a înfrățirii este trâmbița apostolească.
Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor[23]. Prigonită pentru dreptate, pentru credința sa, pentru virtuțile sale creștine, suferind din partea semenilor preablânda îndreptătoare din pricina luptei împotriva păcatelor lumii. Mântuitorul nostru a fost răstignit din această cauză. Prigonită a fost ocrotitoarea neobosită, pietre prețioase cu care să-și împodobească în cer cununa adunând.
Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea[24]. Fericită a fost de către Mântuitorul pentru că a suferit tot felul de ocări, defăimări, calomnii, prigoniri din cauza credinței în El și predicării Evangheliei. Împotriva unor astfel de râvnitori pentru o viață îmbunătățită, se ridică pizma și răutatea multora. Această pizmă se manifestă pe măsură ce râvna pentru Dumnezeu sporește și buna înrâurire se întinde.
Aspirând spre unitatea cu persoana care are unitatea cu toți (Iisus Hristos) – Căci eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, și vă veți sfinți, și sfinți veți fi, că sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru[25]Fiți dar voi desăvârșiți, precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este[26] -, acest vas al Dumnezeiescului Har a găsit înlăuntrul lui îndemnarea spre nimicirea trupului păcatului și eliberarea din robia lui, înțelegând lumina mântuirii ca moartea cu Hristos pentru păcat și arvuna învierii și a vieții veșnice cu El[27].
Lepădarea de lume e o convingere pe care poți să o ai și în mijlocul lumii stând, precum poți să n-o ai și în mijlocul pustiei petrecând.
Cine se leapădă de lume nu mai stă la cumpănă între prețul lumii întregi, și între prețul sufletului, curățit și strălucit de slava lui Dumnezeu, în viața de apoi. Față de slava aceea, ale lumii de aici, toate sunt gunoi.
Sfinții sunt încorporările Duhului, iar Sfânta Parascheva, această candelă care luminează sufletele noastre întunecate prin al cărei Foc Dumnezeiesc încălzește fără a arde, însă, prin lucrarea Duhului Sfânt se imprimă, astfel, în întregime vieții celei adevărate.
Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi, Dumnezeul lui Israel[28]. Luceafăr mult luminos al creștinătății, moștenitoare a împărăției cerești, locuitoare a Raiului, floare neveștejită a Bisericii lui Hristos. S-a ostenit pe pământ și s-a străduit să câștige împărăția cerească, trecând în viața de dincolo înarmată cu credință și nădejde în Dumnezeu, încălzită de focul dragostei și înveșmântată cu podoaba faptelor bune, atingând cele mai înalte culmi de trăire creștină și de desăvârșire morală.
Mult-folositoare este, deci, Cuvioasa Parascheva, vrednică mijlocitoare către Domnul, mângâierea oamenilor, alinarea de suferință, întărirea credincioșilor, pilda bunei cucernicii, luminarea celor nepricepuți, fierbinte mângâietoare a prigoniților, învingătoarea dușmanilor, cinstitoarea hainei smereniei, îndreptătoarea mândriei, miluitoarea săracilor, hrană duhovnicească, dătătoare de mângâieri, leacul durerii, mijlocitoarea tuturor creștinilor către Domnul.
Dacă iubim pe sfinți, să-i imităm[29]. Model de imitat este crinul răsădit în grădina de sus. În ea s-a întrupat sfințenia lui Hristos în diferite moduri, după individualitatea sa și după împrejurările vieții sale. Astfel, ea ne luminează calea ce duce la Hristos. Ea ne atrage spre urmarea lui Hristos, zicând cu Apostolul Pavel: Fiți urmăritorii mei, precum și eu al lui Hristos[30]. Ea ne ajută să ne ridicăm pe înălțimile sfințeniei, la care suntem chemați.
Prea Cuvioasă Maică Parascheva, milostivește-te și ajută la cererea robilor tăi.
Întinând, o suflete, veșmântul nunții, cum vom cuteza să intrăm împreună cu chemații cei aleși în cămara cea cerească a lui Hristos? Cum nu vom fi urgisiți de Dumnezeu? Ci, o, Prea Cuvioasă, cu rugăciunile tale mântuiește-ne.
 [1] Troparul Cuvioasei
[2] 2 Corinteni 5, 17
[3] Romani 8, 14, 16, 17, 23; Galateni 4, 7
[4] 1 Corinteni 12, 27
[5] Efeseni 2, 21-22; 1Petru 2, 5
[6] Sfântul Apostol Pavel
[7] Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei
[8] 1 Corinteni 12, 27
[9] Ioan 15, 1-6
[10] Matei 5, 3
[11] Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Chiril Alexandrinul, Sfântul Grigore de Nyssa
[12] Matei 5, 4
[13] Sfântul Ioan Gură de Aur
[14] Matei 5, 5
[15] Sirah I, 35
[16] Matei 5, 6
[17] Matei 5, 7
[18] Matei XXII, 36-39
[19] Matei 5, 8
[20] Ioan I, 47
[21] Matei XVIII, 3-4
[22] Matei 5, 9
[23] Matei 5, 10
[24] Matei 5, 11-12
[25] Levitic 11, 44
[26] Matei 5, 48
[27] Romani 6, 4-5; 8, 11, 12; Coloseni 3, 1
[28] Psalm 67, 36
[29] Fericitul Augustin
[30] I Corinteni, 11, 1

vineri, 3 octombrie 2014

TIMPUL NU MAI ARE RĂBDARE CU NOI

TIMPUL NU MAI ARE RĂBDARE CU NOI


Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/2012/04/05/timpul-nu-mai-are-rabdare-cu-noi-2/#more-3346
Verile mergeam la ţară, cum se spune, la bunici. Locuiam într-o căsuţă de lemn şi pământ, într-o mare lipsă de tot ceea ce se cheamă civilizaţie. 
Seara o petreceam la lumina lămpii cu gaz şi ascultam poveşti. 
Cât de bogată şi luminoasă ne apărea lumea, plină de taine şi de frumuseţi! Atunci trăiam parcă într-un alt fel de timp, participam la o altfel de istorie, aceea deschisă către veşnicie.

Timpul trece mai repede, mult mai repede ca înainte. Aţi observat lucrul acesta? Nu mai ai timp să citeşti o carte, să te gândeşti la ale tale, să te întâlneşti cu prietenii apropiaţi, nu-ţi mai rămâne timp nici măcar cât să-l petreci cu copiii şi cu însoţitorul de drum, pe drumul acestei vieţi.
Savanţii au început chiar să măsoare scurtarea timpului. Şi nu este uşor să măsori ceea ce este măsură a tot ce există. Căci nu e stare şi nici mişcare care să nu aibă timpul ca dureros sentiment al trecerii. Şi au ajuns ei la concluzia, nu ştim prin ce socoteli, că astăzi 24 de ore trec la fel de repede pe cât înainte treceau numai 16 ore. Adică deja am pierdut o treime din timpul vieţii noastre, sau jumătate din timpul mediu în care suntem activi. Dar şi părinţii din pustia Sfântului Munte, pustnici ai zilelor noastre, spun acelaşi lucru: timpul trece astăzi cu mult mai repede decât în trecut. Iar lor nu le poate fi adusă acuza de subiectivitate psihologică dată de transformările sociale…
Viteza tuturor proceselor a crescut şi totuşi timpul s-a scurtat. Invers decât trebuia să fie! Deci ideologii progresului s-au dovedit mari mincinoşi. Nu ne promiteau ei în secolul trecut că progresul ştiinţific şi tehnologic va face ca maşinile să înlocuiască munca omului şi astfel timpul va prisosi?! Da, maşina de spălat uşurează munca femeii, dar aceasta este mult mai stresată de lipsa timpului decât atunci când spăla rufele la râu…


Înainte vreme, oamenii se mişcau încet, cu rânduială, în tot ceea ce împlineau de-a lungul unei zile, în toate zilele vieţii lor. Începeau ziua cu rugăciunea de dimineaţă şi o sfârşeau cu cea de seară; la masă spuneau Tatăl nostru şi nu se apucau de ceva până nu-şi făceau semnul Sfintei Cruci. Adică omul găsea răgaz în toată vremea şi locul să-I zică o vorbă lui Dumnezeu şi, ca răspuns, să primească în suflet încredinţarea că nu este singur. Viaţa lui, deşi era grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, cum îndeobşte trebuie să fie viaţa fiecăruia pentru a învăţa ceva din ea, îi aducea un sentiment de împlinire. Era o existenţă trăită plenar.
La celălalt să te duci cu paşi de porumbel. Aşadar, să te apropii de el în mod delicat şi cu blândeţe, pentru că semenul tău are şi el fricile şi supărările sale. Are şi aşa destulă greutate pe suflet, ca să-i mai adaugi şi tu. 
Sfântul Iustin Popovici

Însă acum totul este făcut pe fugă, astfel încât ne simţim aproape tot timpul văduviţi de bucuria clipei, nedesăvârşiţi în ceea ce facem şi trăim. Şi atunci când îţi faci rugăciunea de dimineaţă – pentru cei care au această râvnă – mintea nu este acolo. O ia înainte, căutând la grijile zilei sau ale vieţii cotidiene în general. Iar când te apuci de treabă, nu-ţi mai stă mintea să-ţi faci semnul Crucii, că deja te şi gândeşti la altceva, şi până la urmă nici nu se potriveşte cu peisajul. De parcă Dumnezeu ar trebui să Se dea după lume, să Se asemene cu ea, iar nu invers…
Şi uite aşa rămâne omul singur. Nu numai pentru că nu-L mai are pe Dumnezeu împreună cu el, dar nici pe ceilalţi semeni – prieteni, fraţi, copii, soţ sau soţie – nu-i mai simte aproape. Asta fiindcă fiecare are ritmul lui atunci când aleargă – altminteri, grăbindu-te, cauţi tot timpul înainte, la ce va urma, cu nădejdea că va veni vremea să te linişteşti. Dar viaţa trece repede şi boala vine. Vine şi moartea, mai repede decât te aştepţi, înainte de atât de doritul răgaz de liniştire şi aşezare între ai tăi, întru ale tale.
Dar putem înţelege şi altfel această însingurare: graba, ritmul nebun şi gălăgia funciară a lumii în care trăim nu ne mai îngăduie să ascultăm paşii timizi ai celuilalt pe cărările sufletului nostru. Alergătura ne exilează cumva în afara graniţelor propriului suflet. Căci sufletul, la fel ca şi copilul sau dragostea, are nevoie să-i acorzi timp. Are ritmul său, acela al comunicării adânci şi liniştite cu Dumnezeu şi cu celelalte suflete. Acest lucru îl înţelege mai cu seamă femeia, pentru că-l simte cu o mai mare acuitate.
Şi pentru că ritmul zilei şi al anilor societăţii în care trăim ne înstrăinează pe termen lung de viaţa propriului suflet, ajungem să ne obişnuim cu această stare şi ne simţim tot mai mult ca şi cum nu am avea suflet. De aceea şi prind teoriile evoluţioniste. Cu alte cuvinte, uităm de unde am plecat, uităm limba natală a dragostei inocente, a unui suflet care poate adăposti atâtea frumuseţi şi taine. Şi astfel, ne pierdem printre necuraţii străini, adică între aceia care s-au despărţit din mândrie de Dumnezeu şi cele ale Sale, ucigaşi de oameni fiind dintru început. Şi cât de mult se aseamănă astăzi acest fel de înstrăinare cu aceea trăită de săracii români, care mor neştiuţi de nimeni, printre străini, la care robesc aşa cum poporul evreu, pentru o bucată de carne, robea la egipteni. Că aşa a lăsat Dumnezeu, doar-doar o înţelege omul, văzând în cele trupeşti, simbolic, pe cele care se petrec în ordinea duhului.
Nu-i nimic mai scump, de la Dumnezeu, dragii mei, ca timpul.
Arhim. Arsenie Papacioc

Arhitecţii peisajului cotidian al societăţii moderne, biotehnologii unei umanităţi supuse maşinii, au crezut că omul, precum o piesă, poate fi prelucrat într-atât încât să fie adus la stadiu de robot. Un calculator programabil, care să răspundă eficient comenzilor sistemului. Şi au urmat acestui proiect, aducându-l pe individul occidental foarte aproape de acest deziderat. Dar, totuşi, firea omului nu au putut-o schimba cu totul. Înstrăinaţi de propriul suflet într-o lume a maşinii şi informaţiei, oamenii suferă fără să-şi dea seama de ce. Cei mai mulţi nici măcar nu ştiu că au suflet. Cum ar putea atunci să identifice şi să înţeleagă suferinţa acestuia? E ca bolnavul pe care-l doare ceva, simte o mare slăbiciune, are ameţeli şi o stare de confuzie, dar nu ştie să-i spună doctorului de unde îi vine suferinţa.
Suferinţa resimţită de cea mai mare parte a oamenilor, care pe mulţi îi face să se arunce în vârtejul a tot felul de păcate, este intim legată de acea scurgere bolnavă a timpului ce nu mai are răbdare cu noi, tocmai pentru că nu mai măsoară petrecerea unei vieţi împreună cu Dumnezeu, izvorul timpului şi al vieţii, sau petrecerea împreună cu cei iubiţi, căci şi dragostea, şi frumuseţea, şi binele, tot de la Dumnezeu sunt primite. Este un timp dureros, ce ne dă măsura înstrăinării, a oboselii unei alergări după nimic. Şi cu cât alergăm mai mult, cu atât ne simţim mai singuri. Aici începe cercul vicios. Căci cu cât ne simţim mai singuri, cu atât ne este mai greu să suportăm trecerea dureroasă a timpului ce nu-şi mai găseşte rostul şi bucuria. Astfel că o luăm la fugă cu o grabă tot mai mare; ne ascundem în muncă, în obligaţii şi griji de tot felul, iar în puţinele răgazuri când rămânem singuri cu noi înşine ne este şi mai greu, şi o luăm de la capăt. Tocmai de aceea a fost inventat televizorul, ca să „vindece” această singurătate funciară resimţită de lumea de astăzi, care L-a neglijat până la uitare şi totală neştiinţă pe Dumnezeu. Televizorul, ziarele, internetul, senzaţionalul, eroticul şi violenţa, sentimente puternice, emoţii copleşitoare – toate sunt făcute pentru a ne „ajuta” să uităm că viaţa noastră a devenit extrem de scurtă şi de chinuitoare. Trăim ca şi cum nici nu am mai trăi propria viaţă.

Vă rog să vă opriţi o clipă din cursa aceasta a nimicului. Trebuie să ne regăsim timpul pierdut, să-l recâştigăm. Cum? Mergând cât mai des la Dumnezeiasca  Liturghie. Timpul vieţii sufletului nostru se adapă, ca orice fiinţă pe lumea aceasta, din darul lui Dumnezeu – în acest caz, din timpul Împărăţiei. Încercaţi şi o să vedeţi cum vi se schimbă viaţa.
Vă rog să câştigaţi timp făcând răbdare la scaunul de spovedanie. Căci păcatul e principalul vinovat de scurtarea timpului vieţii noastre. Nu ne îngăduie Dumnezeu mai mult timp, ca să nu adâncim şi mai mult păcatele în care ne complăcem.
Câştigaţi timp oprindu-vă de cât mai multe ori în timpul unei zile pentru a spune un Doamne miluieşte!

Câştigaţi şi mai mult dând televizorul afară, fără ruşinea de „ce-o să spună vecinii, prietenii şi familia!?”. Televizorul e cel mai mare cronofag din istoria lumii. Mănâncă zilnic în medie în jur de 3,7 ore din timpul tuturor. La bătrâni şi copii mai mult, la adolescenţi mai puţin. Vi se pare un lucru imposibil? Nu e oare mai uşor să renunţi la televizor decât să suferi pierderea timpului atât de scump al vieţii noastre, a clipei care trece şi nu se mai întoarce, a timpului în care încă mai eşti sănătos, încă mai eşti viu!? Aţi cunoscut pe cineva fericit că se uită la televizor? Sau am uitat şi chiar nu vrem să ştim ce înseamnă fericirea? Atunci ne merităm soarta…
Trebuie să recâştigăm timpul redevenind sensibili la necazurile şi durerile celorlalţi prieteni, rude, vecini sau oameni de pe stradă, dar mai ales sensibili la glasul propriei inimi atât de întristată, îndoliată, ca şi cum am fi murit printre străini, îngropaţi în grijile şi plăcerile blestemate ale unei existenţe lipsite de Dumnezeu.
Vă rog să nu treceţi cu vederea cuvintele acestea, căci nu ştim cât ne va mai răbda Domnul.
Gheorghe Fecioru
Articol aparut in nr. 19 al revistei “”Familia Ortodoxa”

CE AŞTEPT DE LA ŞCOALĂ PENTRU COPIII MEI

CE AŞTEPT DE LA ŞCOALĂ PENTRU COPIII MEI

Sursa:  http://www.familiaortodoxa.ro/2014/09/25/ce-astept-de-la-scoala-pentru-copiii-mei/
Mircea Vulcănescu
Profesor cu o impresionantă putere de a scoate la suprafaţă esenţialul şi de a urmări implicaţiile cele mai subtile, cum îl caracteriza unul din studenţii săi, Mircea Vulcănescu a fost un geniu enciclopedic şi în aceeaşi măsură un profund trăitor creştin. Sfârşitul său mucenicesc şi jertfelnic (s-a îmbolnăvit de tuberculoză pentru că şi-a pus trupul drept aşternut unui tânăr, pe cimentul jilav al celulei) a fost încununarea vieţii acestui adevărat mărturisitor al lui Hristos cu cuvântul şi cu fapta.
Prelegerea ce urmează, ţinută înaintea absolventelor „Şcoalei Secundare de Fete”, chiar dacă la prima vedere învăluită în alambicarea unor părelnice desuetudini, nu este decât o analiză lucidă a neajunsurilor feluritelor sisteme moderne de învăţământ (egoismul individualismului sau sterpiciunea lăuntrică a pragmatismului) şi o evidenţiere a adevăratei mize a educaţiei – transmiterea „chipului adevărat al omului”, pentru făurirea din copii a unor „oameni întregi, în stare să facă faţă nevoilor şi durerii”. (R.H.)

V-aţi aştepta, poate, de la un părinte să vă spună că aşteaptă ca şcoala să dea copiilor lui mijloacele spre a fi cât mai fericiţi.
Fericirea, doamnelor şi domnişoarelor, este un program pe care îl flutură înaintea neamului nostru mai ales străinii. Fericirea o făgăduiau Principatelor străinii, când voiau să le ocupe. Ipsilante îşi propune fericirea poporului din Principate, asuprit de mai marii lui. Kiselev îşi propune să ne fericească, pe noi care nu ne ştim ferici singuri. Alţii, mai noi, din afară, la fel. Şi manifestele care se răspândesc pe ascuns acelaşi lucru îl proclamă: fericirea.
E ciudat că nici Tudor, nici Horea şi nici unii din reformatorii noştri sociali nu făgăduiesc românilor fericirea. Ei făgăduiesc libertate, frăţie. Scăpare de hoţii şi de nevoi. Nu fericire. Asta e cu totul altceva! Ceea ce cer ei e reintrarea în uman, reintrarea în măsură, reintrarea în datorie!
De aceea nu voi pretinde şcoalei româneşti să pregătească pe copii pentru fericire! Înseamnă însă oare că prin aceasta mă alătur idealului „utilitarist” şi cer şcolii să-mi pregătească fetele pentru o anumită îndeletnicire? Nici asta. Utilitarismul este un eudemonism căruia îi e ruşine de dânsul.
Acum, să ne înţelegem: fericirea e un lucru spre care, conştient sau nu, tindem cu toţii ca spre starea noastră adevărată. Spre fericire tindem toţi.
Dar, români şi creştini, ştim că fericirea nu este din lumea asta. Asta aş voi, ca şcoala să facă să simtă pe copii că fericirea cea adevărată nu e cea de aici şi că fericirea realizabilă aici nu e posesiunea unui maximum de existenţe, ci o anumită măsură lăuntrică, un echilibru al fiinţei, care o ţine mereu stăpână a posibilităţilor ei, îi evită robia lăuntrică.
„Înfrăţirea idealului de educaţie sovietic cu cel american”
Ştiu că o ideologie cu care suntem acum în luptă şi care nu e fără influenţe piezişe asupra sistemului nostru de educaţie ar voi să asigure – prin şcoală – omului fericirea de aici, afirmând că orice altă poziţie e mincinoasă şi urmăreşte aservirea omului de către om prin „înşelăciunea speranţelor lumii viitoare”.
Totul trebuie organizat pentru viaţa de aici.
Unii din cei care au trecut Nistrul [adică la sovietici, n.red.] au rămas chiar impresionaţi de caracterul serios şi practic în care învăţământul altora e organizat pentru asigurarea fericirii în viaţa de aici.
Şi un vânt prădalnic bate la încheieturile învăţământului nostru de stat, în sensul prefacerii lui în învăţământ exclusiv practic.
Dacă această tendinţă cuprinde în ea ceva just, în măsura în care un învăţământ abstract, lipsit de contact cu viaţa, e un învăţământ fără folos, tendinţa de a face din orice învăţământ un învăţământ profesional este o adâncă primejdie, contra căreia trebuie să dăm alarma.
Acei însă care, trecând Nistrul, au căutat să desluşească mai adânc chipul omului care stă sub această potrivită îndeletnicire, au rămas înfioraţi de vacuitatea completă areacţiei umane, de lipsa omului lăuntric, pe care scriitorii contemporani o semnalau încă de mult în formule extreme ale civilizaţiei americane.
Nu suntem aci în alt război decât în acela pe care-l ducem de zeci de ani împotriva vedeniei acesteia a lumii, în care produsele fierăriei au statuificat pe faur.
Iar înfrăţirea idealului de educaţie sovietic cu cel american nu este numai efectul unei trecătoare frăţii de arme, ci vedenia adâncă a unei idei de om golită de întreaga ei umanitate şi prefăcută în robot.
Trebuie deci să distingem între învăţământul „utilitarist” şi învăţământul de misiune.
Şi, chiar dacă şcoala s-ar strădui în viitor să dea copiilor numai pregătire profesională, profesorii ar trebui să se crucifice pentru a depăşi această orientare.
„Educaţia nu se poate întemeia pe fuga de durere, ci pe obligaţia de a-i face faţă”
Sunteţi profesoare de învăţământ teoretic, şi de învăţământ teoretic de femei. Scopul acestuia, chiar dacă ar fi, în ultimă analiză, să pregătească profesioniste, obiectivul lui este să plăsmuiască chipuri de femei, adică fiinţe umane.
Se poate ca o societate de furnici, sau de termite asexuate, să fie, din punctul de vedere al perfecţiei organizării, superioare alcătuirii sociale omeneşti, unde năzuinţe rămân neîmplinite, unde omul suferă şi se străduieşte. (Sunt chiar savanţi care spun că până la urmă o să ne mănânce furnicile, care – ele – vor moşteni pământul.)
Ceea ce trebuie însă să ştim, cel puţin noi aceştia care creştem oameni, este că tocmai această nepotrivire perfectă, acest pas între ideal şi înfăptuire, această posibilitate de a rata, această libertate pe care o avem în fiinţa noastră, reprezintă în fond ceea ce face demnitatea vieţii şi valoarea care-o face vrednică de trăit.
Şi daca suferinţa şi durerea sunt preţul pe care omul îl plăteşte pentru a-şi răscumpăra chipul, educaţia nu poate fi întemeiata pe o asemenea fugă din faţa durerii, ci, dimpotrivă, pe asumarea hotărâtă şi conştientă a condiţiunii noastre de oameni.
În ce măsură reuşeşte societatea de la Răsărit să evite omului suferinţa şi durerea – pentru care nu-l pregăteşte – o dovedesc faptele înseşi. Nu. Condiţia unei educaţii româneşti nu se poate întemeia pe fuga de durere, ci pe obligaţia de a-i face faţă.
Fiice ale unui neam, în ale cărui condiţii de existenţă şade nestatornicia împrejurărilor – cu excepţia unor scurte răstimpuri, care falsifică perspectivele adevărate – fetele noastre trebuiesc crescute aşa încât să facă faţă durerii. Nu în nesimţire şi în nepreţuirea inimii. Ci cu acea inimă de foc care topeşte piatra şi cu acea superioară vedenie contemplativă a rostului lor transmundan, care fac pe poet să-şi sfârşească alcătuirea feţei lui din vis, pe care-a împodobit-o cu toate frumuseţile pământului, deşi e sortită strivirii prin bucatele pământului, când ajunge la suflet, prin vorbele: „Şi drept suflet ţi-aş fi pus / Sabia cu vârfu-n sus”.
„Vrem omul bun de ceva, adică omul de misiune”
Idealul fericirii e de obicei legat cu idealul de educaţie „personalist” [adică individualist, egoist, în care omul este rupt de comuniunea interpersonală, n.red.] şi idealul de educaţie „utilitarist” cu idealul etic al misiunii.
Noi răsturnăm poziţiile.
Ci părăsind idealul „personalist”, care ar voi ca educaţia să facă oameni pentru sine şi pentru fericirea lor şi constatând că acest ideal dă în realitate monştri, inadaptabili stărilor de azi, în care societatea cheamă pe individ şi tinde să-l absoarbă, şi că idealul omenesc de azi e acela al omului de misiune, stăruim să însemnăm ceea ce ni se pare totuşi că-l deosebeşte pe acesta de specialist şi de educaţia menită să-l formeze.
Deosebirea e aceasta, şi asupra ei insist. Educaţia nouă trebuie să creeze nu specialişti, ci oameni. Oameni de nădejde, adică oameni pe care să te poţi bizui la încercare, adică oameni întregi, în stare să facă faţă nevoilor şi durerii.
Aceşti oameni nu trebuiesc însă crescuţi pentru fericirea lor înşişi, ci să fie buni de ceva, să fie pricepuţi să facă faţă într-o anume direcţie a existenţei.
Dar nu pentru ca să-şi tragă din pricepere un izvor de autorealizare, ci pentru ca, oameni fiind, să-şi facă, prin ea, datoria de oameni.
Firele sunt trase de capete şi ţesătura răsturnată.
Dincolo [în Occident, n.red.], „omul personal”, cu egoismul lui pe gheţarii înţelegerii; dincoace [în Comunism, n.red.], robotul, specialistul fără suflet, omul funcţiei, unealta.
Şi nu vrem nici una, nici alta. Ci omul bun de ceva, adică omul de misiune, care mai întâi e om, dar care, pentru că e om, nu stă degeaba, nu caută numai de ale sale, împlineşte o funcţie. Funcţiune variată, care la femeie merge de la rolul intim, casnic, de mamă şi soţie, la cel de inspiratoare, sau de sare a pământului care pune în relief valorile create, şi până la cel al unei misiuni sociale instituţionalizate de funcţionară, profesoară, doctoriţă, artistă, scriitoare sau femeie de ştiinţă.
În acest sens, ce are de dat şcoala copiilor mei?
1. Să le înlesnească dezvoltarea unei minţi sănătoase într-un trup sănătos;
2. Să le deprindă treptat cu problemele pe care le pune omului viaţa.
Deci, nu un mediu izolat, artificial, de seră, ci un mediu care să le redea, în anume limite, însăşi atmosfera vieţii. Au aci ce nu au în familie. Şcoala e un mediu în care copiii se cresc unii pe alţii, îşi pun unii altora problemele vieţii.

„Decăderea femeii din rolul de stăpână a casei în cel de roabă a stupului”
Trebuie şcoala să pregătească fetele pentru viaţa de familie ori pentru viaţa profesională?
Nietzsche, care nu era un prieten al femeii, a numit feminismul acesta, masculinizator, cel mai mare efort de urâţire a femeii de-a lungul timpurilor. Totuşi în istoria modernă au intervenit fapte care impun oarecum femeii o asemenea profesionalizare.
Cel dintâi este numărul femeilor, care în mediile orăşeneşti depăşeşte pe [cel] al bărbaţilor. E o constatare de ordin demografic. Reacţia? Femeia caută, de nevoie, lăturalnic, ce nu află în cămin.
Educaţia sovietică şi educaţia americană tind către acest tip de formaţie feminină. Tind spre el, pentru că felul de viaţă socială respectivă face femeia să trăiască singură, separată de bărbat, şi ca întâlnirea ei cu bărbatul să fie întâmplătoare. E aci o servitute pe care o impune femeii condiţia specială a vieţii de fabrică şi de cetate comercială.
Cu toate că acest tip de viaţă feminină este înfăţişat ca o dezrobire a femeii de sclavia căminului şi-o egalizare a ei cu soarta bărbatului, în fond, nu e vorba decât de supunerea ei la acelaşi gen de robie ca şi bărbatul, de decăderea ei din rolul de stăpână a casei în rolul de roabă a stupului, a uzinei.
În acest tip de societate, femeia nu poate vedea de copii, silită fiind să stea toată ziua-n uzină. Copiii sunt trecuţi la leagăn. Masa se ia în cantine. Convieţuirea se reduce la ceasurile de odihnă şi la petrecerea sărbătorilor. Uzura muncii împiedică femeia să se consacre menajului său.
Este însă inutil să protestăm. Profesionalizarea femeii, chiar dacă am socoti-o neprielnică dezvoltării femeii, este un lucru câştigat, asupra căruia nu se va reveni curând.
„Femeia să nu-şi piardă feminitatea”
Ţinta educaţiei femeii intelectuale tinde către abilitarea ei într-unul din următoarele rosturi:
 Misiunile moderne ale femeii
I. Definite în raport cu alţii
A. în cămin:
1. soţie
2. mamă
B. Sau, în afară:
1. inspiratoare, sau
2. sare a pământului – punând în valoare creaţiile altora
C. Ori într-o activitate profesională definită:
1. funcţionară
2. profesoară
3. doctoriţă (arhitectă)
4. devotată misiunilor de ajutorare socială; ori
II. Creatoare, definită în raport cu sine
1. femeie de ştiinţă
2. artistă
3. scriitoare

Dacă deci este greu de prevăzut că se va putea reveni în totul la tipul de viaţă oriental, al femeii stăpână a casei, al femeii gospodine, soţie şi mamă de familie, e deci de pretins ca femeia să nu-şi piardă feminitatea.
Problema aceasta – dacă educaţia fetelor trebuie să tindă spre profesie ori spre cămin – mi se pare depăşită. Mi se pare depăşită în sensul că, oricare i-ar fi soluţia, ea nu alterează răspunsul pe care trebuie să-l dăm cu privire la idealul educaţiei feminine.
Pentru că totuşi problema se pune, să aruncăm o privire asupra ei. În toate cazurile, femeia trebuie formată pentru a trăi pentru altul. În idealul educativ al omului de misiune şi bărbatul e sortit să trăiască pentru alţii.
Există totuşi o deosebire mare între bărbat şi femeie, sub raportul acestei trăiri pentru altul. Normal, bărbatul munceşte pentru altul pe un plan impersonal. Activitatea lui e orientată spre idei, spre abstracţii, care intenţionează pe alţii. Femeia e orientată spre alţii concret. […] Într-o viziune concretă, putem spune că omul se defineşte prin gândul şi lucrul său, femeia prin fiinţele sale. Orientarea ei se îndreaptă spre alţii concret. Ca soţie, ca mamă, ca inspiratoare, ca mijlocitoare a circulaţiei valorilor, femeia este îndreptată spre fiinţele concrete.
De aceea, profesionalizarea femeii este o deformare a ei, femeia nu se realizează în profesie decât suferind în condiţia ei de femeie şi, de multe ori, cu alterarea profilului ei feminin.
Femeia este orientată spre altul concret, ea se complace nu în intenţionarea semenului prin opera de cultură, ci în contactul sufletesc direct, actual şi intuitiv cu alţii.
Ceea ce mi se pare caracteristic şi vrednic de reţinut pentru rezolvarea problemei noastre este constatarea acestei neautonomii funciare a femeii.
În opoziţie cu idealul „personalist” [individualist] şi cu idealul specializării profesionale, idealul existenţei misionare reprezintă o relativă feminizare a idealului de om în genere, o deschidere a lui înspre alţii, care prezintă un analog a ceea ce constituie esenţialul sufletului feminin.
Misiunea esenţială a şcolii nu e să transmită cunoştinţe, ci să transmită un anumit chip de om de la o generaţie la alta. Colectivitatea în slujba căreia stă şcoala e naţiunea. Rolul şcoalei secundare este să pregătească formarea elitelor acestei societăţi. Nu conducere politică exercită neapărat elitele, ci influenţe spirituale. Cei care întreţin atmosfera de viaţă în jurul valorilor fac de asemeni parte din elite. Elite de categoria celor care valorifică fiinţele de sine în genere; deci, de categoria acelora care, într-o anumită epocă, poartă, faţă de semeni, chipul adevărat al omului.
 Mircea Vulcănescu – „De la Nae Ionescu la «Criterion»”
(Editura Humanitas, 2003)

ARTICOLE     

www.familiaortodoxa.ro

MAGAZIN

Prețuri valabile doar pentru România.
Comenzi prin depunere de numerar, virament bancar, mandat poştal sau SMS.


Octombrie 2014

6.90 RON

Colecția 2013 (II)

Colecția 2013 (II)

30.00 RON

Colectie 2014 (I)

Colectie 2014 (I)

30.00 RON

Colecția 2013 (I)

Colecția 2013 (I)

30.00 RON

Septembrie 2014

Septembrie 2014

6.90 RON

August 2014

August 2014

6.90 RON

Iulie 2014

Iulie 2014

6.90 RON

Iunie 2014

Iunie 2014

6.90 RON

Mai 2014

Mai 2014

6.90 RON

Aprile 2014

Aprile 2014

6.90 RON

Martie 2014

Martie 2014

6.90 RON

PROMO Album Pr. Justin+Revista

PROMO Album Pr. Justin+Revista

40.00 RON

Februarie 2014

Februarie 2014

6.90 RON

Abonament pe un an simplu

Abonament pe un an simplu

48.00 RON

Abonament pe 6 luni simplu

Abonament pe 6 luni simplu

27.00 RON

Ianuarie 2014

Ianuarie 2014

6.90 RON

Decembrie 2013

Decembrie 2013

6.90 RON

Noiembrie 2013

Noiembrie 2013

6.90 RON

CONTACT

Poştă electronică
  •  Pentru probleme legate de abonamente, semnalări de neprimire a revistei etc. vă rugam să ne ne scrieţi pe adresa: abonamente@familiaortodoxa.ro
  • Pentru probleme legate de difuzarea revistei, puncte de difuzare, colaborări pe linia difuzării etc. vă rugăm să ne scrieţi pe adresa: difuzare@familiaortodoxa.ro
  • Pentru probleme legate de redacţie, articole, comunicări, fotografii etc. vă rugăm să ne scrieţi pe adresa: redactie@familiaortodoxa.ro
  • Pentru oricare alte probleme diferite de cele prezentate mai sus vă rugăm să ne scrieţi pe adresa: contact@familiaortodoxa.ro

Adresa de corespondenţă
Str. Constantin Rădulescu Motru nr. 23, Bl. 35, Sc. 1, Ap. 2,
cod postal 040361, Sector 4, Bucureşti
 
Telefoane
021.312.61.38 ; 0733.319.609
0741.933.264; 0766.500.985

Program de lucru
9:00 – 17:00
Programul de  lucru pentru zile de sărbătoare  altele decât cele cu ţinere legală 2014
DataSărbătoareaProgram de lucru
6 Ianuarie
Botezul Domnului
Liber
7 Ianuarie
Sf Ioan Botezătorul
Liber
30 Ianuarie
Sf Trei Ierarhi
Liber
2 Februarie
Întâmpinarea Domnului
Liber
9 Martie
Sf. 40 de Mucenici din Sevastia
12.30-17.00
25 Martie
Buna Vestire
Liber
22 Aprilie
A III-a  zi de Paşti
Liber
23 Aprilie
Sf. MM Gheorghe
Liber
25 Aprilie
Izvorul Tămăduirii
Liber
21 Mai
Sf. Constantin şi Elena
12.30-17.00
24 Iunie
Naşterea Sf Ioan Botezătorul
12.30-17.00
20 Iunie
Înălţarea Domnului
Liber
29 Iunie
Sf Apostoli Petru şi Pavel
Liber
20 Iulie
Sf Prooroc Ilie Tesviteanul
12.30-17.00
6 August
Schimbarea la Faţă a Domnului
Liber
29 August
Tăierea Capului Sf Ioan Botezătorul
12.30-17.00
8 Septembrie
Naşterea Maicii Domnului
Liber
14 Septembrie
Înălţarea Sfintei Cruci
Liber
14 Octombrie
Sf Cuvioasa Parascheva
12.30-17.00
26 Octombrie
Sf. MM Dimitrie
Liber
27 Octombrie
Sf. Dimitrie Basarabov
Liber
8 Noiembrie
Sf Arhangheli Mihail şi Gavriil
Liber
21 Noiembrie
Intrarea în Biserică a Maicii Domnului
12.30-17.00
6 Decembrie
Sf. Ierarh Nicolae
Liber
27 Decembrie
Sf. Apostol Ştefan
Liber